Revista „Dacia” şi Octavian Codru Tăslăuanu

Aspecte generale La 1 aprilie 1941, apare, la Bucureşti, publicaţia „Dacia”, sub conducerea unui Comitet de Direcţie format din Octavian C. Tăslăuanu, Dan Botta şi Emil Giurgică. Sediul redacţiei şi administraţia erau în str. Dionisie, la nr. 65, Bucureşti II, iar telefonul 2.36.38. Abonamentul costa, pe 1/2 an, 150 lei, pentru instituţii - 500 lei, pentru sprijinitori - 1.000 lei, un exemplar 10 lei, din iunie 12 lei, iar la 1 mai 1942 - 20 lei.
Revista, cu totul că este cu apariţie bilunară, apare într-o perioadă de 24 de luni şi jumătate, de la 15 aprilie 1941, la 1 mai 1942, numai în 8 numere, repartizate lunar astfel: nr. 1 - 15 aprilie 1941; nr. 2 - 1 mai 1941; nr. 3 - 15 mai 1941; nr. 4 - 15 iunie 1941; nr. 5 - 15 iulie 1941; nr. 6 - 15 august 1941; nr. 7 - 1 noiembrie 1941; nr. 8 - 1 mai 1942, deci cu o medie periodică de o lună şi jumătate. Aşadar, au existat probleme atât cu apariţia regulată, cât şi cu abonamentele şi vânzarea. Astfel, în numărul 3, cu totul că data înscrisă pe frontispiciul revistei este cea a apariţiei normale, la rubrica „Redacţionale” apare următorul anunţ către cititori: „Acest număr apare cu întârziere, din motive neatârnătoare de voinţa noastră. Cauza pe care o servim e sfântă şi dreaptă. Această revistă - pe care noi am gândit-o ca un organ de afirmare a drepturilor noastre în lume, drepturi întemeiate pe un mare trecut şi pe o cultură din cele mai nobile - apare fără sprijinul oficialităţii. Să se ştie că numai râvna curată şi înflăcărarea câtorva oameni o fac să apară”, iar în numărul 4, din 15 iunie 1941, la aceeaşi rubrică, se putea citi: „Acest număr apare din cauza vicisitudinilor prin care trecem la un interval mai mare decât cel obişnuit. Această întârziere nu se răsfrânge însă - e de la sine înţeles - asupra abonamentelor care rămân valabile pentru 12 numere ale revistei”. În numărul 7, de la 1 noiembrie 1941, Comitetul de Direcţie face un apel direct la cititorii şi difuzorii de presă care nu şi-au plătit restanţele: „Am trimis mai multe numere de probă din revista noastră unui număr de intelectuali cari puteau preţui opera naţionalistă a „Daciei”. Cei care doresc să continuăm a le trimite revista sunt rugaţi să ne remită costul unui abonament până la apariţia numărului viitor al „Daciei”. Redacţia şi Administraţia revistei noastre s-au mutat în B-dul Carol 52. Orele de redacţie: 6-7 p.m.. Depozitarii noştri din provincie vor remite sumele încasate pentru numerele 1-5 ale „Daciei” în strada Dionisie 65”. După cum ştiţi, au apărut în total 8 numere, abonaţii plătitori primind mai puţin cu 4 numere, dar mulţi cititori şi difuzori nu şi-au plătit un mare număr de reviste. În ultimul număr, 8 (opt), Comitetul de Direcţie comenta cu un mare şi amar umor: „O lungă tăcere ne-a fost impusă de condiţiile materiale tot mai grele, în care poate să apară azi o revistă ca a noastră. Între timp interesul lectorilor s-a manifestat atât de viu pentru ea, încât acum, în pragul acestui număr nou, ne simţim datori să le mulţumim din toată inima”.
Marea calitate a revistei constă însă în tematica abordată, calitatea scrierilor şi a autorilor articolelor publicate. Astfel, în cuprinsul revistei, întâlnim semnăturile unor personalităţi din domeniile politicii, istoriei, etnografiei, arheologiei, muzicii, prozei şi poeziei, precum: Vasile Voiculescu, Ion Pilat, Corneliu Coposu, Tudor Ciortea, Simion Mehedinţi, Mircea Vulcănescu, Vlaicu Bârna, Mihai Beniuc, Onisifor Ghibu, Ion I. Nistor, Mihnea Ghiorghiu, Nicolae Cartojan, George Sbârcea, Dumitru Berciu, N.A. Constantinescu, Dan Botta, Ioan Lupaş, Georgiu Murnu, Romulus Vulcănescu, Octavian C. Tăslăuanu, Emil Giurgică şi mulţi alţii.

Contextul intern şi internaţional

Ţin să subliniez faptul că revista apare într-un context intern şi internaţional cu totul deosebit (15 aprilie 1941): România trecuse, cu mai puţin de un an în urmă, prin marea dramă a rapturilor teritoriale: 26-28 iunie 1940 notele ultimative ale URSS şi cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei; 30 august 1940, Dictatul de la Viena şi cedarea Ardealului de Nord Ungariei horthiste şi 7 septembrie 1940, cedarea Cadrilaterului Bulgariei; mari mase de refugiaţi, din teritoriile cedate, trecuseră în teritoriul rămas influenţând viaţa social-economică a locuitorilor, iar situaţia celor rămaşi în teritoriile ocupate era de-a dreptul exasperantă; în contextul cedărilor teritoriale, regele Carol al II-lea a fost silit să abdice, partidele politice istorice fiind incapabile să-şi asume guvernarea ţării; generalul Ion Antonescu a preluat puterea alături de „Garda de Fier”; lupta pentru putere între legionari şi armată, concretizată prin rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941, a dus practic România în pragul războiului civil. Numai intervenţia hotărâtă a lui Antonescu, cu aprobarea lui Hitler, a pus capăt „coabitării” dezastruoase dintre cele două forţe şi a instaurat ordinea în ţară prin instalarea unei guvernări militare.
În Europa, după încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, Axa - Germania şi Italia - cotropise vestul Poloniei, cea mai mare parte a Europei Occidentale şi sud-estice (Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Franţa, Albania, iar Iugoslavia (17 aprilie capitulează) şi Grecia (22 aprilie capitulează) se aflau în plin război). Alte state, Finlanda, Ungaria, Slovacia, Bulgaria aderaseră la Axă, iar altele se declaraseră neutre - Spania, Suedia, Turcia. Germania şi statele aliate ei, pregăteau războiul împotriva Uniunii Sovietice, stat agresor la rândul lui după Pactul Ribbentrop- Molotov, impunându-şi, prin război sau prin presiuni politice şi militare, ocupaţia şi anexarea unor state sau regiuni ale unor state: Estul Poloniei, sud-estul Finlandei, Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi Nordul Bucovinei.
România, la 1 iulie 1940, renunţă la garanţiile unilaterale ale Marii Britanii, orientarea politicii externe româneşti fiind îndreptată spre Germania, singura putere care a garantat şi practic putea să apere noile graniţe ale României. La 12 octombrie 1940, trupe germane se instalează pe Valea Prahovei pentru apărarea zonei petrolifere, iar la 23 noiembrie 1940, România aderă oficial la Axă. În zilele de 11-12 iunie 1941, se încheie la Munchen și Berchtesgaden acordurile româno- germane prin care România se angaja să participe la războiul antisovietic. Pe 22 iunie 1941, România intră în războiul antisovietic cu scopul declarat de a-şi elibera teritoriile ocupate de Uniunea Sovietică în iunie 1940.

Programul revistei

Aceste evenimente vor duce, pe de o parte, la apariţia noii reviste şi, pe de altă parte, vor influenţa politica editorială şi programul „Daciei”, revista fiind mai mult o publicaţie politico-patriotică decât literară.
Astfel, în numărul inaugural din 1 aprilie 1941, Emil Giurgică evidenţia, încă din primele rânduri ale articolului său „Cuvânt de început”, vinovăţia scriitorilor români de situaţia grea în care se afla România, lăsându-se amăgiţi şi manipulaţi, în perioada interbelică, spre fenomenul cultural european, prin imitarea literaturii străine şi a consecinţelor sale nefaste pentru poporul român. „Încadrarea noastră spirituală în ritmul european, printr-un proces de sincronizare a fenomenelor culturii, a dus la erezia acelui universalism monstruos a cărei pecete stă pe fruntea epocei contemporane şi care a făcut pe scriitor să-şi denunţe orice contingenţă cu viaţa adâncă şi turburătoare a poporului. Faimoasele modele de acrobaţie literară, simptome ale anarhiei spiritului modern, au fost mimate şi la noi, şi forma sterilă a luat numele artei. Vinovaţi suntem cu toţii de a fi căzut în această erezie… Am sugrumat vocile adânci care ne-ar fi solidarizat cu durerea mulţimii şi ne-a fost ruşine de ţara în care ne-am născut. Ne-am pierdut pe noi înşine, pierzându-ne încrederea în forţele creatoare ale naţiei noastre, de cea mai veche cultură, singura ei pavăză de altfel împotriva valurilor de cotropitori. Pacifismul scriitorului român - expresie de altfel a spiritului public dela noi şi din Franţa - a promovat şi el acea stare de euforie a păturei conducătoare care a dus la dezastru. Nobleţea acestei atitudini convenea de minune agenţilor propagandei streine. La adăpostul ei, această propagandă îşi făcea de cap … Am simţit clătinându-se temelia aşezării statului nostru, dar în loc să ne strângem în jurul altarelor sacre ale naţiunei ameninţate de furia acestui crivăţ devastator, am rămas într-o pasivitate vinovată, atitudine pentru care istoria ne va scoate solidari cu târgarii hotarelor ţării.”
Orientarea către popor a scriitorilor români, orientare stabilită de revista „Dacia literară”, reprezintă „bazele la care trebuie să ne întoarcem”, susţinea autorul în continuare. Enunţate de Mihail Kogălniceanu, în chiar primul număr al revistei, din 30 ianuarie 1840, în „Introducţie”, aceste baze care au constituit idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti, pot fi sintetizate în patru puncte: combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre; crearea unei literaturi cu specific naţional, autohtonă, inspirată din istoria naţională, natură şi folclor; formarea unităţii limbii, concretizată într-o limbă şi literatură comună pentru toţi românii şi, în final, dezvoltarea spiritului critic, prin impunerea acestor baze, care să creeze un sistem de valori pentru publicul românesc. Deci revista se revendică urmaşă a „Daciei literare”, păstrând parţial numele acesteia şi integral conţinutul principial.
Referindu-se, în continuare, la situaţia locuitorilor din teritoriile cedate, Emil Giurgică se întreba: „Ce ştim despre felul lor de viaţă de ieri, despre vicisitudinile traiului lor de azi? După ce fumul rugului jertfitor al anului 1940 s-a risipit peste unduirea văilor mâhnite ale ţării şi peste sufletele oamenilor, pe matca ei s-a lăsat nu ştiu ce tăcere vinovată. Ce prevesteşte oare această amorţire dureroasă a gândurilor, a conştiinţelor, această criză de vitalitate a spiritului public?”.
Răspunsul îl găsea în revenirea la acele idealuri ale „Daciei literare”, de aici şi numele dat noii reviste. „Datori suntem să reaprindem facla căzută din mâinile înaintaşilor, s-o înălţăm spre Răsărit şi să străbată o rază, să o înălţăm către Miază Noapte şi către Apus şi să se facă lumină. Căci nu vom lăsa să se închidă această rană. Şi cu a noastre mâni o vom deschide deapururea, cu a noastre mâni vom zugrăvi din nou icoana ţării tâlhărite... Milioane de fraţi cată spre noi. Cu pană muiată în amar să scriem de viaţa lor. … Nu în afară, ci în noi e cauza răului. Când conducătorii slugarnici au uitat de demnitatea neamului lor, când un groaznic sentiment de neputinţă fu lăsat să cuprindă cetatea, poetul ar fi trebuit să se ridice profetic şi odată cu el să ridice dela pământ sufletele căzute, bolnave de moarte ale celor slabi. Cuvântul lui de flacără ar fi trebuit să spargă zidurile acelei criminale nepăsări, să oprească cu mâinile lui surparea lăuntrică a ţării. Văd pe poet în rol de procuror necruţător al ţării sale, înaintea preotului, înaintea judecătorului. El e chemat să tălmăcească sufletul neamului întreg, care în adâncimea lui este unul peste toate graniţele. El e dator să coboare în mijlocul puterilor ascunse ale poporului… Un neam îndurerat ca al nostru nu va putea lua parte la prânzul Europei viitoare până nu-şi va face dreptate. Aceasta e ţinta la care el trebue să ajungă, acesta e drumul pe care noi trebue să-1 pregătim.”
Programul revistei se conturează, cu mai multă claritate, odată cu apariţia numărului 2 al publicaţiei, din 1 mai 1941, prin articolul „Spaţiu vital românesc”, scris de Octavian C. Tăslăuanu, care a schiţat, într-o „formă condensată”… ţelurile precise, ale noii publicaţii, ce le urmăreşte în problemele fundamentale ale viitorului ţării şi poporului: „În aceste vremuri de prefaceri ale continentului şi ale lumii întregi, am dori să se grupeze în jurul publicaţiei noastre elita gândirii româneşti din toate ramurile de activitate intelectuală, pentru a apăra, cu forţe unite, spaţiul vital românesc şi drepturile neamului nostru asupra pământului dacic. E o datorie elementară atât pentru cei tineri, cât şi pentru cei bătrâni”.
Credinţa sa în spiritul şi rolul militant al tuturor intelectualilor ţării este împărtăşită cititorilor încă din primele rânduri ale articolului: „Cum nu putem trăda pe fraţii năpăstuiţi şi mormintele părinţilor și străbunilor, lăsându-le să fie pângărite de năvălitori, trebue din nou să ne încordăm energiile pentru a-i mântui din robie. Redobândirea celor pierdute ne cere să golim iar potirul suferinţelor şi al jertfelor de sânge. De aceea, la bătrâneţe, iată m-am înrolat voluntar în ceata scriitorilor tineri, hotărâţi să lupte sub faldurile revistei «Dacia», ce îmbrăţişează panromânismul şi spaţiul vital al neamului nostru. De astă dată nu milităm pentru un vis, ca la «Luceafărul», ci pentru realităţi trăite, pe care n-am fost vrednici să le păstrăm. «Dacia» reprezintă primatul spiritului autohton, al dreptului nostru istoric de a trăi pe acest pământ, pe care-1 stăpânim, în continuitate neîntreruptă, din generaţie în generaţie şi din veac în veac. … Linia de conduită a acestei publicaţii e cea naţională şi are în vedere întregirea hotarelor vechi, înlăuntrul cărora se întinde, din antichitate, spaţiul vital al neamului românesc, deşi forţa lui biologică a risipit revărsări masive şi dincolo de dimensiunile fixate de tratate. Revendicarea acestui spaţiu vital constitue singura politică externă a României de azi”.

Scrierile lui Octavian C. Tăslăuanu în revista „Dacia”

În cele opt numere apărute, Octavian C. Tăslăuanu a scris două articole de fond, o nuvelă şi patru însemnări în cuprinsul a patru numere ale revistei (numerele 2, 3, 4, 5): „Spaţiul vital românesc” şi însemnările „Macedo-românii”, „Banatul” şi „Luceafărul” în numărul 2; nuvela „Crai de verde” în numărul 3; „Tradiţia imperială” în numărul 4 şi însemnarea „Pericolul rusesc”, în numărul 5.
Activitatea sa la „Dacia”, atât administrativă cât şi publicistică, se întrerupe odată cu apariţia numărului 7 al revistei, din 1 noiembrie 1941, unde la rubrica „Redacţionale” apare informaţia următoare: „Din cauza sănătăţii sale, domnul Octavian C. Tăslăuanu s-a retras din Comitetul de Direcţie al revistei noastre. Acceptăm cu multă părere de rău această retragere din mijlocul nostru al marelui luptător naţionalist şi-i mulţumim pentru preţiosul său concurs”. Cele câteva cuvinte despre aceste scrieri ne dezvăluie o nouă faţetă a omului politic, racordat la evenimentele şi noile „norme în spiritul vremii” pe care o trăia. Cu excepţia nuvelei „Crai de verde”, sintetizăm pentru cititori ideile principale ale acestor scrieri: articolul „Spaţiul vital românesc”, pe care l-am mai amintit când am vorbit despre programul revistei „Dacia”, ne dezvăluie şi o nouă concepţie a publicistului, desigur aflat sub influenţa cărţii lui Hitler, „Mein Kamf”, şi a politicii promovate de puterile Axei, privind noul mod de organizare statală naţională a spaţiului locuit de români. El introduce noţiuni noi şi sensuri noi ale unor noţiuni, cum ar fi: spaţiul vital românesc şi limitele sale; naţiunea română; Statul naţional; reforme radicale.
În primul rând, principala şi singura problemă de politică externă a Statului Român trebuia să fie „revendicarea spaţiului vital românesc”, prin care Octavian C. Tăslăuanu înţelegea întregul teritoriu locuit de români din spaţiul carpatodanubian, moştenit de la „strămoşii Daci şi ţara lor”, care sunt „ctitorii fiinţei noastre etnice”. „Nu râvnim la teritoriile altora, deşi am avea dreptul, în temeiul tradiţiei răsăritene, să inaugurăm o politică imperială. Greşeala neamului nostru a fost că a stat mereu în defensivă, din cauza disensiunilor şi rivalităţilor lăuntrice, şi că a lăsat să se pripăşească pe pământul ţării stoluri de venetici din toate colţurile lumii, care i-au stors vlaga şi l-au ţinut în şerbie”.
Odată realizat, în cadrul acestui spaţiu dacic, Statul Naţional Român trebuie să se organizeze şi să se conducă pornind de la o nouă concepţie despre naţiune, în sensul „înţelesului ardelenesc”, în care „naţiunea română cuprinde decât pe cei ce au aceeaşi origine etnică şi vorbesc aceeaşi limbă”. Deci, noul stat va fi locuit numai de români, rămânând de rezolvat, ca fiind prima prioritate a politicii interne româneşti, „problema tehnică” de „curăţire a ţării de elementele alogene” şi de „concentrare a Românilor risipiţi peste frontierele vechi şi emigraţi în alte continente, pentru a umple golurile rămase libere... Numai un Stat naţional, organizat pe aceste baze, poate da României un nou avânt şi poate asigura geniului autohton puterea de creaţie”... „În spaţiul vital românesc şi în organizaţia noului Stat al naţiunii, aceste norme, valabile şi posibile în Germania, trebue să fie admise ca valabile şi posibile şi în România. S-a dovedit cu prisosinţă, că minorităţile din cuprinsul ţării noastre constituie o primejdie permanentă pentru consolidarea şi chiar pentru existenţa Statului naţional”.
Tăslăuanu nu consideră construcţia noului Stat naţional, în cuprinsul spaţiului său vital, terminată. Ea trebuie însoţită şi de „reforme radicale, de ordin social şi economic, în special privitoare la ţărănime şi la muncitorime”. Acestea trebuie să vizeze: ocrotirea ţărănimii prin crearea de condiţii prielnice „pentru a ajunge la o bunăstare înfloritoare”; necesitatea industrializării şi „plasarea suprapopulaţiei săteşti în industrii raţionalizate”; punerea capitalului în serviciul naţiunii şi participarea muncitorimii la beneficiile capitalului; tendinţa, în plan economic mondial, de dispariţie a economiei de piaţă, bazată pe cerere şi ofertă, şi formarea „spaţiilor economice regionale”; rolul României în „spaţiul economic condus de Germania”, pe baza stabilirii riguroase a criteriilor preţului mărfii; naţionalizarea capitalului şi reglementarea colaborării cu capitalul străin în aşa fel încât „românii să deţină majoritatea în toate întreprinderile” din ţară.
În domeniul justiţiei, Tăslăuanu conchide că doctrina juridică românească nu poate fi o „statocraţie fascistă” sau o „etnocraţie naţional- socialistă”, ci „noi trebuie să ţinem seamă de tradiţie şi să clădim construcţia Statului, conferind toate drepturile naţiunii române, în înţelesul ce l-am precizat. Orice organizaţie de stat e bună, dacă reuşeşte să apere interesele norodului şi dacă-i asigură bunăstarea şi propăşirea”.

Articolul „Tradiţia imperială”

Autorul pleacă de la o concluzie la care ajunsese colaboratorul său, Dan Botta, într-un articol intitulat „Românii, poporul tradiţiilor imperiale”, publicat în numărul de debut al revistei: „Conştiinţa istorică a unui popor, sentimentul misiunii sale în lume, aceştia sunt factorii de care depind mărirea sau căderea lui!”. În acest sens, este „de datoria noastră de a cunoaşte cât mai amănunţit adâncimea acestor rădăcini, ca din seva lui să întărim conştiinţa neamului”. În fapt, autorul sublinia ceea ce istoricii actuali subliniază tot mai apăsat (Florin Constantiniu, Dinu C. Giurescu, Ioan Scurtu, Dan Berindei) despre necesitatea primordială a cunoaşterii aprofundate a istoriei neamului românesc prin studiu şi cercetare istorică. În acest sens, arată rolul pe care îl are arheologia românească în argumentarea originii noastre geto-trace şi a tradiţiilor imperiale ale acestora, transmiterea lor, prin latinizare, imperialismului roman care, prin intermediul creştinismului, promovat de Constantin cel Mare, a transmis ideea imperială Imperiului Bizantin. Voievozii români, conform argumentelor aduse de Nicolae Iorga, în lucrarea „Bizanţ după Bizanţ”, nu sunt decât continuatorii tradiţiilor imperiale ale acestuia, iar poporul român, un demn continuator al acestei politici. De asemenea, scoate în evidenţă „ca fiind o revoluţie” rolul jucat de Şcoala Ardeleană, deoparte şi de alta a Carpaţilor, în cultivarea şi propovăduirea obârşiei noastre imperiale, săvârşind astfel un „nou descălecat intelectual”, realizând „un act politic, prin cultură, de cea mai mare însemnătate”. În final, Tăslăuanu ajunge la concluzia că „tradiţia noastră imperială nu este un mit, ci o realitate cu care să ne mândrim” şi care trebuie afirmată în faţa popoarelor lumii.
Trei dintre cele patru scrieri publicate la rubrica „Însemnări” se referă la politica externă românească în condiţiile desfăşurării evenimentelor din primăvara şi vara anului 1941. Astfel, în însemnările „Macedo-românii” şi „Banatul” se ridică problema entităţilor româneşti din Grecia-Macedonia şi Banat-Torontal, în condiţiile transformărilor care vor avea loc în cursul războiului, în curs de desfăşurare, împotriva Iugoslaviei şi Greciei - aprilie-mai 1941. El afirmă că macedo-românii „trebue să spere în realizarea aspiraţiilor lor, neţinute în seamă până acum. Şi ei au dreptul la o viaţă naţională şi la un spaţiu vital al lor”, susţinând ca fraţilor macedoneni să li se atribuie „ţinutul Pindului, cu o organizaţie autonomă”. În „Banatul” ridică problema drepturilor recunoscute ale României, de puterile Antantei, asupra Banatului până la Dunăre, drept la care România nu a renunţat niciodată. „Va suna oare ceasul - îşi pune, pe drept, întrebarea Octavian C. Tăslăuanu - reîncorporării lui la patria mumă, acum când se croiesc noi frontiere în Balcani?”
Cea de-a treia informaţie, mai amplă, care este şi ultimul material publicat în „Dacia” de Octavian C. Tăslăuanu, a apărut în numărul 6/15 iulie 1941, după intrarea României în războiul pentru reîntregirea naţională. Publicistul şi omul politic, la fel ca şi-n articolul „Spaţiul vital românesc”, caută să explice justeţea participării României la războiul antisovietic, care consta în pericolul permanent pentru poporul român al năvălirilor din Răsărit: „dela Sciţii preistorici, dela năvălirile barbarilor până la Ruşi şi Turci, aproape toate furtunile ce s-au dezlănţuit pe pământul nostru dintre Prut şi Tisa au pornit dela Răsărit; primejdiile ce ameninţă astăzi şi în viitor România se găsesc tot spre acest punct cardinal geografic”; iar „anul trecut ne-a răpit, pentru a treia oară, Basarabia, trup din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare”.
Cea de-a patra însemnare se referă la revista „Luceafărul”, serie nouă, revistă lunară de literatură, artă şi cultură generală, apărută la Sibiu, la 1 aprilie 1941, doar cu două săptămâni mai devreme decât „Dacia”, sub conducerea unui Comitet de Redacţie format din Victor Papilian, Grigore Popa şi Olimpiu Boitoş. Fostul director al primei ediţii a revistei „Luceafărul”, apărută în perioada 1902-1914, 1919- 1920, felicita colectivul de redacţie pentru „fapta bună când s-au hotărât să reediteze, la Sibiu, vechiul „Luceafăr” al tinereţii noastre. Au mai încercat şi alţii să-l trezească la viaţă, fără să reuşească”. De fapt, au fost două încercări de a-l „resuscita”: prima în 1919, făcută de însuşi Octavian C. Tăslăuanu, la Bucureşti, unde apar doar 9 numere în acel an şi câteva în 1920, iar a doua, la Sibiu, între anii 1934-1939, „sub auspiciile Asociaţiei învăţătorilor” şi redacţia lui Ioan N. Ciolan. De această dată, spera publicistul, că „gruparea purtătorilor de condei va izbuti să dăruiască neamului un organ de luptă, aşa cum a fost revista noastră de altădată. Greutăţile începutului vor fi învinse şi „Luceafărul” va străluci, desigur şi mai luminos, pe cerul culturii noastre, decât cel care l-am susţinut noi sub stăpânirea străină. Domnul Grigore Popa face o justă apreciere asupra „Luceafărului” de odinioară. Dorim ca şi „Luceafărul” de azi să aibă aceeaşi credinţă tare în neam, în ţară şi în Dumnezeul strămoşilor noştri cum am avut-o noi, cei vechi. Dacă va stărui îndărătnic pe această linie, va birui şi se va împărtăşi de bucuria reîntregirii hotarelor. Noului „Luceafăr” i-am dat binecuvântarea mea frăţească verbal, i-o dau şi în scris. Izbândă!”.

Categorie: