Sălbăticie

Foarte interesantă ideea conducerii „Condeiului ardelean” de a publica în fiecare număr extrase din presa maghiară; putem să vedem, astfel, cum gândesc reprezentanţii concetăţenilor noştri, ce ţeluri au, cum ne privesc. Acţiunea de cunoaştere ar trebui lărgită, incluzând toate formele prin care ungurii şi-au arătat sau îşi arată sentimentele sau intenţiile faţă de noi. Vom vedea, astfel, o oglindă istorică. Din ea, oricine îşi va da seama de continuitatea adversităţii iraţionale faţă de români, de intenţiile belicoase la adresa acestora. Iată două exemple, la interval de 70 de ani. Imediat după Diktatul de la Viena, din 1940, s-a desfăşurat o foarte violentă campanie împotriva României, Ungaria dorind să cotropească şi partea de sud a Transilvaniei. Propaganda se făcea inclusiv în interiorul bisericilor. În timpul slujbelor religioase, în toamna lui 1940, erau răspândite materiale incitatoare antiromâneşti. Lucrând la Arhiva Istorică Centrală din Bucureşti, am găsit numeroase astfel de materiale. Iată, dintre acestea, o poezie: „Infanteristul maghiar e primul în lume. / Dacă pleacă, dacă-l duce la război, / Fuge valahul rupându-şi opincile. / Când va suna odată alarma la noi, / Vom face în Bucureşti ordine: / Pe Titulescu, Tătărăscu, Tâlhărescu, Banditescu / Dimpreună cu mămăliga şi cu opinca îi vom zdrobi. / Dragi camarazi, a sosit ocazia! / Vom trece hotarul batjocorii, / Până la Bucureşti nu ne vom opri. / Din valahi vom face papricaş. / Armele ni le va curăţa regele valah, / Iar nevasta lui ne va spăla gamelele. / (…) / Fugi opincă! Vine soldatul lui Horthy!”. Dar „soldatul lui Horthy” nu a ajuns niciodată la Bucureşti, ca să facă din români „papricaş”. Peste aproape 70 de ani, suporterii unei echipe de fotbal maghiare, însă, vor ajunge. Sloganurile sălbatece antiromâneşti, strigate tot drumul de aceştia, au demonstrat că nimic nu s-a schimbat; la fel hărţile cu Ungaria Mare şi Transilvania murdărită de steagul maghiar. Erau raşi în cap; aveau cefe groase; erau beţi; scuipau şi înjurau; îşi urlau intenţiile războinice; iar în ochi se vedeau a fi rudimentari. Pentru ei, teoria conform căreia omul se trage din maimuţă, cred că este adevărată; cu menţiunea că ei nu s-au tras de tot. Câtă asemănare între sălbăticia din 1940 şi sălbăticia din 2009! Concluzia este evidentă: faţă de asemenea sălbateci, atenţia nu trebuie niciodată slăbită. Să fim pregătiţi ca, dacă va fi nevoie, să-i putem repartiza în spaţii ca acelea de la grădinile zoologice, destinate reprezentanţilor speciei din care se trag.