REGIONALIZAREA - UN PERICOL LA ADRESA STATULUI NAȚIONAL UNITAR ROMÂN

Cu o grabă nejustificată, fără a analiza serios şi în amănunt consecinţele, cei care se află azi în fruntea României - uitând că sunt acolo doar vremelnic, şi Poporul Român nu le-a dat dreptul să-i pericliteze viitorul -, îşi anunţă dorinţa de a regionaliza România. Despre ce ar aduce bun regionalizarea auzim formule meşteşugite, care acoperă cel mult o viziune, o dorinţă de evoluţie pozitivă a Ţării; nicio garanţie că o astfel de evoluţie va avea loc. La fel s-a întâmplat cu intrarea în Uniunea Europeană: entuziasmul infantil de început a fost urmat de transformarea României într-o colonie a marilor puteri europene, care dictează în plan economic, financiar şi chiar politic - în 2012 au împiedicat dorinţa majoritară a românilor de a-şi alege alt preşedinte. Iar despre ce poate aduce rău regionalizarea nu se vorbeşte.
Înainte de a se trece la o astfel de măsură extrem de importantă, precum regionalizarea, trebuie şi o privire istorică. S-a dovedit, în perioada contemporană a Istoriei Românilor, că în cele două momente când s-a făcut o împărţire administrativteritorială - în timpul Dictaturii Regale şi la începutul dictaturii comuniste -, acţiunea a fost legată de deziderate etnice ale minorităţii maghiare, în primul rând autonomizarea. Aceeaşi minoritate a privit noua împărţire administrativ-teritorială ca pe un posibil început al unei federalizări a Statului, treaptă spre separatismul teritorial.
România a fost mereu un Stat Naţional Unitar. Formula nu trebuie privită ca exprimând afirmarea purităţii etnice româneşti a populaţiei, şi nicio aspiraţie spre o astfel de puritate. Minorităţile naţionale, care reprezentau aproximativ un sfert din totalul locuitorilor, aveau egalitatea deplină în drepturi cu românii şi nu erau supuse niciunui proces de deznaţionalizare. Teza că România era Stat Naţional Unitar era acceptată aproape unanim pe plan internaţional şi nu era contestată decât de vecinii direct interesaţi în disoluţia ei: URSS, Ungaria, Bulgaria. Şi organizarea administrativ-teritorială trebuia să respecte această teză. De aceea, s-a generalizat şi în provinciile unite în 1918 sistemul istoric românesc al judeţelor. Nu s-a acceptat crearea unor unităţi administrativteritoriale pe criterii etnice. Singura minoritate care aspira spre o astfel de unitate era cea maghiară. Cererea era însoţită şi de solicitarea drepturilor colective, în cadrul unei autonomii depline.
Forţele politice maghiare au avut un succes parţial în timpul Dictaturii Regale (1938-1940), când au fost înfiinţate ţinuturile, unităţi cuprinzând mai multe judeţe. Deşi nu s-a format un ţinut maghiar, în context, pentru a limita nemulţumirile afişate de reprezentanţii minorităţii respective, s-a acceptat, practic, ideea drepturilor colective. Carol al II-lea a înfiinţat un partid personal, Frontul Renaşterii Naţionale, în decembrie 1938. În cadrul acestuia fiinţau secţii separate ale minorităţilor naţionale - câte una pentru fiecare. Acordul pentru înfiinţarea Secţiei Maghiare a fost semnat la Bucureşti, în prezenţa lui Armand Călinescu, la 17 ianuarie 1939. Conform articolului 1: „Maghiarii, cetăţeni români, se încadrează, în mod corporativ (subl. n.), în FRN”. Formula era repetată şi în articolul 2: „Toate organizaţiile profesionale ale maghiarilor, cetăţeni români, din Ţară se vor încadra, în mod corporativ (subl. n.), în diferite organizaţiuni profesionale prevăzute de legile actuale şi acelea ce vor interveni în acest domeniu, asigurându- li-se reprezentarea corespunzătoare în forurile conducătoare”. Şi articolul 3: „În afară de manifestările politice care se încadrează toate în FRN, cetăţenii maghiari români pot constitui o organizaţie proprie pentru scopuri culturale, economice şi pentru opere sociale”. La 29 ianuarie 1939, ziarele de limbă maghiară din România publicau Apelul pentru aderarea maghiarilor la FRN, semnat de toţi cei care încheiaseră cu Guvernul Acordul din 17 ianuarie: Banffy Nicolae, Szasz Pal, Bethlen Gyorgy, Gyarfas Elemer. (Vezi, pe larg, la Petre Ţurlea, Partidul unui rege. Frontul Renaşterii Naţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 88-92.) Deşi se arătau în continuare revendicativi faţă de Statul Român, majoritatea conducătorilor maghiari erau foarte mulţumiţi de termenii Acordului din 17 ianuarie 1939; îl concepeau ca pe o treaptă cucerită, în drumul către ţelul final - refacerea Ungariei Mari. Pe de o parte se realizase, şi fusese recunoscută de către Stat, unitatea de conducere politică, pe care până atunci maghiarii nu o avuseseră; pe de altă parte, li s-au recunoscut oficial drepturi colective, nu numai în materie culturală, economică şi socială, dar şi în materie politică, prin crearea Secţiei Maghiare în cadrul FRN. Presa ungurească din România sublinia cu mare satisfacţie aceste succese: înfiinţarea unui singur organism politic, putând să susţină mai bine revendicările: acceptarea ideii că minoritatea maghiară trebuie tratată ca o comunitate, ca o unitate etnică, cu drepturi colective. („Brassoi Lapok” din 23 ianuarie 1939; „Hirlap” Arad, din 26 ianuarie 1939; „Keleti Ujsag”, Cluj, din 22 ianuarie 1939.)
La doar un an, minoritatea maghiară s-a dovedit că a rămas duşmanul cel mai înverşunat al Statului Naţional Unitar Român.
În perioada comunistă, dezideratul maximal al maghiarilor a rămas acelaşi - înfăptuirea Ungariei Mari. Pregăteau atingerea lui prin cereri mai mici, fiecare constituinduse într-o treaptă spre ţelul final. De partea cealaltă, s-a păstrat şi credinţa conducătorilor României, de data aceasta comunişti, că acceptând o parte din cererile ungurilor, aceştia vor deveni fideli cetăţeni ai Ţării şi, la fel ca în perioada interbelică, se înşelau.
Sperând să lichideze permanenta nemulţumire a minorităţii maghiare privind situaţia ei în cadrul Statului Român; să lichideze permanentele ameninţări cu pâra la Moscova, privind aceeaşi temă, ale conducerii Ungariei; să dea o nouă dovadă stăpânilor de la Kremlin că le urmează întru totul politica, inclusiv în problema naţională - conducerea Partidului Muncitoresc Român a hotărât să accepte ţelul minimal al ungurilor - crearea unei regiuni aparte a acestora. Faptul s-a petrecut în contextul legiferării noii împărţiri administrativ-teritoriale, acţiune ce a cunoscut mai multe etape începând din 1948. Se implanta modelul sovietic: în locul judeţelor erau create regiuni şi raioane, iar în locul primăriilor, sfaturi populare. Prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 („Buletinul Oficial”, I, nr. 77/8 septembrie 1950, p. 7-8), România era împărţită în regiuni (art. 9); teritoriul Transilvaniei de Nord-Est, fost sub ocupaţie horthystă, intra în regiunile: Baia Mare (cu centrul la Baia Mare); Bihor (centrul la Oradea); Cluj (centrul la Cluj-Napoca); Mureş (centrul la Târgu-Mureş); Rodna (centrul la Bistriţa); Stalin (centrul în oraşul Stalin, actualul Braşov). Ultima regiune cuprindea şi teritorii ce depăşeau Transilvania de Nord- Est. Următoarea etapă, din 1952, a modificării împărţirii administrativ-teritoriale va aduce şi crearea unei Regiuni Autonome Maghiare.
Ca să fie pe deplin în viziunea Moscovei, Gheorghe Gheorghiu-Dej a cerut, la 23 iulie 1951, chiar unora dintre consilierii sovietici de la Bucureşti - P. Arhipov şi P. Tumanov - să alcătuiască planul viitoarei regiuni. Cu accepţiunea URSS, cei doi consilieri au indicat configuraţia viitoarei regiuni. Astfel s-a ajuns la introducerea creării Regiunii Autonome Maghiare în dezbaterile pentru modificarea Constituţiei din 1952. În context, s-a propus şi denumirea de Regiunea Secuiască Autonomă.
Pentru a indica „democratismul” noii împărţiri administrativ-teritoriale, s-a organizat o dezbatere populară. Procesele verbale încheiate în timpul adunărilor din localităţile care urmau a intra în cadrul Regiunii Autonome Maghiare indică faptul că ungurii, deşi se arătau mulţumiţi, nu considerau încheiate cererile lor faţă de Statul Român. În plus, doreau o republică secuiască; un guvern separat maghiar; o armată maghiară; un coridor de unire cu Ungaria; monedă proprie; drapel propriu, format din steagul Ungariei, pe care să fie amplasată stema României; justiţia şi administraţia să folosească numai limba maghiară. Aşadar, pentru unguri problema nu era încheiată: RAM trebuia să fie numai o etapă către un stat independent.
Noua Constituţie, cuprinzând şi formarea Regiunii Autonome Maghiare, a fost adoptată în septembrie 1952. Din partea deputaţilor unguri din Marea Adunare Naţională, a vorbit Racz Gyorgy: „Înfiinţarea RAM este o nouă şi strălucită victorie a politicii leninist-staliniste a partidului nostru. Autonomia administrativ- teritorială a raioanelor secuieşti va contribui la întărirea unităţii frăţeşti a oamenilor muncii români şi maghiari, ceea ce smulge din mâna duşmanului de clasă arma otrăvită a şovinismului, iar oamenii muncii vor lovi cu putere sporită, în mod necruţător, în exploatatori, în chiaburii români şi maghiari”.
Regiunea Autonomă Maghiară a devenit, imediat după înfiinţare, teritoriu cu legături mai mult formale cu Bucureştii, teritoriu în care totul era condus de unguri, în care politica de deznaţionalizare a românilor a atins cotele cele mai înalte. (Pe larg la Petre Ţurlea, Români şi unguri 1940-2011, Editura Karta- Graphic, Ploieşti, 2011, p. 537-546.)
Experienţa istorică ne indică faptul că şi în contextul noii Constituţii, orice modificare în folosul minorităţii maghiare va fi o lovitură împotriva Statului Naţional Unitar Român; şi, în plus, nu va lichida „problema maghiară” din România: orice li s-ar da, ungurii nu vor fi mulţumiţi până nu vor rupe Transilvania din cadrul României. Calea pe care o vor folosi este previzibilă. După regionalizare, chiar dacă nu va exista o regiune „secuiască”, se va cere tot mai insistent - cu captarea de partea ideii a „baronilor regionali” români cărora li se vor oferi avantaje materiale, a opiniei publice occidentale, a Parlamentului Europei -, acordarea pentru noile regiuni a dreptului de a avea şi relaţii diplomatice cu alte ţări; apoi, se va cere şi acceptarea unei forţe militare proprii. Guvernul central nu va mai avea nicio putere. Şi, ideea de federalizare a României va apărea ca normală. Iar, dintr-o federaţie se poate ieşi uşor. Deja, pregătind acest moment, la anumite niveluri ale Uniunii Europene sau ale NATO se vehiculează ideea că şi România ar trebui să se încadreze actualei tendinţe, şi să recunoască secesiunea provinciei Kosovo şi formarea statului Kosovo. Faptul ar însemna recunoaşterea ca îndreptăţită a ideii secesiunii, cu impuls din afară, a unor regiuni aparţinând unor state unitare. Apoi se va invoca precedentul istoric, pentru ca şi Transilvania să urmeze aceeaşi cale.
Momentul 2013 seamănă izbitor cu momentul 1952. Factorul extern în numele căruia se acţiona atunci şi care se afirma că cere regionalizarea era URSS. Acum, se afirmă că Uniunea Europeană cere regionalizarea. Şi atunci şi acum, regionalizarea urma şi urmează să se facă în contextul modificării Constituţiei. Şi atunci şi acum s-a organizat o „dezbatere populară”, pentru a da girul democratismului. Atunci se invoca politica „leninist-stalinistă” în numele căreia se făcea regionalizarea. Acum se invocă progresul anunţat de Uniunea Europeană. În 1952 regionalizarea era numai expresia înrobirii României de către Moscova. În 2013 este expresia înrobirii României de către Europa Occidentală. De aceea, respingerea regionalizării este un act de proprie conservare a Statului Naţional Unitar Român, şi este un act de patriotism.

Categorie: