Povestea unei campioane

„Nu vreau să fi u cunoscută datorită faptului că mai am acasă 16 fraţi. Asta nu înseamnă că am trăit în sărăcie. Părinţii mei au avut grijă să nu ne lipsească, niciodată, nimic. Întotdeauna se caută senzaţionalul, eu ştiu că asta se vinde, dar vreau să mă ştie lumea pentru performanţele mele sportive. S-au scris adesea nişte articole despre mine de-mi plângeam eu de milă când le citeam”, ne-a spus, din startul discuţiei, Estera Dobre, triplă vicecampioană europeană la lupte libere.
La doar 23 de ani, născută pe 10 februarie 1987, Estera Dobre, face parte din lotul olimpic de senioare la lupte libere, condus de Daniel Ioniţă şi Aurel Şuteu, şi este deţinătoare a unui număr impresionant de medalii, cărora nici ea nu le mai ţine şirul. La loc de cinste se situează cele 18 medalii de aur ce-i confi rmă titlul de multiplă campioană naţională şi, mai ales, cele trei medalii de argint obţinute la Campionatele Europene (2007, 2009, 2010).
Estera Dobre a sosit, de curând, de la Baku, unde şi-a îmbogăţit palmaresul cu cea de-a treia medalie de argint la CE, ieşind, din nou, vicecampioană europeană (categoria 51 kg), şi a plecat apoi la Drobeta Turnu- Severin, unde, în week-end-ul trecut, a ieşit, din nou, campioană naţională. Acum Estera îşi continuă exerciţiile în micuţa sală de sport a Grupului Şcolar „Kos Karoly” din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, sub îndrumarea antrenorului emerit Matefi Arpad, coordonator al secţiei de lupte libere al CSM şi CSS Sfântu-Gheorghe şi, totodată, tehnician al Centrului Naţional Olimpic Feminin de Lupte.
Fiind a zecea dintre cei 17 copii ai Mariei şi ai lui Vasile Dobre, Estera a crescut, până la vârsta de şase ani, la mătuşa ei, în Râmnicu- Vâlcea, urmând ca, la doisprezece ani, să se mute împreună cu familia la Jimbolia, judeţul Timiş, locul de baştină al mamei sale. La vârsta de 15 ani, a intrat, pentru prima oară, într-o sală de antrenament, fi ind iniţiată în sportul de contact de Cornel Dobârcău, antrenor la CSS Jimbolia. După doar doi ani de antrenamente, a obţinut numeroase medalii, ce au propulsat-o în lotul naţional.
Ghinionul a făcut ca, în anul 2007, la câteva săptămâni după ce a obţinut primul titlu de vicecampioană europeană de senioare, în Bulgaria, ea fi ind încă junioară, să i se disloce umărul drept în timpul Turneului Internaţional al României de la Piteşti. Accidentarea gravă a scos-o din lupta pentru Campionatul European şi cel Mondial, la juniori. A urmat o recuperare de opt luni, fără izbândă însă, căci la un antrenament banal umărul s-a dislocat din nou, fi ind necesară o intervenţie chirurgicală la Bucureşti, unde, practic, umărul i-a fost fi xat cu patru şuruburi!!

„La Beijing, am fost dezavantajată pentru că sunt româncă”

A fost un moment crucial în viaţa ei. Aproape nimeni nu-i mai dădea nicio şansă de revenire în top. Salvarea a venit de la maestrul Matefi Arpad, care a insistat să o aducă pe Estera la Sfântu-Gheorghe, dându- i şansa şi încrederea de care avea atâta nevoie: „Când am văzut dorinţa ei de a continua să lupte, că nu se dă bătută, am insistat să ajungă sub coordonarea mea. Ea a zis că vrea, iar eu i-am dat o şansă”, a mărturisit antrenorul. La scurt timp, s-a califi cat la Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008, unde a avut o altă mare dezamăgire, fi ind descalifi cată, pe nedrept, în faţa unei amedi ricance, reprezentantă a El Salvadorului: „Cu El Salvador a câştigat meciul Estera, iar când să intre în primele opt locuri, au chemat-o pe cealaltă. Este prima dată în istoria luptelor când se schimbă rezultatul după meci”, ne-a povestit, plin de regrete, Matefi Arpad. „Am fost dezavantajată pentru că sunt româncă. Meciul a fost câştigat cu 3-0. În regulament scrie că, dacă arbitrul ridică mâna, meciul e câştigat. E nedrept ce s-a întâmplat”, ne-a relatat campioana.
Dezamăgită, Estera a mers mai departe, a continuat să lupte, câştigând, în 2009, toate grand-prix-urile din afara ţării la senioare, apoi, confi rmându-şi valoarea, a ieşit, din nou, în 2009 şi 2010, vicecampioană europeană la seniori.
Valoarea i-a fost recunoscută şi de preşedintele ţării, Traian Băsescu, care, în 2009, a decorat-o cu Ordinul Sportiv Clasa I.
Acum însă, după dezamăgirea de la Beijing, dorinţa cea mai mare a Esterei este îşi ia revanşa şi să câştige medalia de aur la Olimpiada de la Londra, din 2012: „Visul cel mare e Olimpiada, dar până acolo trebuie să-mi reconfi rm titlurile obţinute”.
Revenind la familia ei, trebuie să spunem că Estera, deşi provine dintr-o familie numeroasă, nu a simţit lipsurile, ca de altfel niciun copil al familiei Dobre, părinţii creându- le toate condiţiile necesare dezvoltării şi formării lor ca oameni, educându-i în spiritul competitiv pe care îl vedem astăzi la campioana noastră.
Estera ne-a vorbit şi despre avantajele şi dezavantajele practicării sportului de contact: „Pe de o parte, sportul de performanţă te izolează, te simţi singur, te supui unui sacrifi ciu. Dacă e să ies din sport, mi-e frică de viaţa de zi cu zi, nu ştiu cum o să mă acomodez. Pe de altă parte, emoţii mai plăcute decât în sport nu există. Sportul te formează să ai un spirit luptător în orice domeniu. Un sportiv învăţat cu eşecuri, nu cedează uşor în faţa greutăţilor vieţii”.
Estera Dobre a absolvit, anul trecut, Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi vrea să rămână la Sfântu-Gheorghe, unde se simte cel mai bine alături de antrenori, de colegi, de prieteni: „Îmi place aici, nu doresc să merg în altă parte. E singura sală în care mă simt bine şi cu colegele. Mi-a plăcut foarte mult că un club s-a ocupat de mine pentru a ajunge la performanţă, mai ales atunci când eram la greu. Dacă nu duci sportul la fanatism, nu poţi obţine performanţă. Sunt împăcată cu mine, ce fac nu e pentru bani, nu e o afacere, eu lupt pentru renume”, a conchis campioana. Aici speră că va găsi un post de profesor de sport şi poate, cu timpul, de ce nu, chiar de antrenor de lupte libere. Desigur, după ce se va lăsa de acest sport, în care mai are destule de spus.

Toţi copiii familiei Dobre au nume ebraice

Un lucru interesant cu privire la familia Esterei constă în faptul că tatăl ei, Vasile Dobre, de meserie maistru electrician, provenind dintr-o familie de evrei, şi-a botezat toţi copiii cu nume ebraice. Aşa se face că cei 17 copii (6 fete, 11 băieţi) ai familiei Dobre, care au vârste între 37 şi 12 ani, se numesc: Daniel, Ruben, Watanael, Narcisa, Teofi l, Timotei, Iosif, Magdalena, Simon-Emanuel, Estera, Lidia, Filimon, Onisim, Beniamin, David, Tabita şi Rahela-Ioana.

Matefi Arpad: „Nu am mai avut așa o elevă”

Cel care a crezut în capacităţile ei şi a dus-o pe culmile gloriei, antrenorul Matefi Arpad (foto, dreapta), ne-a relatat despre personalitatea Esterei Dobre (foto, stânga): „De cinci ani o asist şi o antrenez, ea cerea mereu în plus să lucreze, când ai un sportiv care cere, asta e nemaipomenit. Sportul nostru dacă nu doare, nu are efect. Acesta este sportul de contact, iar dacă elevele nu au încredere în tine, ca om, nu stau în sală. Trebuie să fi i dur, sever, să fi i şi tată, şi mamă. Estera are un caracter puternic, e foarte ambiţioasă. Doreşte cu orice preţ să facă rezultate. Nu am mai avut aşa o elevă. La antrenamente îşi depăşeşte limitele. Are câteva fete în echipă care o idolatrizează, dar cum e fi resc, are şi persoane care o invidiază. Dacă o ajută sănătatea, am încredere şi simt că va lua medalia la Olimpiadă”.

Greutăţile financiare dărâmă până și luptele

În culise, dincolo de performanţă, se ascunde o muncă asiduă, o luptă cu propriile limite, dar, mai ales, o luptă cu greutăţile fi nanciare. Lipsa promovării luptelor libere, lipsa fi nanţării, a sponsorilor, fac acest sport să fi e şi mai difi cil în a obţine rezultatele mult aşteptate. „CSM Sfântu-Gheorghe, Direcţia de Sport a Judeţului Covasna şi Federaţia Română de Lupte ne mai ajută fi nanciar, dar fondurile sunt insufi ciente pentru a face performanţă. Clubul, şi Estera, ar avea nevoie de un sponsor, asta ne-ar ajuta mult. Nu e corect ca un sportiv de performanţă, cum e Estera, să nu aibă un loc de muncă, ci doar o indemnizaţie ce nu trece de 300 de euro. Din lipsa banilor, în 2 ani s-ar putea dărâma tot ce s-a construit în acest sport în 20 de ani”, a mai spus, cu tristeţe în glas, antrenorul emerit Matefi Arpad.