PE-AL NOSTRU STEAG E SCRIS „UNIRE”

Un verdict pe care ni-l transmite Andrei Bârseanu, din anul 1880, dar aroma unirii străbate teritoriul dacic din vechime de milenii, martor fiindu-ne actul pe care Burebista l-a înfăptuit, când şi-a dat seama că „unirea face puterea” şi a chemat triburile dacice la unitate pentru a se putea apăra în faţa invaziei migratorilor barbari. Ştiut este că puterea dacilor sub Burebista devenise motiv de teamă pentru Roma şi, drept urmare, s-a pus la cale uciderea lui prin trădare, act de laşitate şi neputinţă într-o confruntare directă.
Unirea s-a încrustat în sufletul Poporului Român, afirmat pe treptele istoriei prin putere de sacrificiu, prin mândria naţională, prin hotărârea de a muri „mai bine-n luptă, / Decât să fim sclavi în vechiul nost’ pământ”. Şi cum să nu lupţi pentru pământul Ţării, care, în viziunea cercetătorilor lumii, acest spaţiu locuit de milenii de strămoşii noştri, este un tezaur european, aşa cum consemnează cercetătoarea americană Marija Gimbutas: „România este vatră a ceea ce am numit Veche Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500 - 3500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă” (Radu Theodoru, Urmaşii lui Attila, Editura „Lucman”, Bucureşti, 1999, p. 228). Acest adevăr, care ne înalţă, este confirmat de numeroase şi incontestabile dovezi arheologice, prezente într-un spaţiu larg din interior şi din afara graniţelor Ţării, de chipuri statuare de daci, aflate în toate muzeele Europei. Este un bun prilej pentru noi astăzi să preaslăvim Unirea care a creat lanţul istoriei prin care s-a transmis exemplul eroic al înaintaşilor, adâncind, cu fiecare grea încercare, rădăcinile neamului nostru în acest pământ, adăugând şi întărind dreptul nostru istoric de a ne recupera ce ne-a fost răpit.
Unirea, scrisă pe-al nostru steag, ne-a oţelit frăţietatea venită din adâncuri, Unirea este emblema care ne certifică dreptul de stăpâni pe acest pământ, Unirea este făclia care luminează în conştiinţa noastră momentele trecutului ca fundament al prezentului, pentru că „un popor fără memorie istorică este un popor mort” (idem, p. 26). De aceea, nu putem uita prima vijelie a Unirii, din timpuri mai apropiate, declarată de Mihai Viteazul, pentru că aşa a poftit el, după ce, cu românii sub conducerea sa, le-a servit turcilor o lecţie de hotărât luptător pentru libertatea neamului său.
Deşi Unirea lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, ideea de unire nu i-a lăsat pe românii transilvăneni să doarmă. Focul dorului de luptă al robilor Transilvaniei a fost aprins de răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, iar bestialitatea nemeşească cu care au fost ucişi a îndârjit sufletul românilor, care, la 1848, au dat un răsunător semnal înscriind pe-al nostru steag şi proclamaţia „libertate, egalitate, frăţietate” şi pronunţându-se cu hotărâre că „vrem să ne unim cu Ţara!”, declaraţie care şi-a găsit ecoul în ţinutul lui Horea, unde buciumele i-au ridicat pe moţi la luptă şi astfel mulţi unguri s-au împotmolit în văile Apusenilor. Strigătul Iacului a traversat Carpaţii şi, peste zece ani, „ţara” avea un nume, România, legitimat de alegerea Domnului poporului, Alexandru Ioan Cuza. Prea mult au dăinuit „provinciile”. Venise vremea ca Ţara să se legitimeze între ţările Europei cu independenţă, demnitate, libertate. Şi ROMÂNIA a fost confirmată de puterile Apusului, spre insatisfacţia turcului, care totuşi recunoaşte şi este impresionat de semeţia Domnului român, Alexandru Ioan Cuza.
Al nostru steag, pe care stă scrisă „Unirea”, i-a mai purtat pe români prin două momente cruciale, care au mai înălţat alte trepte spre Marea Unire. Alături de „curcanii” moldoveni au intrat în luptă şi plugarii transilvăneni şi, împreună, i-au scos pe turci pentru totdeauna din stăpânire asupra României. Ne mai rămăsese datoria de a ne scutura de robia Transilvaniei. Steagul Unirii a învăluit Carpaţii şi a tăiat calea frăţiei între toţi locuitorii care şi-au făcut o Românie Mare. De 100 de ani aprindem făclia recunoştinţei pentru cei 335.000 de morţi din spaţiul primei Uniri, dar a trebuit să mai construim cimitire pentru alţi eroi, care, în următorul război, au reîntregit Transilvania, dovedind că „… noi, uniţi în orice vreme, / vom fi, vom fi învingători!”.
De parcă n-ar fi fost de ajuns înrobirea umilitoare a românilor din Transilvania atâta vreme, momentul Marii Uniri a declanşat sălbăticia haitei migratoare, care, cu un mileniu în urmă, rămăsese rătăcită în spaţiul transilvan şi panonic al dacilor. Aşa că ecoul izbânzilor de la sfârşitul Primului Război Mondial, dobândite în lupta popoarelor pentru independenţă, dezlănţuie represiunea hungarismului, care atinge cotele demenţei. Crimele săvârşite în anul 1919 şi în anii următori au constituit preludiul masacrelor din 1940-1944. Cert este că hotărârea de la Trianon confirmă dreptatea istorică a popoarelor, recunoscută de reprezentanţi ai Franţei, Americii, Angliei, toţi lămuriţi că „Regatul Ungariei… n-a fost decât un conglomerat artificial de neamuri diferite” (idem, p. 142), numărul real al înrobitorilor acestor popoare fiind infim.
Uniţi, solidari şi hotărâţi, românii au înscris în istoria Europei momente de cotitură care au atins mersul vieţii şi a altor popoare: în 1877, am năruit definitiv visul de mărire al turcului, care, de atunci, n-a mai catadicsit să invadeze nicio ţară europeană; în 1917, i-am spart frontul feldmareşalului german Mackensen şi am determinat sfârşitul războiului şi aşezarea păcii peste întreaga Europă; în 1944, i-am retezat mai devreme toate speranţele lui Hitler de a-şi instaura în lume puterea naţiei ca specie superioară. Meritam o recunoaştere a contribuţiei noastre!
Tentativele Ungariei de a reveni la nedreptul regim vechi nu s-au şters din comportamentul non-europenilor barbari, noi însă avem satisfacţia că în cei 100 de ani de la Unirea cea Mare a românilor, fundamentată pe dreptul istoric, s-a conturat pe deplin diferenţa dintre spiritul paşnic, omenos, ospitalier şi tolerant al românilor în balanţă cu momentele de animalism hunic, manifestat şi după destrămarea imperiului austriac: 1919, 1940, 1990, continuat şi astăzi. Constatăm că din deviza ungurilor, din anul 1990, „Acum ori niciodată!”, a rămas „niciodată”.
Vom apăra ce este al nostru, deoarece ştim că „dacă istoria civilizaţiei este adevărata istorie a umanităţii, dreptul istoric revine celui ce asigură condiţii optime unei vieţi civilizate, de convieţuire paşnică, constructivă şi cu deplină umanitate pentru populaţia teritoriului în litigiu” (idem, p. 24). Aceasta este chintesenţa politicii adoptate de Statul Român faţă de unguri în toţi aceşti ani, dar, dacă nici aşa nu le convine şi-şi hrănesc în continuare morbul revanşard, atunci adoptăm politica Australiei: „AVEŢI DREPTUL DE A PLECA!”.
SĂ NE TRĂIASCĂ SFÂNTA UNIRE!

Categorie: