Prin vocea Berlinului se poate auzi şi vocea Kremlinului!

Când în 1990 RFG a „înghiţit” RDG, nu s-a auzit nicio voce care să conteste această „anexare”, dorită de ambele subiecte de drept internaţional: Republica Federativă a Germaniei şi Republica Democrată Germană, ambele născute după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Toată Europa, şi nu numai, era de acord că existau două state germane, locuite de aceeaşi populaţie de origine germanică, care vorbeau aceeaşi limbă, care aveau aceeaşi cultură, aceleaşi tradiţii şi aceeaşi istorie comună. Nimeni nu a protestat că, prin această reunificare a Germaniei, se schimbă graniţele europene, consfinţite prin tratatele internaţionale semnate tot după cel de Al Doilea Război Mondial. Această reunificare din 1990 a constituit, de fapt, idealul comun pentru care a militat poporul german. Autorităţile din cele două state germane nu au făcut altceva decât să consfinţească acest ideal. Iar Europa a tăcut şi a aplaudat.
Au trecut de atunci 23 de ani, aproape un sfert de veac. Iar dacă prin reunificarea Germaniei nu s-a făcut altceva decât un act de dreptate faţă de poporul german, condamnat de puterile învingătoare în război să trăiască în două state separate, mai există, din păcate, şi acum relicve ale unor acte nedrepte, ale unor înţelegeri secrete, cu iz banditesc, care au hotărât soarta unor popaoare. Între acestea se numără şi Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, care a pecetluit, prin anexele sale secrete, soarta poporului român. Autorii acestei mârşăvii istorice, Hitler şi Stalin, ca şi cei prin mâinile cărora s-a semnat ea, au dispărut demult din această lume. Ar fi fost cazul deci ca, măcar odată cu îngroparea lor, să fie îngropate şi aceste nelegiuiri mişeleşti.
Nu a fost aşa. Ele au continuat să existe, ca nişte strigoi veniţi parcă dintr-o altă lume, în care marii criminali ai vremii spintecau, fără milă, soarta popoarelor. Aceasta în ciuda faptului că multe popoare europene au declarat Pactul Ribbentrop-Molotov ca fiind nul, „ab initio”. Altele, puţine, s-au făcut că l-au uitat, sau, pur şi simplu, cred că el nu ar mai avea efecte în zilele noastre. Este regretabil, ba chiar este de condamnat faptul că tocmai cei care şi-au văzut, cum se spune, sacii în căruţă, respectiv germanii, se postează pe o asemenea poziţie. Iar dacă ei şi-au atins scopul, ar fi normal şi civilizat ca cel puţin să tacă, să lase şi pe alţii ca să militeze pentru a-şi împlini, la rândul lor, idealurile. Nu o fac însă, ba din contră, se postează pe o poziţie retrogradă, dictatorială chiar, încercând să-şi impună punctul de vedere.
Noi înţelegem că Germania este una dintre puterile de prim rang ale Europei, având, deci, o poziţie de lider european, o adevărată locomotivă economică a bătrânului continent. Însă asta nu-i dă niciun drept să se amestece brutal în destinul altor popoare, să le dăscălească, să le arate cu degetul, ameninţător, spunându-le să fie cuminţi şi să stea în banca lor. Este greu de înţeles de ce depune Germania atâta efort spre a-i lămuri pe românii din Republica Moldova - din Basarabia românească! - că ei nu sunt români, ci moldoveni, că ei nu vorbesc limba română, ci limba moldovenească! A făcut oare cineva din Guvernul de la Berlin vreun studiu multidisciplinar: sociologic, etnografic, etnologic, antropologic, de istorie a culturii şi de istorie propriu-zisă, spre a putea afirma că moldovenii sunt moldoveni, nu români, iar limba moldovenească e alta decât limba română? Nu cred.
Însă sunt convins de cu totul altceva, anume că unele metehne ale trecutului se moştenesc. Uneori cu voie, alteori fără voie. De asemenea, mai sunt convins că istoria ne-a învăţat nişte lecţii ce nu trebuie uitate, anume că mereu, de-a lungul istoriei, mai marii vremii, cei aflaţi în fruntea marilor puteri, mai întotdeauna au făcut înţelegeri, unele mai „cu perdea”, altele fără, bazându-se pe forţă, pe puterea pe care o aveau, pe seama celor mai mici şi mai slabi.
Acum această constatare este valabilă în privinţa „poporului moldovenesc” şi a „limbii moldoveneşti”, care îi preocupă atât de mult pe germani. Aceasta, mai ales după ce Curtea Constituţională de la Chişinău a hotărât că Declaraţia de Independenţă din 1991 „constituie fundamentul juridic şi politic al Constituţiei”, respectiv a recunoscut caracterul de lege supremă a Republicii Moldova a acestei Declaraţii: „În cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează”. Iar Declaraţia de Independenţă stabileşte că în Republica Moldova limba oficială este Limba Română!
Faptul că germanii sunt atât de preocupaţi de o chestiune care, în mod normal, ar trebui să-i lase indiferenţi, fiindcă nu-i afectează cu absolut nimic, nu poate să nu ne ducă cu gândul înapoi la tristele evenimente pe care poporul român le-a trăit în anul 1940, tocmai ca urmare a înţelegerilor secrete dintre Hitler şi Stalin, dictatorii de atunci ai celor două mari puteri ale Europei. Şi nu se poate să nu se facă nişte legături între ceea ce s-a întâmplat atunci şi poziţia pe care se postează acum aceleaşi mari puteri europene, Rusia şi Germania, vizavi de românii basarabeni. Prea sunt nişte sincronizări deloc întâmplătoare. Ceea ce mă face să afirm că prin vocea Berlinului se poate auzi şi vocea Kremlinului!

Categorie: