Partium - regiune istorică românească sau arie geografică?!

La iniţiativa Asociaţiei „Pro România Europeană”, cu privire la mult discutatul Partium, dacă a fost o regiune istorică sau doar un concept utilizat într-o conjunctură istorică, care mai apoi avea să se refere la un spaţiu cu tradiţii comune de ordin istoric, cultural şi etnografic, organizaţia răspunde, în cele ce urmează, prin Mihai Georgiţă, de la Departamentul tineret, sport şi turism, doctor în istorie şi specialist în istorie medievală.

Termenul Partium s-a impus pe vremea constituirii principatului autonom al Transilvaniei, dar cu timpul devine o noţiune golită treptat de sensul şi conţinutul iniţial. După înfrângerea armatei ungare la Mohacs, în 1526, încep luptele pentru tron între voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, şi habsburgi. În această confruntare, voievodul Transilvaniei, ales de dieta ungară rege al Ungariei (noiembrie 1526), a găsit un aliat de nădejde în Imperiul Otoman, căruia îi devine vasal în schimbul recunoaşterii ca rege deplin al întregii ţări a Ungariei (1529). Aceasta nu-i dădea o siguranţă în ce priveşte stăpânirea efectivă a fostului regat, ci era nevoie de o înţelegere secretă cu habsburgii. Ea a avut loc la Oradea în 1538, în urma căreia habsburgii stăpâneau Nord-Vestul Ungariei, iar Ioan Zapolya partea centrală, cu capitala Buda, şi partea răsăriteană cu Transilvania, dar numai pe timpul vieţii sale, urmând ca toate aceste teritorii să fie apoi moştenite de habsburgi. Însă, puţin înainte de moartea sa, în 1540, lui Ioan Zapolya i se naşte un fiu şi depune toate eforturile pentru a-l lăsa moştenitor al tronului. Pe de altă parte, habsburgii îşi revendică moştenirea conform tratatului de la Oradea, dezvăluind conţinutul acestuia otomanilor. Sub pretextul că fostul rege nu şi-a respectat obligaţiile de vasal, sultanul Suleiman Magnificul ocupă capitala Buda asediată de habsburgi, pe care o transformă imediat în paşalâc turcesc, promiţându-i reginei văduve, Isabella, că atunci când va ajunge matur fiul ei, Ioan Sigismund, va fi confirmat de sultan ca rege al Ungariei şi îi va ceda capitala. În acest timp, ei trebuiau să se retragă în voievodatul Transilvaniei.
Anul 1541 a dus la destrămarea de facto a regatului Ungariei şi la începutul procesului de constituire a principatului Transilvaniei. Deşi tânărul rege Ioan Sigismund mai purta titlul de rege al Ungariei, iar mama de regină, teritoriul pe care-l stăpâneau s-a redus la vechiul voievodat al Transilvaniei şi la teritoriile de la Est şi Vest de Tisa, încă neocupate de otomani şi de habsburgii, formate din comitatele Maramureş, Sătmar, Solnocul de Mijloc Crasana, Chioar şi comitatele din Banat, teritorii care au ţinut, după cucerirea lor de către unguri, direct de regalitatea ungară. Acestea au fost cunoscute, ulterior, şi sub denumirea de partes adnexae sau Partium. Transilvania propriu-zisă sau voievodală, circumscrisă zonei intracarpatice, a tins mereu către o individualitate proprie, avea instituţii specifice şi conştiinţa unei ţării separate de Regatul Ungariei, cu un grad înalt de autonomie, iar părţile (comitatele) anexate acum aveau o tradiţie administrativ-teritorială şi juridico-politică specifică Ungariei. Prima dietă comună a stărilor din Transilvania şi a reprezentanţilor stărilor de la Est de Tisa, care a avut loc la Debreţin în octombrie 1541, şi prin care se recunoaşte suzeranitatea Porţii otomane asupra teritoriului controlat de Ioan Sigismund, a demonstrat că fiecare parte componentă ţinea la particularitatea sa administrativă. În 1542, a fost creat consiliul princiar şi s-a numit un locţiitor care să conducă ţara în timpul minoratului regelui. În ciuda promisiunilor făcute reginei mamă, sultanul Suleiman a încorporat rapid Imperiului Otoman partea lui Zapolya din Ungaria, trecând-o sub directa-i stăpânire şi a impus o administraţie otomană. În anii următori, paşalâcul de la Buda s-a extins prin noi expediţii de cucerire în Ungaria, mai ales prin cea din 1543-1544, anexând noi cetăţi, oraşe şi teritorii din Ungaria, astfel consolidându-se puterea turcească în Europa centrală, în timp ce habsburgii au fost obligaţi la plata tributului către Poartă pentru teritoriile pe care le deţinea din fostul regat al Ungariei. Aşadar, Transilvania şi părţile anexe se detaşează complet de Ungaria, iar pe fondul tensiunilor dintre otomani şi habsburgi se creează Principatul autonom al Transilvaniei, chiar dacă la început mai păstra ideea de regalitate şi nu avea un nume bine precizat, iar frontierele îi erau incerte. La dietele constituante dintre 1542-1545, stările din Transilvania şi Partium acţionau fiecare în virtutea specificului lor şi cu opţiuni politice diferite. Astfel, la dieta parţială de la Gyula din 1543, nobilii din comitatele Cenad şi Timiş, precum şi stările din Partium s-au declarat a fi de partea habsburgilor. Numai după ce teritoriile de la Est de Tisa au fost izolate de restul Ungariei regale, s-au reunit cu Transilvania. Dar asta nu pentru mult timp, căci conflictele dintre turci şi habsburgi au condus la modificări permanente ale frontierelor noului Principat.
Prelungirea războiului otomano-iranian a permis habsburgilor să reia ofensiva în Ungaria, dar şi în Transilvania, pe care o considerau că le aparţine de drept, astfel încât între 1551 şi 1556 ocupă întreaga Transilvanie. Reacţia turcilor a fost promptă şi hotărăsc cucerirea Banatului, ocupând în 1552 cetatea Timişoara şi cetăţile de pe Mureşul inferior. Timişoara a devenit centrul unui nou paşalâc turcesc, distinct de cel de la Buda, care cuprindea câmpia Banatului de la Dunăre la Tisa până aproape de Caransebeş şi Lugoj, trecând dincolo de Mureş până la Crişul Alb. Acest paşalâc avea tendinţa mereu să se extindă pe seama teritoriilor transilvane. La fel, în Nord-Vest, habsburgii, care aveau pretenţii asupra Transilvaniei, ocupă pe rând şi periodic comitatele din aşa-zisul Partium. Încă din 1543, comitatul Sătmar, cu cetăţile Satu-Mare şi Baia-Mare, a fost ocupat de habsburgi, devenind avanpostul militar de unde imperialii lansează atacuri asupra Transilvaniei. Între 1563 şi 1568, este ocupat de austrieci atât comitatul Maramureş, cât şi Chioarul. Astfel, regele Ioan Sigismund, care în 1566 depune din nou omagiul de vasalitate sultanului Suleiman, în schimbul ajutorului pentru apărarea Transilvaniei, se vede cu teritoriul redus drastic. Prin intermediul Poloniei, ajunge să încheie în 1570, la Speyer, un tratat cu habsburgii, în urma căruia Ioan Sigismund se obliga să renunţe la titlul de rege al Ungariei şi la pretenţiile de refacere a regatului maghiar pe seama Transilvaniei, recunoscându-l pe împăratul Casei de Habsburg ca rege al Ungariei, în timp ce acesta rămânea doar cu titlul de principe al Transilvaniei şi al Partium-ului (Dei Gratia Princeps Transilvaniae ac Partium regni Hungariae). De acum se instituie oficial denumirea Partium pentru comitatele supuse principelui Transilvaniei, care anterior au aparţinut de regatul Ungariei. Era o denumirea oficială în titulatura principelui, fără să fie acoperită de o realitate certă în teren, aidoma titlului de rege al Ungariei purtat anterior de Ioan Sigismund, dar care în fapt nu mai deţinea decât Transilvania şi câteva comitate şi părţi de comitate din fostul regat, restul fiind ocupat şi stăpânit de otomani şi de habsburgi. La fel, Partium-ul, sau părţile anexate Transilvaniei de Ioan Zapolya, erau acum reduse aproape la jumătate. Prin tratatul de la Speyer, habsburgii păstrau comitatul Sătmar, Bereg, Ugocsea şi Sabolcs, iar principele Ioan Sigismund, pe lângă Transilvania voievodală, comitatul Maramureş, Crasna, Solnocul, Bihorul şi Banatul Montan, urmând ca după moartea principelui toate să treacă sub stăpânirea regelui Ungariei din Casa de Habsburg.
În 1571, moare tânărul principe. Potrivit tratatului de la Speyer, principatul Transilvaniei şi Partium-ul urmau să fie cedate regelui Ungariei, însă stările l-au ales pe Ştefan Bathori, purtând doar titlul de voievod până în 1576, când va fi ales şi rege al Poloniei şi când va relua titlul de principe al Transilvaniei, iar locţiitorii săi, tot din familia Bathori, vor purta titlul de voievod (la titulatura de voievod se renunţă definitiv din 1593). Aşadar, tratatul de la Speyer şi-a pierdut valoarea practică, iar habsburgii reiau pretenţiile asupra Transilvaniei, intrând în conflict cu principii acesteia şi cu otomanii.
Între 1598-1604, Transilvania (cu episodul Mihai Viteazul între 1599-1601) intră în stăpânirea austriecilor, care ocupă, de asemenea, cetăţile Ineu şi Lipova, stăpânite de către turci. În 1604, Ştefan Bacskai îi învinge pe austrieci şi ocupă cetatea Satu-Mare, Ujvar şi Tokay, iar în 1605, turcii i-au confirmat acestuia titlul de principe al Transilvaniei şi rege al Ungariei de Mijloc, în schimbul predării cetăţilor Lipova şi Ineu. Cu toate că în 1606 habsburgii i-au recunoscut lui Bacskai titlul de principe şi stăpânirea peste Sătmar pe timpul vieţii, după moartea acestuia reiau ostilităţile cu principii Transilvaniei şi reocupă Sătmarul, Chioarul, Maramureşul şi cetatea Hustului, până prin 1618.
Iar în 1613, noul principe, Gabriel Bethlen, este somat de turci să predea Lipova, reuşind să salveze doar Ineul. Turcii şi-au extins autoritatea în deceniile următoare şi în zone din sudul Bihorului, care vedem că a rămas aproape permanent, cu mici excepţii (1551-1556, 1558-1603), de la începutul constituirii principatului, singurul comitat în stăpânirea principilor Transilvaniei. Nu întâmplător aceştia vor ridica aici o puternică cetate, iar căpitanii cetăţii vor avea atribuţii sporite în administrarea principatului. În timpul războiului de 30 de ani, principii Transilvaniei reuşesc să recâştige de câteva ori comitatul Sătmar. Prin pacea de la Mikulov (ianuarie 1622), Gabriel Bethlen, care fusese ales rege de stările din Ungaria, renunţă în favoarea habsburgilor, păstrând titlul de principe al Transilvaniei şi al Imperiului Romano-German, precum şi stăpânirea viageră (pe timpul vieţii) a 7 comitate din Nordul Ungariei, inclusiv Sătmarul. La tratatul semnat la Viena în mai 1624, pe lângă cele 7 comitate, principele Gabriel Bethlen mai primeşte de la habsburgi, în aceleaşi condiţii, localităţile Baia-Mare şi Baia-Sprie, care după moartea lui Bethlen reintră în posesia habsburgilor. Reluarea războiului dintre Principatul Transilvaniei şi Habsburgi a condus la pacea de la Linz (septembrie 1645), prin care doar 5 (inclusiv Sătmarul) din cele 7 comitate din Nordul Ungariei reveneau principelui Rakoczi I pe timpul vieţii. Chiar dacă în primul cod de legii (referitor la legislaţia Transilvaniei în perioada 1540-1653), întocmit în 1653, pe timpul principelui Rakoczi II, se păstra încă în titlu şi denumirea Partium ca parte anexată Transilvaniei (Approbatae Constitutiones Regni Transilvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum), în realitate nu mai acoperea teritoriul iniţial. Ba mai mult, în doar câţiva ani va dispărea aproape în întregime. Principele, intrând în dizgraţiile Porţii Otomane din 1658, provoacă o puternică incursiune otomană în Transilvania, care avea drept scop să o transforme în Paşalâc. Astfel, este cucerit, în 1658, Banatul Montan (Caransebeşul şi Lugojul), apoi este prădată întreaga Transilvanie (vezi descrierile cronicarului turc Evlia Celebi), iar în 1660 Oradea este cucerită şi mare parte a Bihorului este înglobat în noul paşalâc de Oradea. Pretenţiile beilor de Oradea au crescut în anii următorii, incluzând şi Gilăul în 1674 în acest paşalâc. Ocupată pentru scurt timp de armatele transilvănene, cetatea Satu-Mare, reintră din 1660 în posesia habsburgilor, care profitând de instabilitatea din principatul Transilvaniei, ocupă pentru o perioadă Chioarul şi Hustul. Prin pacea otomano-habsburgică încheiată în 1664 la Eisenburg, Sătmarul intră definitiv în posesia habsburgilor. Astfel, fostul Partium este împărţit între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.
După înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, urmează contraofensiva austriacă, care până în 1718 reuşeşte să anexeze Principatul Transilvania şi Banatul la Imperiul Habsburgic. Banatul este administrat direct de Viena până în 1778, Transilvania avea propriul Guberniu, iar comitatele Sătmar şi Bihor, nucleul aşa-numitului Partium, vor fi administrate de la Buda. Prin decretul din 1732, Maramureşul, Aradul şi o parte din Zarand trec şi ele sub administraţia de la Buda, iar Crasna, Chioarul, Solnocul şi o parte din Zarand trec în administrarea Guberniului Transilvaniei (transformată în Mare Principat la 1765). Din 1867, întreaga Transilvanie este înglobată Ungariei. La Unirea de la 1918, încă mai exista în percepţia românilor, delegaţi la Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, faptul că părţile vestice au ţinut din punct de vedere politic de Ungaria (Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara Ungurească…). La fel şi Consiliul Dirigent, primul for politico-administrativ, se adresa în 11 decembrie 1918, în primul număr al Gazetei Oficiale, Către Naţiunea Română din Transilvania, Banat şi ţara Ungurească. În scurt timp, administraţia românească a înţeles că regiunea ţara Ungurească nu corespunde realităţilor româneşti şi, bunăoară, în Legea din 31 decembrie 1919 pentru ratificarea Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat la României, renunţă la această sintagmă pentru a desemna regiunile din acest areal conform tradiţiilor istorice româneşti (Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş). Ulterior, Sătmarul va fi inclus în ţinutul Maramureşului, cu care avea mai multe afinităţi istorice, culturale şi etnografice.

Concluzii

În concluzie, putem afirma că denumirea Partium nu are nimic a face cu o regiune istorică românească. Doar privită prin prisma realităţilor istorico-politice maghiare ea poate fi înţeleasă ca o regiune, care a aparţinut iniţial în Evul Mediu regatului Sfântului Ştefan şi apoi a fost anexată Principatului Transilvaniei, dar cu un statut juridico-administrativ neclar şi schimbător. Am văzut că Partium-ul se referea la o stare juridică din preajma anului 1540, când comitate de la Est de Tisa, care au aparţinut defunctului regat medieval al Ungariei, au fost anexate voievodatului Transilvaniei şi cu care în anii următori va forma Principatul Autonom al Transilvaniei. Termenul a fost utilizat în continuare cu o semnificaţie juridică, dar de facto el nu mai făcea trimitere la realităţi din teren. Doar în foarte puţini ani, nucleul acestei regiuni, care aparţinea de jure principatului Transilvaniei şi era format din comitatele Sătmar şi Bihor, a fost administrat unitar. Apoi, aceste comitate au fost reîncorporate, începând din secolul al XVIII-lea, administraţiei austriece şi pe urmă ungare de la Buda nu ca o regiune comuna, ci împreună cu celelalte unităţi administrativ-teritoriale din întreg cuprinsul Ungariei. Deci, ca realitate istorico-juridică, Partium-ul nu a funcţionat decât 150 de ani, pe perioada Principatului, însă în acest interval, comitatele care-l formau au fost stăpânite fie de austrieci, fie de otomani şi, cu puţine excepţii, de principii Transilvaniei (Bihorul cel mai mult). Aşadar, Partiumul n-a reuşit să formeze o conştiinţă istorică comună în rândul românilor, ci a fost utilizat numai ca un termen politico-juridic. Spre deosebire de alte provincii/regiuni istorice româneşti, cum ar fi Banatul, Dobrogea, Oltenia, Muntenia, Bucovina etc., care au fost administrate de-a lungul timpului în chip unitar (vezi banul Olteniei, al Banatului, administraţia otomană din Dobrogea, administraţia habsburgică în Bucovina ş.a.) şi care au împărtăşit timp îndelungat aceleaşi valori culturale, folclorice şi religioase, înrădăcinând şi fortificând conştiinţa identitară, Partium-ul nu s-a putut impune în conştiinţe ca o provincie. El poate fi desemnat, cel mult, ca o arie geografică întinsă de la Tisa până la Munţii Apuseni şi care în Geografia României apare ca regiune de Nord-Vest. Însă, românii din acest areal ştiau că sunt bănăţeni, crişeni, moroşeni, oşeni etc., cu alte cuvinte se individualizau după tradiţie şi loc. Faptul se reflectă cel mai bine în infranimele derivate din aceste realităţi: există foarte răspândit numele Crişan, Bănăţean, Moroşan, Oşanu etc.. În acest mod se explică, o dată în plus, de ce în cultura şi tradiţia românească există provinciile Crişana, Maramureş, Banat etc., şi nu ţara Ungurească, Partium sau Părţile Ungurene.

(Articolul, de dr. Mihai Georgiţă, a fost publicat în ziarul Crişana, în zilele de 26-27 mai 2014)

Categorie: