Să nu-l uităm pe profesorul, jurnalistul și scriitorul Vasile Avram


Autor: 

prof. Vasile Stancu

Anul acesta, pe 17 iunie, ar fi împlinit 71 de ani. S-a născut pe Valea Someşului sălăjan, la Lemniu, la graniţa cu Maramureşul istoric din care-şi trăgea rădăcinile, prin mama sa, originară din satul Mesteacăn. După terminarea studiilor elementare în satul natal, urmează Liceul Clasic din Cluj şi Facultatea de Filologie de la Universităţile din Timişoara şi Cluj. După o scurtă perioadă petrecută la catedră, va trece în domeniul publicisticii, unde va fi, timp de opt ani, redactor responsabil al paginii culturale a cotidianului judeţean „Informaţia Harghitei”.

Din 1976, se stabileşte la Sibiu, unde va lucra la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare până în 1987, când devine redactor la revista „Transilvania”. Apoi, în 1990, devine redactor-şef al cotidianului sibian „Dimineaţa”, iar în anul următor, şef de secţie şi secretar de redacţie la revista „Continent”. În anii 1994-1996, este redactorşef al săptămânalului „Opinia publică” al Consiliului Judeţean Sibiu, iar în anii 2000-2001 este, din nou, redactor la revista „Transilvania”. Începând cu anul şcolar 1994/1995, desfăşoară şi activitate didactică, la catedra de Jurnalistică a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. În anul 1998, obţine doctoratul în filologie, specializarea etnologie, la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Mit şi religie în tradiţia românească”. În luna mai a anului 2002, este primit în rândul membrilor corespondenţi ai Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Ca scriitor, publică poemul transcedental „Elegiile Orhideei” (1980), romanul „Spirala” (1987), piesele de teatru „Depărtarea albă” (1987) şi „Roata stelelor” (1988), lucrările de antropologie „Constelaţia magicului - o viziune românească asupra misterului existenţial” (1994) şi „Creştinismul cosmic - o paradigmă pierdută? Mit şi ortodoxie în tradiţia românească” (1999), volumul de poezii „Cărţile Eptimahice” (1996), redactează capitolele „Gândirea arhaică” şi „Gândirea creştină”, la cererea Institutului de Filozofie al Academiei Române, pentru primul volum din „Istoria filozofiei româneşti” (2002). Activitatea sa creatoare i-a fost întreruptă brusc de o boală care nu iartă. În zorii zilei de 12 decembrie 2002, s-a stins din viaţă la Sfânta Mănăstire Nicula, unde este şi înmormântat. Au rămas, în manuscris, mai multe lucrări literare şi ştiinţifice, pe care, iubitoarea sa soţie, Felicia Avram, cu o perseverenţă demnă şi mari sacrificii materiale, s-a zbătut şi se zbate să le publice. Astfel au apărut volumele postume: „Călătoria de sâmbătă. Poezii” (2004), „Interviu transfinit. Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram” (2004), „Elegiile Orhideei. Poem transcedental” (2004), „Fiul apocrif” (2005), „Chipurile divinităţii. O hermeneutică a modelelor teofanice în spaţiul sud-est european- ortodox” (2006), „Elegiile din Duino” (2007), „Terra Mirabilis. Publicistică” (2010), „Roata stelelor” (2010). Se mai află în pregătire un volum cuprinzând piese de teatru.
Reproduc părerea scriitorului şi bunului său prieten, Mircea Tomuş, despre omul şi scriitorul care s-a considerat întotdeauna fiul Maramureşului: „Vasile Avram a fost, înainte de toate, ceea ce se numeşte un cărturar deplin, în cuvintele de acum, un intelectual înzestrat cu lecturi, informaţii şi interes cum foarte puţini sunt în apropierea noastră imediată. Curiozitatea lui convertită, până la urmă în studiu, s-a întins pe domenii vaste şi felurite, de la antropologia generală, prin diferitele ei ramuri şi discipline, până la etnologie, etnografie şi folcloristica specializată. De aici, la literatura română, şi apoi la cultura generală. Într-un cuvânt, a fost ceea ce se numeşte îndeobşte, un spirit luminat”.
În final, fragment din „Dor de Maramureş”, de Vasile Avram:
„Am, acum când scriu, două inimi. Una bate la Sibiu, printre turle sfâşiate de ceaţa timpului, alta pe sub codrii Maramureşului, unde zac şi oasele strămoşilor mei mutaţi în voievozi. Sunt un cavaler al nostalgiilor. Oricât aş rătăci pe străzile baroce înzăuate în piatră, oricât m-aş odihni într-un vers de Radu Stanca, gândul mă duce fără să vreau spre obârşii: un colţ de cer risipit printre dealuri, o poartă care a ademenit soarele în braţele ei, o «coridă» vestind cumpăna vremilor. Mi-e dor de cuşma Gutâiului şi de Piatra lui Pintea, de toaca bisericilor de lemn sfidând infinitul, de răsuflarea verde a poienilor de munte şi de rugăciunea apelor pe sub muguri de brad. Mi-e dor de oamenii Maramureşului, de prietenii mei cu gustul veşniciei pe buze, cei care închid moartea în cuvânt şi întorc prin cântec timpul înapoi, spre origini. Mă trezesc câteodată fredonând împreună cu ei versuri care şi-au înfipt atât de adânc rădăcinile în carnea mea încât îmi călăuzesc singure paşii spre acel colţ de lume unde doarme puiul Fiinţei. «Drumu-i lung, pe drum mă duc...»”.

Categorie: