Proiectul Roşia Montană - În curând… doar cerşim din poartă-n poartă!

Motto: „Nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat” (Albert Einstein).
Controversatul proiect de exploatare a zăcămintelor aurifere de la Roşia Montană plasează România în compania celor mai sărace şi corupte ţări. Acestea sunt cele două caracteristici comune statelor care asigură grosul producţiei mondiale de aur. Peste 70 la sută din extracţia metalului preţios se realizează în state ca Peru, Ghana, Bolivia, Indonezia, Papua Noua Guinee, Guatemala sau Kîrghiztan. În aceste regiuni defavorizate, companiile miniere au promis locuri de muncă, tehnologii moderne şi standarde ecologice stricte, prosperitate şi dezvoltare durabilă, infrastructură şi contribuţii substanţiale la bugetele naţionale şi locale. Sună cunoscut?! Precedentele de pe alte meridiane nu sunt, însă, deloc încurajatoare…

Experimentul Peru - Mina Yanacocha

Metoda cea mai ieftină de extracţie a aurului - şi, deci, cea mai eficientă din punct de vedere economic - presupune utilizarea cianurilor pentru separarea metalului preţios de rocă. Un procedeu cu un impact major asupra mediului înconjurător. Pentru fiecare uncie de aur, trebuie excavate cel puţin 30 de tone de pământ şi piatră. Aşa se întâmplă în Peru, la mina de la Yanacocha, considerată cea mai rentabilă din lume. În alte locuri, pentru aceeaşi cantitate de metal preţios trebuie răscolite până la 100 de tone de steril. Mormanele de rocă fărâmiţată sunt apoi stropite la greu cu cianură de sodiu. Procesul tehnologic presupune utilizarea unei mari cantităţi de apă. Otrăvită, bineînţeles! De aici şi riscurile de contaminare. Dar şi riscul de a secătui bazinele hidrografice mai firave, aşa cum s-a întâmplat la Yanacocha. Fermierii din regiune s-au trezit lipsiţi de surse de apă potabilă, izvoarele fiind dirijate spre exploatarea minieră. Păşunile andine s-au transformat, în câţiva ani, în pământ pârjolit. Utilizarea cianurilor în mediu deschis implică şi o altă primejdie: o dată cu aurul, sedimentele eliberează şi metale grele, extrem de nocive, cum ar fi mercurul, cadmiul sau plumbul. Sterilul rămas în urma extracţiei, în contact cu oxigenul, poate degaja acid sulfuric. Riscurile persistă chiar şi acolo unde s-au depus eforturi considerabile pentru izolarea deşeurilor, prin tapetarea cu var. Pericolul creşte mai ales în zonele cu climat umed, unde scurgerile toxice sunt aproape inevitabile. „Multe dintre minele de aur au devenit aproape echivalentul depozitelor de deşeuri radioactive, care au nevoie de îngrijire perpetuă”, a fost concluzia investigatorilor de la „New York Times”, care au cercetat mai multe astfel de mine.

Avertismente UE versus minciunile de aur

Potrivit legislaţiei din Uniunea Europeană, mai exact a Directivei 91/689/CE, „nicio agenţie guvernamentală nu poate autoriza exploatarea aurului prin flotaţie de cianuri în spaţiu deschis”. În acelaşi timp, în octombrie 2001, Parlamentul german preciza: „Cercetări ştiinţifice serioase întreprinse în ultima vreme au dovedit, fără dubii, că producţia de aur obţinută prin metoda cianurării în mediu deschis poate conduce la distrugerea ireversibilă a ecosistemelor”. Companiile miniere încearcă, însă, să minimalizeze riscurile: „Actualmente, peste 400 de exploatări aurifere din întreaga lume utilizează cianură în operaţiunile de extragere a aurului şi argintului” - informează site-ul oficial al „Gabriel Resources Ltd”. Aceeaşi sursă ne asigură: „Cianura se foloseşte în mod uzual în majoritatea exploatărilor aurifere din lume şi se foloseşte de peste 100 de ani în condiţii de securitate”. În ceea ce priveşte securitatea, minciuna este grosolană. O demonstrează catastrofele ecologice înregistrate în ultimii zece ani.

Catastrofe după catastrofe

Mineritul pe bază de cianuri are o istorie neagră din punct de vedere al impactului asupra mediului. Chiar şi în ultimul deceniu, cu toată perfecţionarea tehnologică, dezastrele ecologice nu au lipsit. În 1995, o mină din Guyana a deversat peste 3.000 de tone de apă reziduală cianurată în râul Essequibo, principala sursă de apă potabilă a ţării. În octombrie 2005, o provincie filipineză a dat în judecată compania canadiană „Placer Dome” (al cincilea producător de aur la nivel mondial), solicitând despăgubiri pentru o catastrofă ecologică petrecută în urmă cu aproape un deceniu, dar pentru care nimeni nu şi-a asumat responsabilitatea. În 1996, patru milioane de tone de deşeuri toxice au fost deversate în principalul râu al Insulei Marinduque. Încărcate în camioane, deşeurile ar forma o coloană care ar putea înconjura de trei ori Ecuatorul - se arată în actul de acuzare. Nu doar reţeaua hidrografică a insulei a fost contaminată, ci şi apele litorale. Un recif de corali a fost distrus. În ceea ce priveşte sănătatea populaţiei, consecinţele sunt incalculabile. Au existat, însă, şi „compensaţii” pentru moartea unui copil, localnicii primind despăgubiri de câte 1.000 de pesos filipinezi, adică aproximativ 20 de dolari! În 1997, „Placer Dome” şi-a vândut acţiunile de la minele din Marinduque şi s-a retras din afacere. La fel a procedat, în 2001,

Categorie: