RUGĂCIUNEA, PÂINEA SUFLETELOR NOASTRE

„Condeiul ardelean” publică, în această ediţie din perioada urcuşului duhovnicesc din Postul Mare al Sfintelor Paşti, o epistolă expresivă a Înaltpreasfinţitului Părinte Ioan Selejan către poporul dreptcredincios:

„Condeiul ardelean” publică, în această ediţie din perioada urcuşului duhovnicesc din Postul Mare al Sfintelor Paşti, un eseu expresiv al IPS Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Ioan Selejan către poporul dreptcredincios

Rugăciunea este o lucrare spirituală. Este expresia a ceea ce suntem şi a ceea ce trebuie să fim ca să ne putem apropia de Dumnezeu şi să fim în comuniune cu El.
Rugăciunea şi faptele bune sunt cele două aripi cu care omul se înalţă spre Cer.
Însetat de pe drumurile acestei vieţi, omul se opreşte la fântâna rugăciunii şi de acolo, din adânc, se răcoreşte cu roua harului divin.
În lucrarea rugăciunii trebuie să facem o distincţie între „a te ruga” şi „a avea rugăciune”.
Prin rugăciune omul iese din tumultul acestei vieţi cotidiene, unde, de multe ori, este învins sau se află în impas.
În societatea contemporană se întâmplă zilnic diverse evenimente care nu sunt totdeauna fericite. Societatea se află într-o continuă evoluţie, dar în ea apar şi efectele unei involuţii, mai ales din punct de vedere moral.
Totalitarismul, diferite forme de dictatură şi, mai nou, tehnocraţia îl robesc pe om şi de multe ori îl fac sclavul creaţiilor sale.
Azi, tehnocraţia îl reduce pe om la un număr din mulţimea celor ce vieţuiesc pe pământ. Îl devalorizează şi-l reduce la măsura unui atom. Îl depersonalizează şi-l aruncă într-o lume exclusiv materială, unde credinţa, speranţa şi iubirea nu mai sunt considerate valori divine.
Din această lume atomizată se poate ieşi prin rugăciune, care este o scară spre Cer, spre Creatorul nostru, adică spre iubirea desăvârşită.
Ieşind din sine, omul se descoperă pe el însuşi şi vede astfel rolul şi rostul pentru care a fost creat de Dumnezeu, şi anume ca partener al unei sfinte împărtăşiri din desăvârşita iubire a lui Dumnezeu.
Rugăciunea nu este o simplă lucrare a omului sau specifică doar monahilor, ci ea este o lucrare neîncetată şi fiinţială a vieţii omului.
Omul nu se roagă doar cu limba sau cu buzele, ci se roagă cu întreaga sa fiinţă.
Astfel roadele rugăciunii se revarsă asupra întregii sale fiinţe şi a lumii întregi create de Dumnezeu, lume care acum este afectată în mod negativ de păcatele noastre.
Omul, păcătuind, a început deşertificarea creaţiei lui Dumnezeu.
În acest deşert contemporan al societăţii noastre este nevoie mai mult ca oricând de roua Duhului Sfânt care se revarsă pe pământ în urma rugăciunii înlăcrimate a omului.
Rugăciunea este un imens spaţiu duhovnicesc, unde, în acelaşi duh, suntem chemaţi toţi oamenii să-L preamărim pe Dumnezeu, Creatorul nostru.
Uniţi prin rugăciune, toţi alcătuim Trupul tainic al lui Hristos.
Comuniunea ce se realizează prin rugăciune face să dispară vremelnicele frontiere trasate între diferite comunităţi umane. Ea îl conduce pe om într-un spaţiu sacru.
Rugăciunea, chiar dacă se face în mod particular, cuprinde întreaga lume şi astfel ea are o dimensiune cosmică.
Cu rugăciunea călătorim între pământ şi Cer, nu călătorim către nicăieri, ci Îl căutăm pe Dumnezeu, Care şi El ne caută pe noi.
Întâlnirea cu Dumnezeu se realizează în acel spaţiu duhovnicesc în care se revarsă iubirea Tatălui în inima fiului risipitor.
Dumnezeu îl caută pe om în tot imensul spaţiu sideral.
Prin rugăciune noi îi căutăm pe cei bolnavi în patul lor de suferinţă, îi căutăm pe cei afundaţi în adâncă sărăcie - marginalizaţii societăţii umane -, ne căutăm pe noi înşine, care, de multe ori, ne pierdem într-o lume tot mai atomizată azi.
La lumina candelei rugăciunii descoperim minunata creaţie a lui Dumnezeu şi cununa creaţiei Sale - omul. Înainte de a te întâlni cu Dumnezeu, de a-L găsi pe Dumnezeu, trebuie să-l găseşti pe semenul tău care este în suferinţă şi în grele încercări.
Prin rugăciune ne mişcăm între două lumi: lumea lacrimilor, a suferinţei şi lumea bucuriei desăvârşite în Dumnezeu.
Rugăciunea este acea stare a omului prin care intră în comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi cei care, ridicându-şi mâinile spre înaltul Cerului, cu lacrimi cer iertare şi îndurare de la Dumnezeu.
Monahul se roagă singur, dar nu se roagă numai pentru el, ci pentru întreaga lume. Darul său pentru lume este rugăciunea. Monahul nu dă pâine lumii, ci rugăciune, de care este atâta nevoie azi, în lume.
Sufletul omului se hrăneşte cu rugăciunea, aşa cum se hrăneşte trupul cu pâine.
Rugăciunea este mâna noastră întinsă către Dumnezeu şi către semenii noştri.
Ea este corabia în care îi punem pe cei răniţi de păcate, sau pe cei ce trăiesc la o margine de lume.
Rugăciunea, ea însăşi, face să rodească pământul pâine.
Se acordă azi înalte titluri universitare de teolog; lucru bun este, însă adevăratul teolog este acela care a dobândit rugăciunea. Însuşi cuvântul „teolog” ne arată strânsa legătură dintre cuvânt şi Dumnezeu, dintre om şi Dumnezeu.
Ne rugăm în spaţiul nostru intim din casă, iar, la prima vedere, ar fi o izolare de lume. Însă, cel ce se roagă chiar singur, în rugăciunea lui cuprinde o lume întreagă.
Rugăciunea nu trebuie să fie atinsă de aripa egoismului, ci de aripa iubirii desăvârşite pentru toţi semenii noştri. Toţi aceia care se roagă sunt ridicaţi în Cerul rugăciunii, aşa cum Sfântul Apostol Pavel a fost ridicat până la al treilea Cer (cf. II Corinteni 12, 2).
La rugăciune Cerul se coboară pe pământ şi astfel omul se roagă în Cer.
Câţi dintre noi ne suim în acest Cer al rugăciunii?! Câţi luăm cu noi şi durerile semenilor noştri în acest Cer al rugăciunii, rugându-L pe Dumnezeu să aline acele dureri?!
În Cerul rugăciunii omul îşi uneşte rugăciunile sale cu cele ale îngerilor care îl preamăresc neîncetat pe Dumnezeu. Îngerii ar dori să fim mereu în comuniune cu ei, adică Cerul şi pământul să răsune neîncetat de rugăciune de preamărire a lui Dumnezeu. Îngerii şi oamenii sunt chemaţi să se împărtăşească împreună din potirul iubirii lui Dumnezeu.
Trăim azi mai mult în ţara păcatului decât în ţara rugăciunii.
Prin Moise Dumnezeu l-a scos pe poporul Său - Israel - din Egipt, iar prin Hristos, trecând prin Ghetsimani, Dumnezeu ne-a scos din întunericul păcatului acestei lumi.
Hristos S-a rugat în Ghetsimani şi ne-a învăţat şi pe noi cum să ne rugăm. Ne-a lăsat rugăciunea ca un izvor nesecat din care să-şi stingă setea tot cel ce doreşte să se întâlnească cu Dumnezeu.
Hristos, în rugăciunea „Tatăl nostru”, ne arată dimensiunea cosmică a rugăciunii şi înlătură orice umbră de egoism atunci când ne rugăm. Cel ce se roagă intră în comuniune cu îngerii şi cu toţi oamenii care doresc pace pe pământ.
O, cât de fericit este omul care se roagă împreună cu îngerii!
Cât să ne rugăm ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17).
Rugându-se, omul dobândeşte har de la Dumnezeu pentru el şi pentru toţi aceia pentru care se roagă.
Rugându-se, Sfântul Ilie a coborât foc din Cer şi ploaie binecuvântată pe pământ.
O parte din materia rugăciunii o constituie lipsurile trupeşti ale omului şi ale celor ce-l înconjoară.
Ne rugăm pentru semenii noştri, dar ne rugăm şi pentru firul de iarbă şi pentru bobul de grâu şi astfel rugăciunea devine atotcuprinzătoare şi transpare în ea iubirea faţă de tot ce a creat Dumnezeu.
Cum să ne rugăm ne învaţă Sfânta Scriptură.
Astfel David, în Cartea Psalmilor, zice: „Ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară” (Psalmi 140, 2), iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Timotei, zice: „Vreau deci ca bărbaţii cuvioşi să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără de şovăire” (I Timotei 2, 8).
Iată că şi trupul omului participă la rugăciune şi astfel întreaga fiinţă a omului intră în relaţie cu Dumnezeu. Astfel se realizează o închinare a trupului, făcându-se templu al Dumnezeului Sfânt (cf. I Corinteni 6, 19).
Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu, este urcuşul minţii spre Dumnezeu.
Hristos este Pâinea vieţii, iar rugăciunea este pâinea sufletului.
Să înălţăm cu toţii o rugă către Dumnezeu pentru pacea întregii lumi şi să stingă toate războaiele care fac atâţia orfani, căci un Iordan de lacrimi şi sânge curge azi pe al nostru pământ.

+ Ioan al Munţilor

(Carte de rugăciuni, 2014; tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Ioan al Covasnei şi Harghitei, azi Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului)