S-a stins „cel mai deştept român în viaţă”

Trist pentru Ţară acest 2015, cum, în general, trişti au fost mulţi dintre ultimii ani. Se sting patrioţii, iubitorii de Neam Românesc şi de glia aceasta străbună rând pe rând. Şi nu văd ce ar putea veni din urmă, căci şcoală, şi mai ales una cu orientare naţională, nu se mai face de ani buni, dacă nu de decenii.
O zi îndurerată a fost, pentru mine şi toţi cei care l-au cunoscut, 21 mai - marea sărbătoare a Înălţării Domnului, când am aflat că s-a stins, după aproape opt decenii de viaţă, marele patriot român Dumitru Pop, fost parlamentar PRM, în două legislaturi, în epoca post-decembristă, un om de o factură morală deosebită, care, aşa cum lumea mureşeană ştie, a luptat mult, în anii ’90 şi chiar mai încoace, pentru ca şi la Târgu-Mureş şi în Transilvania în general, românii să fie stăpâni în Ţara lor, dragostea de Neam, de pământul strămoşesc şi de familie fiindu-i călăuză în toată viaţa pământească.
Iată că n-a trecut mult de la Înălţarea Domnului şi, într-o altă mare zi de sărbătoare creştină, de Înălţarea Sfintei Cruci, şi Mitică Pop, cum îi spuneau prietenii, apropiaţii, l-a chemat la dânsul în Împărăţia Cerurilor pe „Mareşal”, aşa cum însuşi îl numea pe preşedintele Partidului România Mare, Corneliu Vadim Tudor. Dumitru Pop şi mulţi alţi patrioţi români, aflaţi deja de ani la Dreapta Tatălui Ceresc, dintre care îi amintesc acum doar pe bunii mentori şi prieteni ai Tribunului Vadim, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Grigore Vieru ori Adrian Păunescu, i-au spus să le fie alături, să vegheze împreună, de acolo de Sus, ca asupra Ţării noastre scumpe să nu se mai abată niciodată vremuri cum au fost, însângerate şi tulburi.
Corneliu Vadim Tudor a plecat din viaţa aceasta pământească la numai 65 de ani. Mult prea devreme, căci dacă în politică nu, în cultura românească mai avea multe de spus. Exact ca şi fratele său Adrian Păunescu, de la plecarea căruia la Domnul, la numai 67 de ani, se împlinesc, pe 5 noiembrie, 5 ani. De câteva zile, cu toţii vorbim despre Vadim la trecut, dar la fel ca în cazul tuturor marilor oameni politici şi de cultură ai acestei Ţări, ne vom reobişnui, cu trecerea timpului, să vorbim la prezent. Pentru că Vadim Tudor va trăi prin operele sale, nenumărate şi valoroase.
OMUL acesta - şi am scris apăsat deoarece înainte de a fi un bun creştin, un mare scriitor, poet şi politician a fost un mare om, cu un suflet imens - a fost „cel mai deştept român în viaţă”, cum adesea îl numeam, zic eu (şi sunt convins că nu numai) pe bună dreptate, mai ales în ultimii ani de când se despărţise de, poate, singurul care-l putea egala, Adrian Păunescu. Corneliu Vadim Tudor a avut două doctorate, unul în istorie şi altul în teologie. Dar nu numai atât, a fost o enciclopedie, un om de o cultură generală fantastică, un om fabulos, care se naşte extrem de rar chiar şi într-un popor ca acela românesc, înzestrat, demn şi tolerant prin însăşi existenţa sa.
Dar, ca la noi la nimenea, zice o vorbă din popor. Exact ca şi la înmormântarea lui Adrian Păunescu, detractorii n-au întârziat să apară, au fost la treabă zilele astea, probabil chiar remuneraţi, să-l spurce pe om şi mort, de la spital până la groapă.
Memorabilă şi actuală este şi astăzi o exclamaţie a lui Octavian Goga, din 1916, pentru halul în care au adus Ţara politicienii ce au avut decizia - vechi şi noi - şi implicit, pentru micimea lor morală: „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti... Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală”. Ei, ce ziceţi, mai actual ca niciodată?
Eu cred că le este frică de Vadim Tudor şi mort, pentru că altfel nu se explică faptul că nu s-au mulţumit să-i insulte memoria doar la televizor, ci au fost şi la serviciu pentru asta, nelăsând să fie depus sicriul în foaierul Senatului, deşi familia solicitase aceasta. Trebuie specificat de la bun început că nici nu familia trebuia să fie cea care face un astfel de demers, ci trebuia ca Senatul să propună acest lucru. Fapt pe care l-au recunoscut şi adversarii săi politici. Atenţie, am spus adversarii, nu duşmanii, căci între aceste categorii este totuşi o diferenţă. Primii au avut puterea să spună că, deşi au făcut parte din tabere politice diferite, îi aduc un omagiu, căci Vadim Tudor a fost o mare personalitate, spre deosebire de ceilalţi, care îl hulesc în cor de zile întregi. Ba că a fost ceauşist, ba că a fost stelist… tot felul de nimicnicii am auzit zilele astea. În frunte cu ăia care au spus că, după o astfel de logică, ar trebui ca fiecare senator, fiecare angajat de la serviciul său să fie depus după moarte acolo, în instituţia în care a lucrat. Băi ticăloşilor, ori sunteţi proşti ori vă faceţi, cum ar spune însuşi Vadim. Este adevărat că în faţa lui Dumnezeu cu toţii suntem egali, dar aici era vorba despre respectul acordat unei mari personalităţi a unei ţări, aşa cum se procedează în statele civilizate. Şi, încă odată, spun aceasta purtând respectul şi toată consideraţia şi pentru oamenii simpli, de la ţărani până la medici, să zicem. Mi-este efectiv greaţă să le şi pronunţ numele la români ca tata-socru, ca motociclistul fost premier, acum şef la Senat şi alţii ca ei. S-ar zice că sunt români la fel ca şi noi, ceea ce este total fals, ei nu pentru Ţara aceasta trag şi o iubesc, ci la vederea averii ei le creşte ficatul (vezi Octavian Goga). Lui Drujba lui Dumnezeu, Verestoy Attila, pot însă să-i pronunţ numele, ăsta măcar nu zice că e român şi că iubeşte România în forma ei actuală, sau oricum altcumva. El a fost udemeristul de la care a pornit toată povestea cu neadusul sicriului la Senat, însă, şmecher ca-ntotdeauna, n-a zis-o la microfon, să nu apară în stenograme. Deci, ungurii se răzbună pe Vadim şi după moarte. Dar mă rog, puteau să facă ei asta fără ticăloşii, trădătorii de colegi ai lor autointitulaţi români? Nu. Evident că nu. Şi au mai şi venit nesimţiţii să spună că, de fapt, cererea nu mai avea obiect devreme ce sicriul fusese băgat deja în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”. Nu-i nimic, domnilor, che Dumnezeu nu culchete!
Ne rămâne un gust amar, dar până la urmă nu era vorba decât de un gest onorific, Vadim a fost în loc bun acolo unde a fost depus, şi unde şi-a şi dorit să fie, conform preotului paroh, adică la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, locaş voievodal al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, kilometrul zero al Bucureştilor, Capitală în care-şi va şi dormi somnul de veci. Aşa ştim noi (mă rog, cum spuneam, nu noi, unii dintre noi) să ne cinstim şi omagiem valorile Neamului Românesc, de ne râde lumea în hohote! În frunte cu ungurii, nu toţi, căci suntem oameni de omenie şi de caracter şi printre ei, nu există pădure fără uscături, exact cum spuneam Corneliu Vadim Tudor în interviul pe care mi l-a acordat în exclusivitate în anul 2001 (vezi pagina 3).
Una peste alta, ca să îi amintim pentru consemnarea adevărului istoric şi pe cei buni, nu doar pe netrebnici, să spunem că, spre surprinderea tuturor, la Sfânta Biserica unde era depus sicriul s-a format zilele trecute un adevărat loc de pelerinaj, oameni simpli şi personalităţi ale vieţii publice - cum spuneam, prieteni şi adversari - au venit la căpătâiul lui Corneliu Vadim Tudor pentru a-i deplânge trecerea la cele veşnice şi pentru a-i fi alături de familie.
Corneliu Vadim Tudor a fost un mare cărturar şi patriot al acestei Ţări. Chiar dacă adesea vulcanic, el a fost un bun creştin şi un sufletist care şi-a iubit Ţara, părinţii, aproapele şi l-a iubit pe Dumnezeu, motiv pentru care va fi aşezat în împărăţia Sa. Cât despre lumea cea pământească, sunt convins că Istoria îl va aşeza la loc de cinste, pe măsura geniului care a fost în viaţa aceasta trecătoare.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

Categorie: