Pestilenţialele

Acum, după pestilenţialele alegeri, care au răscolit dejecţiile politicianismului autohton, e clar că profeticul blestem al lui Brucan s-a adeverit cu supra de măsură. După 20 de ani, cei foarte mândri de deşteptăciunea lor (simptom patognomonic al contrariului), nu aleg persoana, în cea mai reprezentativă funcţie, care prin natura şi defi niţia sa trebuie să fi e deasupra jocurilor politice, ci partidul. Iar în fi nală au ajuns două partide având aceeaşi mamă şi acelaşi tată, comunismul şi FSN. De aceea, propunerea lansată cu ani în urmă, ca preşedintele să fi e ales doar dintre candidaţi independenţi, care n-au aparţinut niciodată vreunui partid, rămâne valabilă. La care aş adăuga încă una - examenul psihologic obligatoriu al candidaţilor.

În urma acestor alegeri, scindarea societăţii româneşti în două tabere ireconciliabile, cu răni greu de cicatrizat, poartă amprenta nefastă a jocului prezidenţial. Un joc în care cei formaţi la şcoala minciunii şi a manipulării, specifi ce comunismului, au instituţionalizat, în ultimii ani, poliţia politică, arbitrariul cercetărilor penale, a numirii primului ministru, dezinformarea, delapidarea etc. etc., reuşind să-şi însuşească, la pestilenţiale, jumătate din voturile românilor, paradoxal, sub flamura anticomunismului şi a luptei împotriva corupţiei, aruncând în luptă sume fabuloase. Inclusiv o mită electorală pe măsura mizei. În acest context, reamintesc că unii economişti estimează dispariţia, în ultimul an, a opt miliarde de euro.
În ultimele luni, am asistat, de facto, la reinstaurarea ostentativă a partidului-stat, care deţine şi foloseşte toate instituţiile în propriul interes. Cei ce doresc schimbarea, saturaţi de convulsiunile ultimilor ani, văd în preşedintele care ar fi trebuit să fie al tuturor românilor, şeful unei grupări organizate, cu personaje ca Udrea, Ridzi, Plăcintă, Videanu, Berceanu, Blaga, Flutur, Morega etc., susţinute de superîmbogăţiţii Căşuneanu, Cocoş, Costanda, Bucşaru, Izvoranu, etc., şi care se cramponează de putere, conştienţi că pierderea ei ar permite devoalarea, cu consecinţe incalculabile, a sulfuroaselor interese comune.
Pentru cei care au votat împotriva preşedintelui, faptul că el arată cu degetul spre unii moguli, foarte probabil corupţi, nu înseamnă că cel care acuză, cu gaşca şi mogulii lui, e curat. Preşedintele însuşi a rămas dator cu răspunsul la o serie de întrebări ca: modul în care a fost aleasă EBA europarlamentar; originea „vânzărilor anterioare“ a celeilalte fi ice; afacerile explozive ale fratelui domniei sale; escrocheria cu casa din Mihăileanu, bagatelizată ca doar o problemă morală; cum şi în posesia cui au intrat navele comerciale române; de ce s-a blocat cercetarea spălării banilor, în jongleriile de terenuri ale preşedintelui, împreună cu „prietenul“ Căşuneanu; misterul „profesorului“ din dosarul Hayssam, care deşi este ţinut sub o cheie cât o jumătate de secol, pute înspăimântător a înaltă trădare etc. etc.. Nu poţi clama eradicarea corupţiei, reforma clasei politice şi a statului, în capul căruia stai proţăpit, cu atâtea leşuri în braţe.
Nu poţi să racolezi parlamentari şi membrii altor partide, sau pe cei ce-şi spun independenţi, unii cu dosare penale, pe care-i numeai cândva mafi oţi, momindu- i cu promisiuni sau acordându-le decoraţii şi, în acelaşi timp, să ceri reforma clasei politice, fără a-ţi pierde credibilitatea.
Imensa maşinărie de manipulare a opiniei publice sau de coerciţie, aparţinând PD-Leilor, nu mai poate convinge şi nici speria pe cei care judecă faptele şi nu vorbele. Ce minte lucidă mai poate fi păcălită de poziţionarea ca victimă perpetuă, în toate rolurile carierei politice (ministru, primar sau preşedinte), ale actorului cu cele mai măreţe intenţii, care au fost sabotate mereu, de tot felul de forţe ostile, demonizate sau agreate, pe rând, de el însuşi?
Cei convinşi că lipsa realizărilor palpabile în contul lui Zeus, din ultimii 20 de ani, se datorează altora, niciodată lui, nu sunt decât pandantul acelora care credeau, sincer, că treburile mergeau prost pe vremea lui Ceauşescu, şi el doldora de bune intenţii, doar datorită faptului că i se ascundea adevărul. Actualul preşedinte, fi ind, după propria declaraţie, „cel mai bine informat om din ţară“, ştie totul şi vrea să controleze totul. Fără să o spună, desigur. Preferă să-şi înfăptuiască proiectul puterii absolute, pas cu pas, cu o unică consecvenţă în inconsecvenţă.
În ceea ce priveşte proverbiala sa consecvenţă a inconsecvenţei, cred că exemplele schimbării radicale a opiniei, în chestiuni esenţiale, sau a ideologiei, de la o zi la alta, în funcţie de interese, nu sunt decât expresia oportunismului şi versatilităţii lui constitutive.
Pe de altă parte, peste mlaştina acestor alegeri s-a ridicat raza de speranţă a rectitudinii, consecvenţei şi viziunii lui Crin Antonescu, prin proiectul Johannis, la care a aderat şi Mircea Geoană. Proiectul depoliticianizării actului de guvernare, transparent şi degrevat de interese partinice, concentrat exclusiv asupra soluţiilor realizării bunului public, nu putea fi acceptat de cei a căror aspiraţie, de sorginte comunist-totalitaristă, a fost şi este transformarea statului în propria feudă. Dacă aceste alegeri au avut şi o rezultantă pozitivă, aceasta este, evident, întipărirea chipurilor lui Antonescu şi Johannis în conştiinţa celor care n-au abandonat visul unei Românii civilizate, curate şi drepte, ca promisiune a viitorului. Asemeni lor, sunt convins şi eu că dacă în turul II, Băse s-ar fi aflat faţă în faţă cu Antonescu, Zeus, lipsit de posibilitatea specifi celor lovituri sub centură, n-ar fi avut nicio şansă să-l surclaseze. Oricum, câştigătorul moral al acestor alegeri, este, indubitabil, Crin Antonescu.
Atât desfăşurarea acestor alegeri, cât şi ultimele date despre cele europarlamentare (13.800 de cazuri de vot multiplu), comunicate, foarte suspect, post mortem (după şase luni), decredibilizează deja, inevitabil, nu doar pe unii europarlamentari români, ci instituţii esenţiale ale statului. După câţiva ani de la ultima extindere, Europa remarcă, fără stupoare, chipul grotesc al democraţiei româneşti, marca Băsescu (foto).
În faţa acestui dezastru instituţional, oglindă a unei societăţi debusolate şi gangrenate moral, ce stigmatizează inexorabil şi găunoasa elită, binecunoscută, soluţiile nu pot fi decât radicale, apucând taurul de coarne. Pentru a putea scăpa de monştrii reali sau închipuiţi care torturează viaţa românilor, trebuie făcută lumină, începând cu acel care, deţinând cea mai înaltă demnitate a statului, îi reprezintă. Preşedintele însuşi, dacă n-avea nimic de ascuns, ar fi trebuit să fi e, de mult, exemplul transparenţei totale, punând cărţile pe masă. Alegând contrariul, el n-a făcut decât să se baricadeze, cerând altora să găsească, dacă pot, dosarul de securitate, ignorând sau amânând, sine die, răspunsurile în chestiuni de mare gravitate.
Confruntat cu acest comportament dezonorant şi, în timp, inevitabil perdant, Parlamentul, prin comisiile sale, este obligat să lămurească toate nebuloasele, începând cu „profesorul“ din dosarul Hayssam. Neelucidate, dezvăluirile de până acum, culminând cu cele recente, ale procurorului Nastasiu, în „Prădarea României“, vor determina, în ochii străinătăţii - şi cred, a majorităţii româneşti - o percepţie de incompatibilitate a preşedintelui cu funcţia pe care o ocupă. Situaţie în care autoritatea sa, în ţară şi în afara graniţelor, va fi iremediabil afectată şi, practic, nulă. Totodată, vedem zi de zi ce a mai rămas din legitimitatea preşedintelui, proaspăt ales peste o societate divizată, dar şi din credibilitatea Curţii Constituţionale, după validarea alegerilor şi după ce s-a dovedit că pestilenţialele au fost masiv fraudate. Eu nu cred că reacţia românilor va fi de acum înainte mioritică, cu atât mai mult cu cât frisonul crizei va fi resimţit din plin.

dr. Gheorghe Olteanu
(Baden-Baden, Germania)