Poetul necuvintelor vorbind despre poetul nepereche (III)

Din această perspectivă, este mai greu să fi e imaginat chipul lui Mihai Eminescu (foto) decât a multor altor personalităţi, chiar dacă avem cele câteva fotografi i şi mărturiile contemporanilor. Chipul lui Eminescu se recreează continuu „în câteva feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă […]. El nu putea să fi e nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de timp sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă”.
Iar dacă imaginea corporală a lui Eminescu îi scapă cel mai adesea, Stănescu crede că „i s-a conservat vocea cu timbrul ei, cu intensităţile ei, cu timpul ei”. Se întâmplă aceasta pentru că în sintaxă se organizează gândirea vorbitorului, dar prin ea se menţine „[…] şi ceva din aroma trupului care-l roşeşte. Cei mai buni actori ai noştri, dar mai ales poeţii, cei care l-au iubit şi dinlăuntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare sau recitându-l, respectându- i sintaxa şi dulcea claritate a cuvântului scris, îi reînvie vocea pururi vie” („Despre vocea lui Eminescu”, p. 108-109).
Şi, poate, urcând din noroi la lumină, înţelegând că nu este loc pentru josnicie şi mizerie în iubire, Eminescu, prin lacrima sa „a spălat nu numai trupul Veronicăi, ci toate trupurile femeilor iubite din această ţară” (p. 120).
Vorbind apoi, în stilul său fără de pereche, despre receptarea lui Eminescu, Nichita Stănescu îl numeşte poet „cel mai de neînţeles”. De fapt, paradoxul constă că Eminescu se deschide parţial „fiecărei vârste”, dar niciuna dintre ele nu va avea siguranţa că l-a receptat integral: „Adolescentul, bărbatul, bătrânul, fiecare îşi ia din Eminescu partea lui. Întins de-a lungul atâtor vârste, Eminescu ni se relevă ca fi ind cel mai înalt bărbat pe care l-a născut această ţară” („Cel mai neînţeles”, p. 113).
Literatura cea mai înfloritoare cantitativ şi, în acelaşi timp, cea mai fadă a constituit-o în epocă biografismul eminescian, vulgarizator şi - uneori - vulgar. Amănunte controversate sau picante legate de fizicul său, de viaţa sa particulară, „au interesat mai mult decât ce-a gândit” şi a scris Eminescu. Există o greşeală fundamentală: „Foarte mulţi au încercat să justifice geniul eminescian prin viaţa sa. Ce eroare! Viaţa lui Eminescu este interesantă pentru că e viaţa lui Eminescu. Astfel, multe alte vieţi de intelectuali la fel de febrile ca şi viaţa lui Eminescu sau vieţi şi mai febrile, au fost” („Despre viaţa lui Eminescu”, p. 112).
Proces-verbal de constatare, tragic şi sublim. În acelaşi timp: „- Sunt Matei Basarab; am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare”. Se întreba Nichita Stănescu, pe atunci: „Cu ce altceva ar fi putut să fi e împuşcat Mihai Eminescu decât cu gloanţe de diamant cât oul de mari?”.
Mihai Eminescu însuşi vorbea de acea căutare a cuvântului ce exprimă adevărul. Totuşi, în controversa legată de faptul că poezia este inspiraţie şi talent („salvă de foc” ar zice Tudor Arghezi) sau muncă („slavă făurită”), Nichita Stănescu ia partea celei de-a doua.
Invenţia lexicală a lui Nichita Stănescu este, într-adevăr, inepuizabilă. Astfel, dăruirea totală, până la sacrificiu, artei scrisului poartă la el numele de hemografie, adică „scrierea cu tine însuţi”, cu propriul sânge. El constată că personalităţile cu adevărat geniale, care se identifi că şi se sacrifică în aceeaşi măsură cu arta lor, apar - în cel mai fericit caz - o dată la un veac: „Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an 1983 - n.n., el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să îl renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc”.
Eminescu rămâne, poetul atins de „măreţia frigului”, expresia integrală a spiritualităţii noastre, întrucât „El este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fi r de iarbă şi că poţi alăpta în sânul Căii Lactee o rază. El este atât de mult al nostru, încât noi, din nebăgare de seamă, am început să devenim ai LUI”. Aceste câteva considerente ne dovedesc faptul că Nichita Stănescu a fost nu doar un mare înnoitor al poeziei româneşti, ci el a ştiut să recunoască, să-şi asume şi să preţuiască valorile creaţiei româneşti, şi prin apropierea de opera lui Mihai Eminescu el a găsit calea prin care se accede la universalitate.
P.S.: Acest eseu, prin care se evidenţiază valoarea universală şi conştiinţa poetică naţională a lui Mihai Eminescu, reprezintă, în acelaşi timp, şi un răspuns la denigrările şovine care se manifestă, în aceste zile, la Miercurea-Ciuc, în judeţul Harghita, unde nişte descreieraţi şovini încearcă să înlocuiască numele străzii „Mihai Eminescu” cu cel al ultimului şi sângerosului rege hun Attila. Dacă în Consiliul Local Miercurea-Ciuc se va alege între sabie şi spirit, între forţa denigrării şi dreptul culturii, ni se va dovedi - încă o dată - că mentalitatea medievală domină în aşa-zisul ţinut secuiesc şi acum, la începutul mileniului al treilea. (Post Scriptum-ul aparţine doar autorului principal)

prof. Alexandru Ciubîcă
(Târgu-Mureş)

elev Alexandra Pârlici
(Târgu-Mureş)