Patimi şi ispite de Ioan Tudor

Lansare de carte

În miezul acestei veri, la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” din municipiul Braşov a avut loc lansarea celui de-al patrulea volum de versuri, intitulat Patimi şi ispite, al poetului zărneştean Ioan Tudor, fost ofiţer superior, astăzi tânăr pensionar, dar de o mare forţă creatoare. Poetul, născut la 5 octombrie 1951, în Toderiţa, judeţul Braşov, este autorul a încă cinci cărţi, trei de poezie: Poemele Arcadiei (1998), Fals tratat de fericire (2001), Poeme în alb şi negru (2010) şi a altor două volume în proză: Toderiţa, vatră a sufletului românesc (monografie, 2005) şi Dreptul şi obligaţia de a fi poliţist (monografie şi eseuri, 1997). Despre scrierile sale poetice vorbesc laudativ critici literari şi scriitori de renume braşoveni: „Poet fără program, nu e ispitit irevocabil de niciuna din tendinţele marcate ale liricii de la noi, mişcându-se între acestea lejer, cu o inocentă nepăsare, solitar, apucând drumul frumos al singurătăţii” (A.I. Brumaru); „Ioan Tudor scrie versuri bune, venind în linia poeţilor noştri militari. Şi-a creat o stare de veghe: poezia, adică o responsabilitate pentru toţi semenii săi” (Ion Popescu Topolog); „Există o prelungire a ideaţiilor într-un context lipsit de constrângeri: nu avem nevoie nici de sintaxă, nici de reguli de combinare. Mediul refuză construcţiile spaţiale, tridimensionale, acceptând o a patra: cea a sufletului detaşat” (Cristian Bălăcescu); „Descriptive, acide ori reflexive, poemele lui Ioan Tudor păstrează, toate, aceeaşi implicare în existenţa cotidiană, de la înălţimea unui personaj care a văzut şi a trăit multe” (Ciprian Baiu). În anul 2013, a primit pentru creaţia poetică premiul revistei de cultură, civilizaţie şi atitudine morală „Singur” din Târgovişte, judeţul Dâmboviţa. Despre cea mai recentă carte de versuri a poetului, Patimi şi ispite, apărută în vara acestui an la Editura „Garofiţa Pietrei Craiului” din Zărneşti, criticul şi scriitorul braşovean Mircea Doreanu şi-a intitulat recenzia „Un cavaler al dreptăţii şi artelor”, recenzie pe care o publicăm integral.
„După lectura prefeţei lui A.I. Brumaru, lămuritoare fără cusur, ca de obicei şi a „Notei asupra ediţiei” de Ciprian Baiu, o surpriză prin pertinenţă şi exactitate, poţi să crezi că nu ar mai fi mare lucru de spus despre excelenta carte a lui Ioan Tudor, „Patimi şi ispite” (Editura „Garofiţa Pietrei Craiului”, Zărneşti, 2014). Nu este aşa.
Consistentul volum are ca gen proxim atitudinal, nu şi stilistic, „Elegiile politice” ale lui Ion Gheorghe, una din cărţile cele mai importante ale ultimelor decenii, negată vehement de Nicolae Manolescu, apărată şi reaşezată în dimensiunile ei de Ileana Mălăncioiu, mai calmă politic. Pentru unii, Ion Gheorghe şi-a îngropat de vie poezia prin comunismul lui tenace, de zelot. Nu şi pentru critici pur estetici ca profesorul meu Marian Mincu. Un asemenea exeget şi asemenea dezbateri intense i le-aş dori şi lui Ioan Tudor, care nu beneficiază, şi este extrem de conştient de aceasta, de un timp adecvat poeziei, ca receptare cel puţin.
Poezia lui directă, fără floricele stilistice, deloc sfielnică în rostirea răspicată a adevărului, impune aproape un katharsis auctorial şi al receptorului, concomitent:

„Până şi doctorii fug
din ţara asta nelegitimă
şi ne lasă cu rănile deschise
la soarte
nu mai vorbesc
de fiicele Evei care învaţă
limba universală a sexului.”
(„Ispita laşităţii”)

O descindere cioraniană, o vivisecţie a realităţii care îi confirmă putreziciunea. Însuşi titlul îmi aminteşte de „Lacrimi şi sfinţi”. Poetul, de altfel nu se fereşte nicicum de intertext şi livresc, şi bine face. Pe nedrept livrescul este considerat o boală a literaturii. Toată literatura este, prin definiţie, livrească, iar livrescul nu înseamnă imitaţie, ci comunicare spirituală declarată cu tot corpusul literar precedent şi existent. Jorje Luis Borges crede la fel. Finalul amuzant al unui poem persiflant mi-a amintit de un detaliu cinematografic: „Ce bine-i să fi rege”; detaliul este o replică grotească a lui Mel Brooks din filmul lui clasic „Istoria lumii”: Is good to be a king! Personaje politice populează poezia: Marx, Friederich Engels, Sun Tzu, Confucius, Saddam Husein, Arafat cel Senil, Lenin, Stalin, care se crede încă Sfântul Pavel, Marele Conducător etc..
Aceste felii de realitate (apud Joyce) nu se constituie, ferit-a Domnul, în sandwich-uri, ci într-un zid uriaş ce se năruie treptat, torturant, peste bietul muritor. Ioan Tudor simte pe propria-i piele, pe propria-i sensibilitate şi retină mirabil de înspăimântătoarea politichie. Numai că el se apără, spre deosebire de congenerii şi contemporanii şi antecesorii săi, refugiindu-se în visul de aur al culturii. Deşi scrie: „Parcă am fost cândva / pe un asemenea drum / şi m-am întors în găoace / ca un melc străveziu / abonat la reţeta cazanului comun” (Realitatea TV), tot el, într-un singur poem îşi/ne arată cele două căi îmbinate ale izbăvirii, credinţa şi arta: „În cetatea Argam / să mergi cu timpul după tine / cu îngeri de ceară / în valurile mării de cleştar / şi crucea timpului aşezată / pe umerii grei de poveri. / In cetatea Argam / să mergi cu timpul după tine / ca amintirea lui Ovidius Naso / să rămână în veşnicia noastră / ca o patimă ancestrală / a timpului nostru solar” („Patima timpului”, datată Braşov, 1 septembrie 2013).
Cum să nu îţi placă această poezie dintr-o bucată, scrisă dintr-o suflare, fără bâlbâieli (vezi îndelungul exerciţiu), parcă sub raza unui dicteu de sus? Caracterul de jurnal îi îngăduie poetului toate libertăţile - să îşi ia inspiraţia dintr-un documentar TV, ca în „Umoja, satul femeilor”, din multe şi minunate călătorii, din spaţii de drept ale sale - Toderiţa, Râşnov, din lecturi, ca în „În locul proscrisului Ioan Slavici”, evenimente similipolitice, ca în „Pledoarie pentru Roşia Montană”, îi mai permite să facă portretistică - „Profesorul din Gusendorf”... dar pilonii cărţii sunt cei ai credinţei în Dumnezeu, în familie, patrie şi într-o istorie când benefică şi când malefică:

„S-au trezit şerpii dacilor
să prindă zorile stăpânirii
pământului şi cerului
........................................
Sărbătorim Aurora, mama zeiţă
Vlaherniotissa
din care florile se deschid în zori
cu rugăciuni şi imnuri către Ushas
preamărind pe Mitra şi Zamolxe.”
(„Noi,dacii”)

S-ar putea ca poezia lui Ion Gheorghe nici măcar să nu-i placă autorului braşovean, căci „Patimi şi ispite” nu este o carte ispitită de vreun maestru. Nu că autorul ar scrie „dincolo de timp şi mode”, dimpotrivă, calcă urma fiecărei zile. Să fie poezia lui una publicistică, precum a lui Adrian Păunescu, comentator vorace, în versuri, al evenimentelor? Nu, mai ales că stilul nu este unul emfatic, didactic, autoritar, ci aşezat, modest, cuminte, cum se cuvine unui poet adevărat. Cu siguranţă ataşat de istorie, nu scrie „Istoria unei secunde”. Demersul lui este de a aşeza poetic fiecare zi pe un postament de pe care să vorbească nu numai oamenilor vii de acum; poetul speră în secret ca versul lui să spună ceva şi generaţiilor viitoare. Măcar fiilor noştri. Orice poet visează astfel: „Doar peşti şi fluturi / păsări călătoare plutind / pe cerul albastru. // Privighetori / ce nu întrerup cântecul / niciodată. // A râde noaptea în somn / poate fi un dialog cu Dumnezeu / sau cu îngerul păzitor” („Ispitele visului”).
„A râde noaptea în somn” poate fi un dialog fertil cu cititorul. Scriptorul se află cu aceasta într-o relaţie nemediată, aşadar mult mai strânsă decât a altor scriitori. Mă bucur şi mă mir că acel om şi scriitor minunat care a fost Gheorghe Crăciun a scris despre Ioan Tudor, deoarece cei doi sunt stăini perfecţi pe terenul literaturii. Ioan Tudor nu face inginerie textuală şi nu textuează, iar tematic sunt de pe planete diferite. Să ne amintim, însă, că Gheorghe Crăciun avea o înţelegere excepţională a poeziei, el însuşi fiind la începuturi poet.
Subtitlul volumului este „o frescă în versuri a comunităţii vertebratelor humanoide, văzută de un martor ocular”. Acest titlu S.F. (pentru că tot veni vorba, S.F. nu mai înseamnă Science Fiction, înseamnă Speculative Fiction) sau alegoric, a la Swift, este acoperit de versuri groteşti pe măsură: „Niciodată omenirea nu a fost lipsită de politicieni sau de şobolani. Sunt, de altfel, două specii necesare la fel de prost tratate de oameni. Dacă despre politicieni se spune că sunt necesari din inerţie, deşi oamenii pot trăi şi fără ei, despre şobolani numai minerii spun că sunt necesari, pentru că şobolanii prevăd catastrofele” („Oameni şi şobolani”).
M-am întrebat, în mod repetat, dacă am văzut în anii din urmă o carte atât de inteligent şi cu gust copertată. Mă voi mai întreba. Oricum i-am arătat coperta fiului meu şi i-am spus că şi în secolul XIII se făceau grafitti.
Ar mai fi multe de spus. Spun doar atât: indiferent de apartenenţa sau neapartenenţa lui la o grupare scriitoricească sau alta, Ioan Tudor este un poet cu totul remarcabil. Şi nu o spun doar eu.”
(Mircea Doreanu)

Categorie: