Prejudecăţi despre cimitirul militar de la Poiana-Sărată / Eroi maghiari înjosiţi

Cotidianul „Szekely hirmondo” (Covasna), nr. 187, 29.09.2015

Prin articolul de faţă dorim să informăm cu privire la cimitirul militar de la Poiana -Sărată din pasul Oituz. Deşi starea actuală a monumentului lezează acordul bilateral ungaro-român semnat în 2008, cu privire la cimitirele militare, trebuie să mai aşteptăm cu siguranţă mult timp până la soluţionarea liniştitoare a problemei. Mai de mult, Poiana-Sărată era cunoscută ca fiind cea mai estică aşezare a Ungariei istorice: pe aici a traversat hotarul milenar valea Uzului. Graniţa de stat a fost trasată de albia pârâului Cernica, din partea de jos a satului, până în anul 1920, iar după cea de-a II-a decizie de la Viena, până în 27 august 1944. Atunci a fost ocupat de armata sovietică, astfel că Poiana-Sărată a devenit prima aşezare din Ungaria, ocupată de sovietici. Cimitirul militar de la Poiana-Sărată, ajuns vestit în ultimii ani, se află la doar câţiva paşi de hotarul istoric, în partea de jos a satului, în apropierea pârâului Cernica, la câţiva km de satul Oituz - care aparţine administrativ de comuna Breţcu şi care este vizitat din când în când şi de turişti ungari. Pasul Oituz a devenit un câmp de luptă în toamna anului 1916, pe vremea invaziei române, când trupele austro-ungare şi germane i-au alungat din Transilvania pe invadatorii duşmănoşi. Pe coastele dealului s-au dat lupte sângeroase în 1916 şi 1917. Istoria militară a numărat la Oituz trei bătălii, dintre care ultima a fost purtată în august 1917, de soldaţii austro-ungari şi germani împotriva românilor şi a ruşilor sosiţi în ajutorul lor. România înfrântă a fost apoi nevoită să încheie un armistiţiu. Iar Transilvania a putut rămâne - mulţumită honvezilor - pământ ungar încă o scurtă perioadă de timp. Deşi cimitirul este un loc de veci şi pentru soldaţi ungari, el nu a fost înfiinţat, contrar opiniei larg răspândite, în vremurile maghiare, ci pe vremea României interbelice, prin desfiinţarea cimitirelor şi mormintelor militare anterioare, respectiv prin strângerea osemintelor deshumate. De îngrijirea cimitirului militar şi ocrotirea cultului eroilor s-a ocupat, în România, o organizaţie civilă din Bucureşti, care funcţiona cu sprijin din partea statului: Societatea Cultul Eroilor. În 1928, aceasta a înfiinţat cimitirul militar de la Poiana-Sărată. Acest cimitir a ajuns la forma actuală în 1930, când au fost amenajate patru parcele pentru cei căzuţi în pasul Oituz. Parcelele au fost amenajate în funcţie de etnia celor căzuţi - români, austrieci, germani, ungari. Rămăşiţele pământeşti ale soldaţilor căzuţi au fost puse, fiecare în parcela destinată - în morminte marcate prin pietre funerare. (Incorect, deoarece soldaţii germani au fost îngropaţi şi în parcela română, şi în cea ungară - în unele morminte cu pietre funerare inscripţionate cu nume de soldaţi ungari, păstrate până în zilele noastre, se găsesc de exemplu soldaţi germani.) Pentru că în lipsa unei evidenţe, majoritatea trupurilor au devenit cu timpul de neidentificat, majoritatea soldaţilor au ajuns într-un mormânt comun amenajat în mijlocul cimitirului. Pe acesta a construit organizaţia românească pentru cultul eroilor un mausoleu, pe care apar inscripţii de omagiere a eroilor români şi portretul comandantului român care a luptat în pasul Oituz, Eremia Grigorescu. Dat fiind faptul că cimitirul a fost amenajat într-un cadru organizat, este greşită interpretarea că osuarul de sub obelisc este un loc care slujeşte la înjosirea morţii honvezilor ungari. Partea română îi consideră drept proprii eroi pe cei care se odihnesc în mormântul comun, deşi nu se mai poate stabili soldaţilor cărui stat le aparţin osemintele amestecate deja între ele. Obeliscul ridicat asupra osuarului a fost realizat, la fel ca şi crucile soldaţilor căzuţi, în baza unui proiect românesc. Deşi localnicii vorbesc despre românizarea unui monument maghiar, obeliscul în stil bizantin reflectă clar linia arhitecturală oficială a României interbelice, caracteristicile stilului Brâncovenesc. După 1940, monumentul nu a fost dărâmat, ci inscripţiile de pe el au fost înlocuite cu altele, în limba maghiară. Astfel este posibil ca unii locuitori vârstnici din Oituz să-şi amintească greşit că atât cimitirul cât şi locul memorial ar fi fost înfiinţate în vremurile maghiare. După război - după ce Transilvania a căzut din nou -, inscripţiile de pe obelisc au fost rescrise în limba română, iar inscripţiile de pe crucile de pe parcela ungară au dispărut treptat. Au avut loc intervenţii dure: numele de pe pietrele funerare au fost şterse şi rescrise. Obeliscul - deseori loc de desfăşurare a festivităţilor naţionale româneşti - amplasat deasupra mormântului comun vesteşte de atunci gloria celor căzuţi în luptele de unificare a naţiunii (adică de anexare a Transilvaniei). Deşi cimitirul militar de la Poiana-Sărată a fost amenajat de statul român, el lezează, în forma sa actuală, acordul bilateral ungaro-român semnat în 2008, cu privire la cimitirele militare. Înainte de toate, îndepărtarea şi rescrierea numelor de pe pietrele funerare a fost o procedură grav lipsită de etică, una cu caracter profanator. Nici împrejurimile cimitirului nu corespund prevederilor acordului bilateral: inscripţia amplasată la intrare - cei care s-au jertfit în 1916-1919 pentru unificarea naţiunii - este umilitoare şi jignitoare la adresa pietăţii soldaţilor alţii decât români, care se odihnesc în cimitir. Culorile naţionale româneşti care domnesc peste tot în jurul mormintelor şi inscripţia unilingvă şi cu accente româneşti de pe obelisc sunt inacceptabile în cazul unui cimitir militar mixt. Toate acestea sunt şi ilegale, deoarece cimitirul intră clar sub incidenţa acordului bilateral ungaro-român semnat în 2008, cu privire la cimitirele militare, dat fiind faptul că este un cimitir militar. După turul transilvan pe care l-a efectuat în luna iulie, Comunitatea Patrioţilor Ungari s-a adresat - văzând profanarea - Ministerului Apărării Naţionale. A reieşit că ministerul insistase încă din 2011 asupra reabilitării comune a cimitirului, conform acordului internaţional. Partea română nu a reacţionat însă nici în ziua de azi la această iniţiativă. În toamnă, Ministerul Apărării Naţionale se va adresa din nou în scris organizaţiei sale partenere din România, pentru ca acest cimitir să fie readus la starea sa din 1930, însă cu siguranţă va trebui să aşteptăm mult timp o schimbare favorabilă.