Să petrecem perioada Postului Mare împreună cu Sfântul Efrem Sirul (I)

Pe parcursul a trei părţi vom expune aici, în publicația noastră de suflet, de atitudine românească și spiritualitate ortodoxă - „Condeiul ardelean”, un buchet de alese învăţături culese dintr-una din predicile Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului (1982-2005), rostită cu prilejul Postului Sfintelor Paşti din anul 1987.
Vom începe cu ajutorul lui Dumnezeu, de luni, 19 februarie, Postul Paştelui. Fiecare dintre noi ne vom strădui, după putere, să ne nevoim cu bună nevoinţă. Să-L rugăm pe Hristos Domnul să ne ajute și să ne dăruiască puterea de a simți în suflet roadele pocăinței din Postul Mare, adică sfințirea vieții, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Noi dăruim ceea ce avem, postirea, ca să primim ceea ce nu avem, nepătimirea”. Unii vom posti mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare dintre noi ne vom putea ruga mai mult decât în celelalte perioade ale anului.
Acum, cu prilejul Postului Paştelui, m-am gândit să aduc în discuţie destul de mult întâlnita exprimare „Nu ceea ce intră spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om”, invocându-se în acest sens cele spuse de Mântuitorul Hristos, după Evanghelia de la Matei 15, 11. În acelaşi capitol 15, mai sus, la versetul 2, aflăm că fariseii şi cărturarii acelor timpuri au venit la Mântuitorul întrebându-l: „Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine”. Şi mai încolo, tot în capitolul 15, de la versetele 17-20, Hristos Domnul le explică ucenicilor: „Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om”. Deci, trebuie să fim atenţi că Domnul Hristos vorbeşte despre atitudinea apostolilor Săi, care mâncau pâine fără să se fi spălat în prealabil pe mâini. Deci, nu ceea ce intră pe gură, prin mâini nespălate, spurcă pe om, ci ceea ce iese aduce întinare (spurcă pe om). Astfel trebuie să înţelegem. Nicidecum Mântuitorul nu se referea la alimentele de dulce (de frupt) consumate în post. Şi prin absurd, dacă am încerca să acceptăm interpretarea din popor, atunci în post nu ar trebui să mai auzim niciun cuvânt peiorativ la adresa nimănui. Dar în continuare, mulţi dintre noi nu numai că nu ţinem postul de alimente, dar continuăm să muşcăm pe aproapele nostru prin atâtea şi atâtea vorbe... Şi din această pricină cuvântul acesta la început de post şi în acest an 2018, omagial, al unităţii de credinţă şi de neam, se vrea a fi unul motivaţional.
Tot astfel se întreabă retoric marele monah de la Rohia, Nicolae Steinhardt: „De ce oare, pentru numele lui Dumnezeu, vă denunţaţi atât de sârguincios unii pe alţii?” (N. Steinhardt, Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan şi Nicolae Băciuţ, Editura Polirom, Iaşi, 2015, p. 165). Aşa că în susţinerea prezentului cuvânt apelez la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care se rosteşte de mai multe ori pe zi, în întreaga durată a Postului Paştelui. Două dintre cererile acestei rugăciuni sunt acestea: „Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi, ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor...”. După rugăciunea „Tatăl nostru”, un adevărat poem divin - autorul fiind Hristos Domnul -, care rezumă în cele mai simple şi mai cuprinzătoare cuvinte raporturile noastre cu divinitatea şi cu aproapele, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (†393) poate fi considerată printre cele care ar putea candida la un loc printre cele dintâi. E o Filocalie în miniatură, va-labilă în aceeaşi măsură pentru monahi şi pentru mireni, pentru bărbaţi şi pentru femei, pentru tineri şi pentru bătrâni, pentru oricine din orice parte a pământului, de pe orice treaptă a culturii şi civilizaţiei, pentru creştinii de toate confesiunile, ca şi „Tatăl nos¬tru”, ca şi pentru credincioşii tuturor religiilor, şi pentru toţi oamenii de bine. S-o citim:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie!
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi, ca să-mi văd greşalele mele, şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
E un cod al bunei-cuviinţe, al vieţii cu sens creator, al preţuirii muncii, al răspunderii pentru felul cum te integrezi în societate, al modestiei şi al smereniei, al cumpătării şi al stăpânirii de sine, al pocăinţei şi al înţelegerii şi iertării greşelilor altora, al schimbării inimii şi cugetului, fără de care postul şi întreaga perioadă a postu¬lui nu ar însemna nimic. Nu se spune ce şi când să mănânci, sau ce să nu mănânci, lăsând acestea la hotărârea fiecăruia, a Bisericii şi a duhovnicului. Se arată ce trebuie să obţii. Dacă nu le-ai obţinut pe acestea, vor fi fiind bune abţinerile de la hrana bogată precum şi metaniile, dar toate rămân ca o pornire spre o ţintă la care n-ai ajuns, deşi te-ai ostenit. Rămân ca o „râvnă fără pricepere” (Romani10, 2), deci şi fără plată. Mai întâi, rugăciunea Sfântului Efrem e o mărturisire de cre¬dinţă. Dumnezeu e recunoscut ca Domn şi Stăpân al vieţii, „Domnul de viaţă făcătorul”, Cel din „Simbolul credinţei” şi din „Tatăl nostru”, Tatăl fiind autorul vieţii, Creatorul. Îndată după aceea, fără alte introduceri, fără alte motivări, fiindcă orice altceva ar fi de prisos după ce Dumnezeu e recunoscut drept ,Domn şi Stăpân al vieţii”, se trece la cererile esenţiale. În „Tatăl nostru” cererile sunt pozitive, fiindcă rugăciunea e de toate zilele, şi priveşte cererile esenţiale ale creştinului, în orice stare s-ar afla. Aici creştinul se prezintă în faţa Domnului în postura de peni¬tent, de om care se ştie şi se recunoaşte supus atacurilor duhurilor necurate, a căror lucrare e să îndemne la rău şi să se folosească de slăbiciunile omeneşti spre a le încuraja. Nicăieri ca în această scurtă rugăciune nu ţi se deschid ochii şi nu ţi se arată că ai căzut în mrejele cuiva, care te-a condus anume greşit, dându-ţi falsa încredinţare că te-a ajutat să fii cineva, dar de fapt te-a împins să trăieşti comod, profitând de munca altora, să dispui de alţii în folosul tău, să-ţi dai drumul la gură (Iacob 3, 5), acoperindu-ţi cu vorbe golul şi rătăcirea inimii şi a minţii, spre a-ţi înşela conştiinţa ta şi buna-credinţă a altora. Dumnezeu e rugat să nu slobozească duhurile acestea asupra noastră. Să le înfrâneze. Să le împiedice. Să ne ajute să ne luptăm cu ele. Ne sprijinim rugăciunea pe smerenia recunoaşterii neputinţei de a ne lupta singuri cu ele. Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul trândăviei. Acesta se opune muncii prin care trebuie să ne agonisim cinstit hrana zilnică. Vrea să ne despartă de Dumnezeu-Tatăl, Acela care „pururea lucrează”, şi de Cel care a zis „Şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17), şi Sfântul Pavel care a spus că „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). Duhul acesta duce la exploatarea muncii altora, apoi la lene, la furt, la omor, că din ceva trebuie să trăiască omul, şi de-a gata şi pe degeaba nu-i dă nimeni. Şi atunci trebuie să-şi ia singur, prin mijloace necinstite. Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul grijii de multe, care se luptă spre a ne dispersa atenţia, spre a ne pierde în amănunte fără importanţă, în nimicuri, şi a neglija esenţialul, acel: „Un lucru trebuieşte” (Luca 10, 41), pe care Iisus i l-a dezvăluit Martei, în casa lui Lazăr. Un lucru - nu multe! Duhul acesta ne îndeamnă să nu avem încredere în acel Dumnezeu Care poartă grijă de păsările cerului şi de „florile câmpului” (Matei 6, 26), făcându-ne să uităm cuvintele Domnului şi să ne zbuciumăm în strângeri de bunuri, adesea inutile, de comori supuse ruginii, cariilor, împovărându-ne cu tot felul de griji şi de temeri, scoţându-ne din raţio¬nalitatea unei vieţi ordonate, cumpătate, limitate la trebuinţele strict necesare (Matei 6, 19-21). Grija de multe ne risipeşte şi inima şi mintea, până la a nu le mai putea întoarce în ele însele, strângându-le acasă, întru ale lor, ca să fie capabile să judece în tihnă, şi să ne facă să ne orânduim toate cu seninătate şi cu înţelepciune. Duhul grijii de multe nu caută altceva decât să ne scoată din noi înşine, să ne înstrăineze, să nu mai fim ai noştri, ci robi ai grijilor, şi astfel să fim ai lui. „Adună-te în chilia ta şi rămâi acolo, şi ea te va învăţa ce să faci”, ziceau şi Părinţii din vechime. Nu te risipi. Duhul grijii de multe e duhul risipei în afara ta, ieşirea din templul în care sălăşluieşte Dumnezeu. Fiul risipitor nu s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, decât după ce „şi-a venit în sine” (Luca 15, 17). S-a întors din risipire. Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul iubirii de stăpânire, acela care ne scoate din smerenie, care ne face să ne credem altfel decât alţii, cu dreptul de a-i stăpâni, care ne stârneşte mândria şi slava deşartă, dorindu-ne slujiţi, ca să nu fim asemenea lui Hristos, Care a venit să slujească, nu să stăpânească. „Nu ştiţi ce cereţi” (Marcu 11, 38), le-a spus Hristos celor doi apostoli, Iacov şi Ioan, care au cerut să stăpânească împreună cu El în împărăţia de pe urmă, pe care ei o gândeau pământească. „Între voi să nu fie aşa, le-a zis Iisus, ci dimpotrivă: Cel Ce voieşte să fie întâiul, să fie vouă slugă” (Matei 20, 26). Ştie duhul iubirii de stăpânire ce să strecoare în inima omului, ca să-l scoată din comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii! De aceea credinciosul, ştiindu-se uşor vulnerabil - căci ce e mai ispi¬titoare decât stăpânirea altora? - se roagă să fie ajutat şi împotriva acestui duh. Şi apoi cerem ajutorul să ne luptăm împotriva „duhului grăirii în deşert”, acela care nu vrea să ţină seama de: „Cuvântul vostru să fie da, da, şi nu, nu” (Matei 5, 3, 7). Împotriva acestui duh avertizează şi Sfântul Pavel, iar pe cei care îl ascultă îi numeşte „răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători” (Tit 1, 10) şi povesti¬tori de „basme” (II Timotei 4, 4). Grăitorul în deşert este mai ales „cel care ia numele Domnului în deşert” (Deuteronom 5, 11), cel care pune pe seama lui Dumnezeu ce nu se cuvine, cel ce îi răstălmăceşte învăţătura, sec¬tarul, cel ce vine îmbrăcat în piele de oaie, cu graiul blândeţii, ascuns printre dinţii lupului. Căci el vine „în numele Domnului”, cu Biblia în mână, pe care şi diavolul o cunoaşte, precum vedem în episodul ispitirii Mântuitorului (Matei 4, 1-11), dar propovăduieşte „o altă Evanghelie” (Galateni 1, 8) decât cea propovăduită de Biserică. Împotriva unora ca aceştia Sfântul Pavel are cuvinte aspre. Aceştia sunt victimele „duhului grăirii in deşert”. De toate aceste duhuri rele, creştinul cere, în aceste zile ale Postului Mare, prin cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, să fie apărat, să fie ocrotit. „Nu mi le da mie” - se roagă - pe niciunul din aceste duhuri. Nu mă lăsa ispitit de ele. Nu lăsa ispita să fie mai mare decât puterile mele de luptă cu ea. El cere, în schimb, Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răb¬dării şi al dragostei, duhuri, adică îngeri, care să-i ajute gândurile şi simţurile în aşa fel, încât să se poată apăra de duhurile cele rele care îl asaltează. Duhul curăţiei e paznicul minţii şi al trupului de păcatele trupeşti, acelea care se săvârşesc mai întâi în gând, întinând sufle¬tul. Căci aici mai ales se simt urmările păcatului. Aici tulbură limpezimea simţirii, a vederii sufleteşti. Mulţi se cred în curăţie pentru că şi-au păstrat integritatea trupească sau cinstea în rânduiala vieţii de familie. Foarte bine. Dar şi-au păstrat şi curăţia şi cinstea sufletească? Unii se mândresc cu integritatea trupească şi-i judecă aspru pe ceilalţi. Să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu faceţi desfrânare. Eu însă vă zic, că tot cel ce se uită la femeie cu poftă, acela a şi făcut desfrânare cu ea în inima sa” (Matei 5, 27-28).
Este de la sine înţeles că avertismentul se adresează în egală măsură şi femeilor. Cine se ştie căzut fie şi numai cu inima, nu are motive să se mândrească şi trebuie să-şi spovedească slăbiciunea. Căci duhul curăţiei e drumul spre mărturisire, spre curăţirea duhu¬lui, a sufletului, a inimii. Aţi văzut, desigur, un om murdărit de noroi şi de tot ce mai poate murdări trupul. Se spală şi redevine curat. Murdăria se duce. Aşa e şi spovedania: spală sufletul şi acesta redevine curat, şi când sufletul a redevenit curat, trupul s-a curăţit şi el, pe moment.
Că în faţa lui Dumnezeu contează, în primul rând, curăţia inimii - pentru că păcatul trupesc modifică această curăţie - o vedem şi din faptul că şi în faţa oamenilor contează, în mod egal, ambele căderi. Gelozia între soţi, între cei legaţi prin sentimente de dragoste, e stârnită adesea de o privire aruncată de partener altcui¬va, de înclinarea inimii către altul sau către alta. Uneori numai ast¬fel de situaţii duc la drame, la suferinţe sufleteşti de mare intensi¬tate, şi multe căsătorii, sau viitoare căsătorii, se compromit. Şi nu s-a ajuns, neaparat, în toate cazurile, la infidelitatea trupească.
Ceea ce doreşte fiecare, în primul rând, e fidelitatea inimii, curăţia inimii. Bineînţeles că o doreşte şi pe cea trupească. Şi Mântuitorul, ca şi Legea veche la care se referă (Ieşire 20, 14), o au în vedere în chip deosebit şi pe cea trupească, aceasta fiind instrumentul şi urmarea căderii sufleteşti, sau fiind, pur şi simplu, o cădere vulgară, fără participarea inimii, de satisfacere a unui „instinct van”, cum îl numeşte Eminescu, atunci când nu răspunde intenţiei pentru care a fost sădit de Dumnezeu în om, şi anume intenţia procreaţiei.
Creştinul cere ajutorul Duhului curăţiei pentru a-1 învinge pe duhul necurăţiei, pentru a-şi face curăţenie în casa sufletului său. Din smerenie, nu poate cădea nimeni.
Gândul smerit îşi are şi el protectorul, îngerul său. Acesta apără de mândrie şi de slava deşartă. Pentru ca în afară să nu se manifeste un om orgolios, dispreţuitor, cu înalte păreri despre sine, socotindu-i pe ceilalţi inferiori şi reduşi, e nevoie de ordine în inte¬rior. Tot în gând. Tot în inimă. Dacă e ordine acolo, va fi ordine şi în manifestările exterioare. Dacă nu e ordine acolo, va fi dezordine şi în manifestările exterioare. Şi chiar dacă o falsă smerenie în afară va putea ascunde dezordinea dinlăuntru, mult nu o va putea ascunde. Orgoliul din gând îşi va da în petec, mai devreme sau mai târziu. Numai din gând smerit poate izvorî apa curată a modestiei. Chiar dacă eşti mai învăţat decât alţii, mai sus pus pe scara valorilor şi a funcţiilor în societate, gândul smerit te va învăţa cum să te comporţi fără ca înălţimea ta să-i jeneze pe ceilalţi. Ba chiar, numai în aceste condiţii ceilalţi îţi vor recunoaşte valoarea. Altfel ţi-o vor pizmui, ţi-o vor reproşa, te vor urî pentru ceea ce îi depăşeşte şi tu ţii să se vadă.
Gândul smerit te face să te gândeşti mai mult la cele pe care încă nu le ştii, pe care încă nu le ai, pe care încă nu le-ai făcut, mai mult decât la cele pe care le-ai făcut, decât la cele pe care le ştii şi le ai. La ceea ce nu eşti, decât la ceea ce eşti. El te face să te simţi sărac de ceea ce nu ai, nu bogat de ceea ce ai, şi să recunoşti şi va¬lorile altora, poate de altă natură, dar nu inferioare, şi poate în plus faţă de cele ale tale. Gândul smerit modelează suflete delicate, îndatoritoare, comunicative, prieteneşti, deschise.
(va urma)