Reacţii maghiare la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române de Covasna şi Harghita

După evenimentele din 1989, în condiţiile în care, în zonele locuite predominant de unguri autoritatea Statului Român a scăzut în permanenţă, principalul oponent al procesului de maghiarizare forţată a rămas Biserica Ortodoxă Română, în jurul căreia s-au strâns românii pentru a rezista procesului de deznaţionalizare. De aceea, UDMR privea Biserica Ortodoxă ca pe un inamic ce trebuia denigrat şi izolat. De aceea, a primit cu maximă indignare înfiinţarea, în 1994, a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei; indignare amplificată atunci când s-a văzut că în fruntea ei a ajuns un român patriot, curajos şi bun gospodar. Alegerea fusese fericită, în persoana Arhimandritului Ioan Selejan, care îndeplinea imperativul fixat de IPS Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului: „E nevoie de o prezenţă vie, activă, un om plin de vigoare, înzestrat cu experienţă în lucrarea cu oamenii şi în întemeierea şi consolidarea unei instituţii căreia îi revin sarcini uriaşe. Noul ierarh trebuie să fie conducătorul spiritual al românilor ortodocşi din zonă, trebuie să fie tare în convingerile sale, iubitor de Neam şi de glie românească şi, în acelaşi timp, să fie deschis semenilor de alte naţionalităţi şi de alte convingeri religioase pe care să-i respecte în măsura în care ei ne respectă Neamul şi convingerile noastre” („Adevărul Harghitei”, „Cuvântul Nou”, ediţie specială din 25 septembrie 1994).
Ceremonia învestirii a avut loc la Miercurea-Ciuc, reşedinţa Scaunului Episcopal, la 25 septembrie 1994, în prezenţa unei mari mulţimi, a PF Patriarh Teoctist, a Patriarhului Partenios al III-lea al Alexandriei, a unei pleiade întregi de mitropoliţi şi episcopi, şi foarte mulţi oameni politici. Totul s-a desfăşurat într-o notă de deplină civilizaţie, abundând apelurile la concordie interetnică. Cu toate acestea, reacţia UDMR a fost de-a dreptul jignitoare. Într-o Declaraţie lansată chiar pe 25 septembrie 1994, se consemna: Înscăunarea Episcopului român a fost „o demonstraţie de forţă”; a fost „îndreptată împotriva maghiarimii locale”; „o demonstraţie arogantă”. Se menţiona „Brutalitatea cu care Puterea ne-a impus sărbătorirea […], nesolicitând aprobarea, abuzând în mod arţăgos de puterea pe care au primit-o temporar”; organizatorii ar fi trebuit „să solicite cu smerenie [subl. n.] îngăduinţa de la gazde”. Declaraţia era un gest impertinent la adresa Statului Român, ca multe altele de până atunci. Presa centrală îl va relata cu indignare. Şi, mai important, el a fost aspru condamnat în Parlament.
Pe 26 septembrie 1994, de la tribuna Camerei Deputaţilor, întrebam Guvernul dacă va da un răspuns oficial Declaraţiei UDMR: „Vrem să ştim dacă în Ţara noastră trebuie să cerem voie cu smerenie […], ca să ne cinstim Biserica Naţională şi, mai mult, să cerem voie de la urmaşii celor care au venit aici cu sabia” („Monitorul Oficial”, partea a II-a, an V, nr. 190 din 6 octombrie 1994). Dacă în Camera Deputaţilor, pe tema insolentului text al UDMR, nu a fost decât o singură intervenţie, la Senat, în aceeaşi zi, s-a declanşat o înverşunată dispută, începută de liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor: încrimina „Declaraţia provocatoare şi iresponsabilă, ce umple paharul obrăzniciilor şovinismului maghiar. […] Prea ne-am obişnuit să considerăm drept teribilism, drept manifestări izolate, locale, nespecifice, nereprezentative […] toate ieşirile necontrolate ale unor lideri ai UDMR-ului. […] Ceea ce s-a făcut acum la Miercurea-Ciuc este una din cele mai scandaloase ieşiri din bârlog ale fiarei revizioniste horthyste a UDMR-ului, şi eu voi refuza să mai particip la lucrările Senatului României, dacă nu vom pune cu botul pe labe această fiară fascistă care vrea sfârtecarea teritorială a României”. Propunea adoptarea unei declaraţii de protest a Senatului. Senatorii unguri Szabo Karoly şi Fruda Gyorgy s-au opus violent însăşi discutării problemei în Parlament şi, în derâdere, primul propunea ca Declaraţia UDMR Ciuc să fie citită în original, deci în limba maghiară, cu toate că, în virtutea Constituţiei, singura limbă oficială era cea română. Vasile Văcaru (PSDR) afirma că „Declaraţia este insolentă şi iresponsabilă”. Adrian Păunescu (PSM) constata că UDMR a devenit Stat în Stat, hotărând pe cine să primească, sau nu, în Harghita şi Covasna, judeţe din inima României. În final, Corneliu Vadim Tudor cerea scoaterea în afara legii a UDMR, propunere la care stenograma Senatului înregistra: „Rumoare, huiduieli din partea UDMR, a Opoziţiei la adresa domnului senator Vadim Tudor”. PNŢCD şi PD, partide de opoziţie la momentul respectiv, s-au solidarizat cu UDMR, ceea ce reprezenta şi un afront adus Bisericii Ortodoxe Române. Vacarmul - de loc civilizat -, provocat de senatorii unguri susţinuţi de aceia ai Opoziţiei, a făcut ca şedinţa să se încheie fără nicio hotărâre („Monitorul Oficial”, partea a II-a, an V, nr. 191 din 6 octombrie 1994).
În timp, scopul înfiinţării Episcopiei Ortodoxe de Covasna şi Harghita a fost atins: s-a ajuns la o organizare temeinică, normală a vieţii religioase a românilor din cele două judeţe, la încetinirea procesului de maghiarizare. De aceea, pentru liderii UDMR, Episcopul Ioan Selejan va deveni o persoană indezirabilă, ceea ce nu l-a oprit în activitatea sa cu totul fructuoasă. În semn de preţuire, i se va spune „Episcopul din Carpaţi” sau „Episcopul Munţilor”. A reuşit să refacă majoritatea bisericilor ortodoxe din cele două judeţe, să construiască unele noi şi mai multe mănăstiri, aducerea unor preoţi dedicaţi menirii lor spirituale şi naţionale. De aceea, UDMR-ul, care avea în mână majoritatea administraţiei locale, a încercat prin toate mijloacele să împiedice aceste activităţi: fel de fel de oprelişti au fost inventate de consiliile maghiare şi de primari. Majoritatea au fost înfrânte. Exemplul cel mai interesant a fost cel de la Vlăhiţa, judeţul Harghita, localitate la origine pur românească, aşa cum o definea însăşi numele. În urma procesului de maghiarizare, la sfârşitul secolului XX mai trăiau aici doar aproximativ 100 de români ortodocşi, care nu mai aveau nici biserică. La cererea Episcopiei Române de a se acorda un loc pentru ridicarea unei biserici, Consiliul Local, unguresc, a răspuns negativ. În această situaţie, cu banii strânşi prin subscripţie publică, s-a cumpărat o casă particulară în care a fost amenajată o capelă. În ziua sfinţirii - cu participarea mai multor ierarhi ortodocşi, în frunte cu Arhiepiscopul Clujului, Vadului şi Feleacului, IPS Bartolomeu Anania, şi a PS Ioan Selejan, Episcop al Covasnei şi Harghitei -, consilierii udemerişti care nu dăduseră aprobarea pentru biserică, au avut neplăcerea să asculte „Deşteaptă-te române!”, cântat pe străzile Vlăhiţei de procesiunea impunătoare care s-a format („Adevărul”, din 10 aprilie 2000). În inima Harghitei, la Izvoru-Mureşului, Episcopul Selejan a construit o adevărată bijuterie arhitectonică românească, o mănăstire respectând toate canoanele vechilor construcţii voievodale; nimic nu l-a oprit, nici şicanele administrative, nici lipsurile materiale. Au apărut reacţii furioase: pe zidul care înconjoară mănăstirea, au fost scrise formule injurioase la adresa Bisericii Ortodoxe, iar secuii erau îndemnaţi la acţiune; un automobil de teren, înmatriculat în Ungaria, cu patru vandali în el, a pătruns în incinta mănăstirii, distrugând spaţiul verde - apoi a fugit. Când, printr-o Hotărâre de Guvern din 11 martie 1999, Episcopia a primit în folosinţă mai multe spaţii industriale nerentabile din Miercurea-Ciuc, UDMR-ul local a explodat; proteste împotriva „lărgirii sferei Ortodoxiei în Miercurea-Ciuc”. „Guvernul - scria Santha Pal Vilmos, preşedintele Consiliului Judeţean - duce o politică de discriminare ce afectează comunitatea maghiară din România. […] Pe pământul secuiesc se desfăşoară o politică intenţionată de modificare a compoziţiei etnice prin Biserica Ortodoxă, Armată şi Poliţie.” Şi, ameninţa: „Această politică tot mai clară poate constitui o sursă conflictuală” („Transilvania Jurnal”, din 17 martie 1999). Miniştrii români din Guvernul Convenţiei Democrate (1996-2000) ajunseseră a fi timoraţi de posibilitatea unor proteste din partea UDMR - care făcea parte din Guvern -, dacă ar fi adoptat măsuri favorabile Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei. Foarte des, la tribuna Camerei Deputaţilor erau cerute astfel de măsuri de către deputatul român de Covasna (Harghita nici nu avea un astfel de reprezentant în Parlament); mai ales erau cerute fonduri cu ocazia discutării Bugetului de Stat. După o asemenea cerere, în 1998, Ministrul de Finanţe, Decebal Traian Remeş, i-a spus în particular deputatului: „Domnule, nu te mai duce la tribună să-mi ceri bani pentru Episcopie. Mă obligi să te refuz. Nu vezi că stă UDMR-ul cu ochii pe mine? Îţi promit că am grijă, doar sunt şi eu român şi ortodox!”. Şi, s-a ţinut de cuvânt.
În timpul tuturor guvernărilor, UDMR-ul şi-a continuat politica antiromânească în judeţele Harghita şi Covasna, ţinta principală fiind Episcopia Ortodoxă; pentru că rămăsese principala susţinătoare a românismului în zonă. În noiembrie 2001, s-a recurs la o metodă nemaifolosită până atunci. Universitatea maghiară „Sapientia” din Miercurea-Ciuc a realizat şi răspândit un film documentar, despre „expansiunea Bisericii Ortodoxe” pe „pământul secuiesc”. Titlul - Hagymakupolos Honfoglalos, într-o traducere liberă „Ocuparea de patrie cu ajutorul religiei”. Filmul era făcut de doi specialişti de la „Duna TV” din Budapesta, Csaky Zoltan şi Marossy Geza. După ce se prezentau mai multe biserici ortodoxe construite sau refăcute de Episcopul Ioan Selejan, erau luate interviuri unor personalităţi maghiare, precum Kolumban Gabor şi Papp Elod; aceştia afirmau că democraţia era ameninţată de Biserica Ortodoxă Română. În completarea casetei, se prezenta un film care trebuia să demonstreze curajul pe care-l luaseră românii din „Ţara Secuilor” în urma activităţii Episcopiei Ortodoxe; la Sfântu-Gheorghe, pe 13 aprilie 2000, îndrăzniseră să manifesteze cu steaguri tricolore româneşti; să cânte „Noi suntem români”; iar eu, ca deputat de Covasna, cutezasem să cheme participanţii să militeze pentru păstrarea identităţii româneşti a judeţelor Covasna şi Harghita. De faţă erau şi mulţi preoţi ortodocşi, subliniind sprijinul Bisericii pentru idealurile naţionale. Concluzia decanului Lanyi Szabolcs, de la Universitatea „Sapientia”: datorită asistenţei şi activităţii Bisericii Ortodoxe Române din Covasna şi Harghita, condusă de Episcopul Ioan Selejan, românii din aceste judeţe „secuieşti” îndrăznesc să se afirme ca români, îndrăznesc să se opună UDMR-ului; cauza îndrăznelii trebuie cunoscută, îngrădită, eliminată. În decembrie 2001, caseta îndreptată împotriva Episcopiei Ortodoxe va fi prezentată într-o emisiune specială la „Duna TV”. Tot atunci, un ziar maghiar din Miercurea-Ciuc - „Harghita Nepe” - a scris că Episcopul Ioan Selejan este „Diavolul în sutană”.
Sunt numai câteva reacţii ale UDMR-ului la înfiinţarea şi activitatea Episcopiei Ortodoxe Române de Covasna şi Harghita. Cu toată această înverşunată adversitate - ea însăşi demonstrând atingerea ţelului pentru care Episcopia a fost întemeiată -, instituţia creată în 1994 a rezistat, reprezentând stâlpul esenţial al dăinuirii românilor în Harghita şi Covasna.

Categorie: