Rolul asociaţiilor şi căminelor culturale locale în păstrarea, transmiterea şi promovarea valorilor spirituale, identitare şi de cultură tradiţională ale comunităţilor româneşti din estul şi sud-estul Transilvaniei

Preasfinţia Voastră, cinstiţi părinţi, distinşi colegi, profesori, cercetători şi muzeografi, doamnelor şi domnilor, dragi prieteni! S-au împlinit deja mai mult de patru ani de când ne cunoaştem, de când vin în mijlocul dumneavoastră, de când suntem aproape, de când colaborăm (mai apropiat sau mai depărtat), de când dialogăm (la nivel ştiinţific sau colocvial). Sunt bucuros şi onorat să mă aflu din nou, aici, în acest cadru, în mijlocul şi împreună cu domniile voastre!
Am pornit, atunci, într-o călătorie lungă, prin meleagurile româneşti din sud-estul şi nord-estul Transilvaniei, cu bucuria intelectuală prin care mi-am asumat un proiect de cercetare personal şi independent, privind cultura tradiţională şi spiritualitatea românească din aceste ţinuturi. O mică parte din volumul materialelor documentare colectate le-am valorificat în paginile unui volum care sintetizează străduinţele premergătorilor mei din deceniile trecute şi ale mele, personale. O altă parte, însemnată, a celor adunate, aşteaptă cuminte în sertar pentru a fi pusă în pagină. Dar, oare mai interesează pe cineva, la Bucureşti, la Cluj-Napoca, la Braşov sau Sfântu-Gheorghe, la Miercurea-Ciuc sau la Topliţa, la Covasna, Gălăuţaş sau Bilbor, scrierile academice privind un fenomen care oricum se află în disoluţie? Dar, ca să nu fiu greşit înţeles, voi reformula: Oare modul de prezentare academic al unor realităţi culturale şi spirituale este cel mai potrivit şi merge direct la inima şi la conştiinţa celor cărora le sunt dedicate rezultatele acestor (să nu le spunem cercetări) „luări la cunoştinţă într-un mod avizat”, a corelării, punerii lor cap la cap şi articulării unor planuri (iarăşi, pentru a nu folosi vorbe mari, să nu le spunem „strategii”)? M-am întrebat adeseori asupra acestor aspecte care vizează munca mea şi a unora dintre colegii împreună cu care am avut frumoase colaborări în această zonă, dar şi, mai mult decât atât, implicarea mea într-o încercare (fără prea mulţi sorţi de izbândă) de a mai salva ceva din ceea ce nu poate fi salvat, din ceea ce nu se lasă a fi salvat, din ceea ce nu recunoaşte că ar avea nevoie să fie salvat: sufletul românesc.
Scriam, în concluziile volumului publicat acum doi ani: „Nutrim speranţa că, prin programe şi proiecte coerente şi concertate - articulate la nivelul instituţiilor Statului Român, prin implicarea factorilor de decizie şi prin consultarea permanentă a specialiştilor avizaţi - privind cercetarea, arhivarea, sistematizarea şi valorificarea elementelor de cultură tradiţională românească, vor putea fi făcute progrese notabile pentru păstrarea, apărarea şi dezvoltarea unui specific tradiţional românesc, cu şanse reale ca acesta să se impună ca o marcă identitară puternică şi ca un veritabil model cultural european” (Constantin Secară, Situaţia actuală a folclorului muzical în comunităţile româneşti din zona arcului intracarpatic - valoare identitară a spiritualităţii româneşti, în contextul multietnic şi multicultural european contemporan, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Colecţia Aula Magna, Bucureşti, 2013, p. 253). Astăzi vă recomand călduros să nu mai luăm în seamă aceste idei, să uităm definitiv aceste gânduri! De ce? Pentru că, în lumea contemporană, din ce în ce mai mercantilă, în această perioadă istorică nefericită, în care clasa politică îşi dă măsura nimicniciei, incompetenţei, lipsei de calitate umană, a lipsei de educaţie şi inculturii crase, pur şi simplu nu există o implicare coordonată a factorilor de decizie la nivel centralizat pentru aceste utopii teoretice total lipsite de finalităţi practice. Adică pentru aceste proiecte generice care nu sunt aducătoare de profit material şi, mai ales, nu sunt aducătoare de voturi.
Ce este de făcut, atunci? Nu avem decât să aplicăm ceea ce Dimitrie Gusti numea, în perioada interbelică, „drumul de la ţara reală spre ţara regală”, adică urnirea energiilor, puterii şi iniţiativei de jos în sus, de la oamenii „ţării reale”. Ceea ce în ţările europene se practică de multe decenii cu mult succes. Numai că, pentru „punerea în mişcare a lucrurilor” este nevoie de mai multe calităţi: probitate, profesionalism, viziune, strategie, proiectare, misiune, vizibilitate. Sunt ele posibile astăzi? Sincer, nu cred, dar uneori este frumos să fim romantici şi visători...!
Care sunt cele două „instituţii” fundamentale din mediul rural prin care oamenii se pot exprima şi pot realiza câte ceva concret (nu spectaculos, dar în limite decente) în perimetrul salvării, transmiterii şi promovării (acolo unde şi dacă mai există ceva de salvat, de transmis şi de promovat)? Ele sunt căminul cultural şi asociaţiile culturale. Vom discuta pe rând, câteva aspecte privind cele două instituţii culturale prin intermediul cărora se mai poate (repet!) salva câte ceva din cultura tradiţională românească.
Avem în vedere, mai întâi, cadrul legal asigurat de Legea 292/27 iunie 2003 privind organizarea şi funcţionarea aşezămintelor culturale. Citez (parţial şi selectiv) din Capitolul III, referitor la căminul cultural:

Art. 6. - (1) Căminul cultural este instituţie publică, având personalitate juridică, fără scop lucrativ, care funcţionează în toate centrele de comună, sub autoritatea consiliului local (subl. noastră). Este important să reţinem această subliniere care indică implicarea factorului politic în controlul şi direcţionarea activităţilor desfăşurate în cadrul căminelor culturale.
Art. 7. - Căminul cultural are, în principal, următoarele obiective:
a) organizarea şi desfăşurarea de activităţi cultural-artistice şi de educaţie permanentă;
b) conservarea şi transmiterea valorilor morale, artistice şi tehnice ale comunităţii locale, ale patrimoniului naţional şi universal;
c) organizarea sau susţinerea formaţiilor artistice de amatori, de concursuri şi festivaluri folclorice, inclusiv a participării formaţiilor la manifestări culturale intercomunale şi interjudeţene;
d) organizarea sau susţinerea activităţii de documentare, a expoziţiilor temporare sau permanente, elaborarea de monografii şi lucrări de prezentare turistică;
e) difuzarea de filme artistice şi documentare;
f) organizarea cercurilor ştiinţifice şi tehnice, de artă populară şi de gospodărire ţărănească;
g) organizarea şi desfăşurarea cursurilor de educaţie civică şi a celor de formare profesională continuă;
h) organizarea şi desfăşurarea activităţilor de interes comunitar.

Acestor obiective nu aş putea decât să adaug că, prin lege, în sarcina căminului cultural ar fi trebuit să intre: a) formarea, gestionarea şi dezvoltarea unei biblioteci, atât de necesare mai ales pentru tineri (sau, poate nu?), dar şi: b) formarea, gestionarea şi dezvoltarea unei colecţii muzeale, cuprinzând obiecte etnografice reprezentative pentru comună şi zonă. Dincolo de cadrele legislative, problemele care se ridică în mod real sunt legate, în primul rând, de implicarea politicului în organizarea şi activitatea căminului cultural, prin funcţionarea lui sub autoritatea consiliului local. Practic (şi cu puţine excepţii), politicul sufocă activitatea căminului cultural, fie prin neimplicare şi nesusţinere logistică şi financiară, fie prin imixtiuni grosolane. Sunt situaţii în care un primar, un viceprimar sau un consilier influent se străduiesc să distrugă ceea ce un director de cămin cultural sau un referent cu atribuţii de director s-au străduit să construiască în ani şi ani de muncă. Mai sunt încă oameni vrednici şi competenţi care organizează, la căminul cultural dintr-o comună sau dintr-un sat, un ansamblu de muzică şi dansuri tradiţionale, implicând copii de toate vârstele, cu participări şi premii la concursuri şi festivaluri locale sau naţionale, aşa cum sunt şi referenţi culturali şi directori de cămin care scot la lumina prezentului obiceiuri şi tradiţii folclorice, costume şi obiecte populare vechi, care iniţiază colecţii muzeale de costume şi obiecte tradiţionale ale comunei. Sunt şi situaţii în care persoane influente în cadrul consiliului local, cu antecedente de migraţie politică transpartinică şi cu moralitate îndoielnică doresc să distrugă ceea ce alţii au realizat prin competenţă, probitate şi profesionalism, şi au asigurat, astfel, vizibilitatea externă a comunităţii. Dar, ce contează, atâta timp cât „se încurcă” socotelile şi au de câştigat calculele meschine şi pragmatice: electorale şi (mai ales!) financiare?!
Ce este de făcut, atunci când imixtiunile politice maculează şi distrug totul? Există „planul B”: o variantă de expresie culturală şi de exprimare a valorilor identitare, mai „liberă şi democratică”: asociaţiile culturale. Din păcate, tradiţia asocierii la români a fost distrusă în perioada comunistă, chiar şi în condiţiile în care, nici în anii dintre cele două războaie mondiale, ea nu se situa la parametri ridicaţi. Avem destule scrieri din epocă, în care se deplânge lipsa apetenţei pentru asociere şi individualismul românilor (Constantin Rădulescu-Motru şi alţi gânditori interbelici care au scris despre spiritul românesc: Dumitru Stăniloae, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran). Ce pot face asociaţiile culturale în condiţiile de astăzi? În primul rând, sunt nevoite să „alerge” după finanţări diverse. Finanţări se pot obţine, punctual, pe proiecte, care sunt lansate fie de consiliile locale şi judeţene, fie de autorităţile culturale centrale, cum ar fi Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Din păcate, realităţile zonei noastre (judeţele Covasna şi Harghita şi, parţial, Mureş) implică discriminarea făţişă şi aproape generalizată a proiectelor înaintate de asociaţiile româneşti, şi favorizarea celor maghiare. Nu insist asupra acestui aspect, deoarece ştim cu toţii despre ce e vorba. Cu unele excepţii, cum ar fi o „răsunătoare” asociaţie culturală din Sfântu-Gheorghe, care obţine finanţări generoase de la Consiliul Local al oraşului şi de la Consiliul Judeţean (nu discut aici criteriile), dar care înaintează proiecte diverse şi obţine finanţări inclusiv de la organismele culturale centrale, ca de exemplu pentru proiecte privind artele spectacolului; este vorba despre Festivalul Internaţional de Teatru ATELIER, ediţia a XXII-a, 2015, pentru care această asociaţie a primit suma, deloc neglijabilă, de 45.000 LEI, adică aprox. 10.000 EUR (aşa cum rezultă din documentul de pe site-ul AFCN, publicat în 05.06.2015):
http://www.afcn.ro/media/Tabel%20site%20Artele%20Spectacolului%202015_2.pdf.
Să înţelegem, din această perspectivă, că şi asociaţiile pot fi controlate de anumite grupuri de interese şi supuse astfel implicaţiilor şi imixtiunilor politice? Sau că ceea ce se poate pentru unii, nu se poate pentru alţii? Cu toate acestea, cei interesaţi care coordonează asociaţiile culturale din judeţele Covasna şi Harghita ar trebui să cunoască faptul că AFCN a lansat, de curând, sesiunea a III-a de proiecte culturale pentru 2015, începând cu 2 iulie, pentru ariile tematice Patrimoniu Cultural Imaterial şi Intervenţie Culturală şi Patrimoniu Cultural material:
http://www.afcn.ro/media/Anunt%20lansare%20concurs%20PROIECTE%20CULTURAL....
Prin urmare, asociaţiile şi fundaţiile culturale pot înainta proiecte prin care să încerce să atragă finanţări, măcar la nivelul realizării unor proiecte punctuale, cum ar fi reconstituirea, conservarea şi transmiterea unor elemente de cultură tradiţională imaterială (repertoriu, tradiţii, obiceiuri) sau materială (costume populare). Sunt asociaţii culturale din Covasna şi Harghita care au reuşit (prin forţe proprii şi cu eforturi financiare considerabile) să ducă la bun sfârşit unele proiecte punctuale privind valorificarea patrimoniului cultural vechi, prin realizări editoriale (albume cu fotografii de epocă, lucrări cu caracter monografic local etc.). De asemenea, cunosc exemplul unei asociaţii culturale din judeţul Alba care a reuşit să atragă două finanţări succesive pentru reconstituirea portului popular tradiţional din două comune ale judeţului. Din păcate, după ce am purtat numeroase discuţii cu preşedinta asociaţiei respective, încercând să o conving de utilitatea şi de importanţa reconstituirii repertoriului de cântece, dansuri şi obiceiuri tradiţionale, respectiv a patrimoniului imaterial, în paralel cu reconsiderarea patrimoniului material, am constatat că m-am lovit de o indiferenţă şi opacitate totale faţă de cultura imaterială. De unde putem deduce că, pentru unii oameni (fie ei şi preocupaţi pentru evidenţierea valorilor culturii tradiţionale româneşti) ceea ce nu se vede este cu totul neimportant faţă de ceea ce se vede. Cam aşa o fi oare şi cu sufletul, poate? Mă gândesc aici, în primul rând, la fiinţa spirituală, la sufletul Poporului Român, cel care a fost distorsionat în deceniile trecute, iar acum i se aplică loviturile finale, prin practicile globalizării şi ale corectitudinii politice. Trebuie să ştim, însă, că dacă noi nu ne luptăm, aici şi acum, pentru păstrarea identităţii noastre spirituale şi culturale, nimeni nu o va face în locul nostru. Cultura sufletului şi a minţii reprezintă cea mai valoroasă moştenire pe care suntem datori să o păstrăm, să o înmulţim, să o valorizăm şi să o transmitem mai departe copiilor şi nepoţilor noştri. Prin mijloacele şi competenţele care ne stau la îndemână: probitate, profesionalism, viziune, strategie, proiectare, misiune, vizibilitate.
(Comunicare susţinută în cadrul dezbaterii cu tema Noi cercetări privind istoria românilor din sud-estul Transilvaniei, în cadrul Colocviului naţional al Grupului de cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei, ediţia a VII-a, Sfântu-Gheorghe, sâmbătă, 27 iunie 2015)