Poetul necuvintelor vorbind despre poetul nepereche (II)

Unei întrebări similare cu aceea din partea finală a primului nostru episod, formulată de către Nicolae Băciuţ, Nichita Stănescu îi va răspunde în felul următor în revista „Echinox”, nr. 11/1980: „- Să ştiţi că întotdeauna am preferat aceiaşi oameni şi aceleaşi lecturi. Numele lecturii s-a schimbat şi titlul omului s-a modifi cat. Dar nu am iubit decât pe aceiaşi autori şi n-am iubit decât aceiaşi oameni şi aceleaşi lecturi. Numele lecturii s-a schimbat şi titlul omului s-a modifi cat. Dar nu am iubit decât pe aceiaşi autori şi n-am iubit decât aceeaşi poezie; sigur că uneori ea se numeşte Odă în metru antic, altă dată se numeşte Dao De-tzinu, uneori autorul se numeşte Eminescu, alteori autorul se numeşte Lao-Tzî, alteori poemul se numeşte altfel, alteori autorul se numeşte altfel, dar în genere a fost o apropiere, în ceea ce mă priveşte, de ceva perpetuu mişcător în faţa mea, înainte”.
Tot acolo, la întrebarea „- Ce reprezintă Eminescu pentru Nichita Stănescu şi care e partea prin care vă simţiţi legat de poezia sa?”, poetul ploieştean îl aşează ca un centru al fi inţei, simbolizată prin respirare: „- Eminescu? E foarte greu să respiri după el, dar cu clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fi m respiraţie nenăscuţilor. Eminescu este pur, genuin, un aer curat”.
Un mare artist există în măsura în care îşi asumă şi îmbogăţeşte valorile naţionale. Acest lucru este afi rmat într-o „Convorbire cu Nichita Stănescu”, reprodusă de Dan Rotariu în revista „Orizont”. Între titanii culturilor naţionale, în mod fi resc îşi găseşte locul şi „Luceafărul” liricii româneşti: „Shakespeare e universal pentru că a fost englez şi nu s-a dezminţit de aceasta; Mozart - pentru că a fost vienez şi nu s-a dezminţit de aceasta; Eminescu - pentru că a fost român şi nu s-a dezminţit de aceasta; Dostoievski - pentru că a fost rus şi nu s-a dezminţit de aceasta. Universalitatea e cât un bob de grâu. Lanurile au particularitate căci ele trebuiesc cosite”.
Poate că prea mult s-a discutat despre „retragerea” neamului românesc din istorie, despre acel „boicot” al istoriei care ne-ar fi împins în planul al doilea al Europei. Nichita Stănescu ne spune, în mod hotărât, că datorită lui Eminescu „tot ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut”. „Mai mult, Eminescu înseamnă continuitatea şi fi rul director al generaţiilor următoare.”
Nichita Stănescu se referă la rolul imens pe care l-a avut Eminescu în conturarea limbii literare. Nu prin studii teoretice, aşa cum a procedat mentorul „Junimii”, Titu Maiorescu, ci prin rafinamentul şi perenitatea poeziei sale: „Dacă trebuie să-i fim recunoscători, printre multe alte pricini, lui Eminescu, este pentru încercarea lui sublimă de a fi xa limba română”.
Izvoarele şi particularităţile poeziei lirice culte ale fiecărei naţiuni europene se regăsesc în creaţia anonimă. În eseul „Lui Ienăchiţă Văcărescu, de la un urmaş”, afl at în volumul Cartea de recitire (p. 43), balada Toma Alimoş este ridicată la nivelul unui simbol al literaturii populare, iar creaţia eminesciană este considerată veriga necesară între aceasta şi poezia contemporană: „Fără minunata baladă Toma Alimoş, Eminescu n-ar fi existat. Fără Eminescu, noi cei care bâlbâim miraculoasa vorbire poetică, am fi fost nişte muţi” („În cultura universală”, p. 400).
Pentru Nichita Stănescu actul creaţiei poetice cere compensaţie, iar „revelaţia unui adevăr poetic este urmarea unor plăţi foarte dure plătite de poet […]. Totul e pe plătite”. Acest gând îl găsim în interviul acordat lui N. Prelipceanu şi publicat în „Tribuna” din 31 martie 1983, chiar de ziua de naştere a poetului şi este exemplifi cat cu destinul eminescian: „În cazul unui poet genial de tipul lui Eminescu, care scrie memorabilul vers „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, lectorul inteligent care receptează o astfel de poezie cu un ochi râde şi cu un ochi plânge; pentru ca să ajungi să scrii cel mai frumos vers din literatura română înseamnă un mare cumul de experienţă tragică în spate”.
„Tendinţa spre sublim a gândirii, dar mai cu seamă a simţirii româneşti s-a întruchipat în opera poetică a lui Mihai Eminescu, cum stejarul se întruchipează în propria lui sămânţă”. Există, odată cu această admirabilă comparaţie stănesciană, sublinierea faptului că în creaţia eminesciană s-a constituit o însemnare şi o sublimare a sufl etului românesc. (Nichita Stănescu, „O aniversare”, în volumul Respirări, p. 202-203).
Nichita Stănescu discută, în Amintiri din prezent, evoluţia conceptului de geniu şi constată că, în mod paradoxal, cuvântul nu acoperă o noţiune, ci are mai degrabă un înţeles afectiv. Eminescu a devenit prototipul geniului în cultura română, astfel încât „suprema încoronare a poetului de talent de după Eminescu a fost aceea de a fi declarat «un nou Eminescu». De ce? Nu ştiu de ce. Bănuim însă: omul, opera şi epoca s-au identifi cat absolut, s-au identifi - cat în tot ceea ce reprezenta nou, dinamic şi în naştere. Adică în creaţie. Pentru literatura noastră, Eminescu este un concept” („Conceptul de Eminescu”, p. 106).
Eminescu, prin unicitatea operei sale, prin destinul individual de excepţie, va fi considerat „o monadă”. Şi totuşi, el a reuşit să aibă o atracţie asupra unor grupuri imense de oameni „care prin ele însele nu reprezintă unicatul şi, într-o oarecare măsură nici unicul”. Problema rămâne deschisă, cert este, însă, că „Eminescu a exercitat fascinant o covârşitoare infl uenţă asupra sensibilităţii naţionale” („Pot comunica monadele?”, p. 107). (va urma)

prof. Alexandru Ciubîcă
(Târgu-Mureş)
elev Alexandra Pârlici
(Târgu-Mureş)