Sântilia (Nedeia mocănească) de la Zăbala şi Voineşti, Covasna

Cultura tradiţională: chimică sau organică?

Am fost prezent, şi anul acesta, la deja tradiţionala Sintilie de la Zăbala (conform cu denumirea dată de zăbăleni) - 14 iulie - şi la binecunoscuta Sântilie sau Nedeie mocănească de la Voineştii Covasnei (aşa cum este numită de voineşteni) - 20 şi 21 iulie. Cele două sărbători au prilejuit, cel puţin pentru mine, motivul unor bucurii intense, datorate, în primul rând, de reîntâlnirea unor prieteni dragi sufletului meu, iar apoi de reconfirmarea aceleiaşi continuităţi puse în slujba afirmării elementelor de cultură tradiţională românească, rostite cu tărie şi determinare de românii trăitori de veacuri pe aceste meleaguri.
Ar fi multe de povestit despre oameni frumoşi (surprinşi în chipuri, muzici şi vorbe), despre texte şi pretexte, despre ritual şi contextualizare, despre tradiţional şi împrumuturi, despre însuşiri (trans)culturale, despre tradiţie şi modernitate etc.. Iar subiectele cu potenţial ridicat de interes şi reprezentativitate sunt cu mult mai numeroase, fiecare în sine putând genera o nouă temă.
Nu mi-am propus să epuizez, în aceste rânduri, problematicile expuse. O voi face, poate, în ocazii viitoare. Voi lansa, însă, în preambulul acestui articol, o chestiune care mă frământă de mai multă vreme, cu privire la relaţia dintre facere şi contrafacere sau, cu alte cuvinte, despre ce este natural şi ce este sintetic în cultura tradiţională românească de astăzi? De asemenea, nu voi oferi răspunsuri ex cathedra, dar nici nu voi menaja unele comodităţi sau inerţii. Cu riscurile asumate şi într-un caz şi în celălalt. Poate că unele dintre ideile expuse mai jos se vor găsi în răspăr cu percepţia generală şi unanim acceptată asupra fenomenului. Poate că limbajul folosit de mine va fi considerat, uneori, mult prea savant, mult prea încărcat cu subtilităţi şi expresii specializate. Sau poate că tonul şi tematica acestui articol vor fi privite, pur şi simplu, ca neinteresante, didacticiste şi retrograde, fiind, pe drept cuvânt, ignorate. Pentru toate acestea îmi cer dinainte, onoratului cititor, cuvenita iertăciune.
Dar ce întruchipează bunul gust, în sensul asumării tradiţiei folclorice? Sau, ce reprezintă diferenţa dintre a produce şi a consuma produse culturale cu încărcătură tradiţională? Sau, cât de îndelungată sau cât de limitată este memoria colectivă, în privinţa preluării, păstrării, valorificării şi transmiterii mai departe a ritualurilor, tradiţiilor şi repertoriilor strămoşilor? Să încercăm câteva răspunsuri.
Vorbind despre „lărgirea sensibilităţii muzicale faţă de muzica folclorică şi extraoccidentală”, Constantin Brăiloiu („părintele” folcloristicii muzicale româneşti şi unul dintre întemeietorii etnomuzicologiei internaţionale) se întreba, într-un articol publicat în 1954, dacă nu cumva se întrevedea (încă de la jumătatea secolului trecut!) o concepţie despre frumosul muzical diferită faţă de cea a generaţiilor precedente. Cu alte cuvinte, el lansa ipoteza potrivit căreia oamenii au capacitatea de a se adapta faţă de oferta culturală (în cazul de faţă, muzicală), chiar şi în condiţiile în care calitatea acesteia este în continuă scădere. Spunea Brăiloiu: „Obişnuinţa nu este un act de voinţă, nici manifestarea unui apetit intelectual şi încă, mai puţin, simptomul unei stări afective. Este o pură pasivitate: «a se obişnui» echivalează cu «a îndura», a suporta sau, cel mult, «a se acomoda »” (Constantin Brăiloiu, Opere, II, Bucureşti, Editura Muzicală, 1969, p. 234). Dacă în urmă cu şase decenii, în condiţiile unor producţii folclorice (nu folcloristice!) numeroase şi de cea mai elevată calitate, se punea problema pasivităţii intelectual-afective a receptorului, oare nu cu mult mai mult se pune acum, când ofensiva deculturalizării, înstrăinării şi „manelizării” bântuie cu putere crescândă, ţintind mai întâi distrugerea fiinţei naţionale şi, în final, pierderea sufletelor românilor? Oare schimbarea statutului ţăranului român, de la producător la consumator (incluzând aici atât produse materiale, cât şi bunuri culturale), începută violent odată cu oroarea colectivizărilor forţate din perioada comunistă şi continuată persuasiv, dar la fel de agresiv, în actualitatea multinaţionalelor, nu şi-a produs efectele? Oare se mai poate vorbi despre discernământ, liber arbitru şi bun gust în „consumarea” produselor, de orice fel ar fi acestea? Nu cumva ne aflăm în faţa unui fenomen de „vrăjire” şi de hipnoză în masă, prin intermediul publicităţii şi mijloacelor media? Sunt întrebări dureroase, fundamentale. Pentru a le găsi răspunsurile, ar trebui să fim sinceri, în primul rând cu noi înşine, să încercăm să ne scoatem „ochelarii de cal” şi să ne uităm mai întâi în adâncul sufletelor şi apoi de jur-împrejur, îngrozindu-ne de cele văzute şi auzite. Iar asta trebuie să o facem acum, urgent, până ce nu ne vor fi atrofiate cu totul simţurile bunei cuviinţe şi ale dreptei judecăţi, până ce nu vom fi transformaţi în mutanţi ai produselor toxice (fizice şi culturale) ingerate. Cultura ţărănească tradiţională, de expresie românească, poate fi repusă în cele mai frumoase şi autentice drepturi, aşa cum se încearcă, de câţiva ani, prin nedeile organizate la Zăbala şi, mai ales, la Voineştii Covasnei.

Ritual şi scenografie, tradiţional şi spectacular

Sântilia de la Voineşti se încadrează printre multele sărbători pastorale care probează vechimea şi statornicia oierilor români din arealul carpatic. Văzută, iniţial, ca un „târg de fete”, Sântilia avea mai multe rosturi: de a mijloci idile, de a uni destine, de a face alianţe şi, nu în cele din urmă, de a uni „hotarele” dintre românii de aici şi românii de peste munţi, hotare impuse cu forţa de mai-marii acestei lumi, dar ignorate tocmai de către „cei mai mici şi mai umili”. În zilele Sântiliei, trei la număr, despre care memoria colectivă reţine că se desfăşurau în jurul datei de 2 august, care coincidea cu ziua Sfântului Prooroc Ilie (conform calendarului iulian, pe stil vechi), tinerii ciobani coborau din munte, îşi căutau şi alegeau viitoarele mirese, le dăruiau păpuşile de caş, jucau cu aceste fete în horă, se cunoşteau cu ele, se îndrăgeau şi, dacă lucrurile se potriveau, mergeau şi le cereau de la părinţii lor urmând ca, ori la sfârşitul toamnei, la încheierea sezonului pastoral, ori în miez de iarnă, între Bobotează şi începutul Postului Mare, să aibă loc nunta.
Nunţile din Voineşti sau din Zăbala, fie sobre, fie fastuoase, în funcţie de „starea” familiilor din care proveneau mirii, aveau unele însuşiri definitorii care, în contextul elementelor comune tuturor nunţilor la români, le dădeau o notă aparte. Oraţia de nuntă, cântecele şi dansurile ceremoniale, cu succesiuni şi melodii stricte, obiceiurile din preziua, din ziua nunţii şi din a doua zi, regulile şi cutumele de neîncălcat constituiau un tot şi o unitate a desfăşurării acestui ritual şi, în egală măsură, spectacolul nupţial. Cercetările de teren din deceniile trecute au relevat o bogăţie substanţială a repertoriului de nuntă, mai puţin concentrată pe cântecele rituale cu performare fixă (cântecul de la bărbieritul ginerelui, cântecul miresei şi hora miresei), dar cu o bogată reprezentare în privinţa muzicii jocurilor populare. Desfăşurarea lineară a nunţii nu putea fi concepută fără jocurile de largă circulaţie, precum Sârba, Hora, Brâul bătrânesc, Breaza, Chindia, sau fără jocurile cu denumiri şi răspândire pastorală specifice: Brâul mocănesc, Ciobănaşul, Oiţa, Boităneasca etc.. Zecile de melodii ale acestor jocuri populare din Voineşti şi Zăbala au fost culese şi înregistrate în câteva campanii succesive, începând cu cea iniţiată de profesorul clujean Ioan R. Nicola (1955-1956), continuând cu cercetările şi culegerile lui Nicolae Coman (1963), Iosif Herţea (1969) şi terminând cu revenirea mea (2011- 2013), atunci când nu am mai putut decât să constat dispariţia principalelor piese (originale) de rezistenţă ale repertoriului de nuntă şi înlocuirea lor cu alcătuiri muzicale relativ recente, standardizate şi uniformizate la nivelul întregii ţări.
Astăzi, nunţile din Voineşti şi din Zăbala nu mai prezintă decât unele rudimente ale elementelor ceremoniale performate în trecut, fiind supuse unor puternice tendinţe interculturale, privind modernizarea şi împrumuturile din perimetrul culturii urbane. Începând cu ultimele trei decenii ale secolului trecut (mai precis, din 1968, potrivit mărturiilor lui Nicolae Moldovan, fost muzeograf la Sfântu- Gheorghe, cel care a iniţiat prima ediţie „spectaculară” a sărbătorii), Sântilia de la Voineşti a fost învestită mai ales cu valenţe festivaliere, incluzând transpunerea „scenică” a secvenţelor care constituiau, cândva, pilonii de bază ai ritualului nupţial. Reprezentarea spectaculară a nunţii tradiţionale, în cadrul nedeilor de la Zăbala şi Voineşti, poate fi văzută azi, mai ales în contextul chestiunii interetnice locale, atât ca dorinţă de păstrare şi perpetuare a tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti, cât şi ca formă de manifestare a identităţii naţionale şi spirituale româneşti din această zonă.

De la fluier la keyboard. Mutaţii în structura şi performarea repertoriului tradiţional

Nu pot încheia fără să amintesc, măcar în treacăt, o problemă spinoasă, pe care nu voi obosi să o semnalez, ori de câte ori voi avea ocazia. Revenind la primul subtitlu al acestui articol, voi face referire la „chimizarea” şi „electronizarea” muzicii tradiţionale, prin înlocuirea instrumentelor naturale cu instrumentele electrofone (ale căror sunete sunt produse prin surse electronice). Dincolo de beneficiile practice ale electrofoanelor, în special prin facilitatea utilizării lor, rămâne deschisă o întrebare: dacă, şi în ce mod, mai putem vorbi despre păstrarea, continuitatea şi transmiterea nealterată a tradiţiei, în condiţiile folosirii instrumentelor electronice? Este o chestiune care ţine, am putea spune, de o etică minimală a performării, dar şi de un dram al discernământului artistic, care face diferenţa dintre autentic şi contrafacere, dintre calitate artistică şi kitsch, fără să mai vorbim despre ofensiva barbară şi abrutizantă a decibelilor. Oare s-ar putea cânta muzica lui Bach pe orgă electronică? Dar a lui Beethoven? Dar a lui Enescu? Oare nu este acelaşi lucru şi în cazul muzicilor folclorice ţărăneşti? Oare nu mai există niciun fluier, niciun caval, nicio vioară care să poată fi folosite? Cine mai ştie azi că în comuna Zăbala trăieşte ultimul (şi unicul!) fluieraş şi cimpoier din întreaga zonă a Curburii Carpatice? Care este interesul tinerei generaţii pentru a-l cunoaşte, pentru a-i învăţa repertoriul şi stilul interpretativ şi de a se îmbogăţi spiritual în urma acestei experienţe unice, cu valenţe iniţiatice? Oameni buni! Aţi auzit de Nicolae Mircea (nea Culiţă) din Zăbala, cel care a fost înregistrat de Ioan R. Nicola în 1955 şi apoi de mulţi alţii (sosiţi de peste hotare), cel pe care am avut bucuria să-l găsesc în 2011 şi să-l reîntâlnesc anul acesta?  Îi cunoaşteţi comoara sufletului? Îi stăpâniţi repertoriul şi instrumentele? Dacă nu, atunci cercetaţi-l cât mai aveţi timp. Nu lăsaţi comoditatea şi indiferenţa să vă guverneze vieţile! Căci, vine vremea (şi acum este!) când se vor adeveri vorbele lui Constantin Brăiloiu: „În orice moment, ultimul depozitar al unei supravieţuiri agonizante poate să dispară, fie că pleacă, fie că moare”. În privinţa repertoriului vocal, mult mai vast ca genuri şi specii, voi deschide o altă discuţie, cu o proximă ocazie.

Post-scriptum

În ultimii 15 ani, Nedeia Sântiliei a fost organizată, la Voineşti, de Asociaţia Cultural- Creştină „Justinian Teculescu” din Covasna. Oameni harnici şi dârzi, voineştenii sunt foarte mândri de nedeia lor, pentru care îşi dedică multe ore, zile şi săptămâni de muncă şi pregătiri, şi pe care nu pregetă să o promoveze prin cât mai multe şi mai variate canale media. Anul acesta m-am bucurat să fi fost martorul unei articulări coerente în conceperea generală a evenimentului, mai ales prin implicarea tinerei generaţii de intelectuali care, printr-o implicare şi dăruire exemplare, în activitatea Asociaţiei şi în opera de promovare a culturii şi istoriei locale, oferă promisiunea reuşitei proiectelor viitoare. În acelaşi context, aş mai vrea să remarc iniţiativa organizatorilor de a concentra, în spaţiul văzut, dar şi în cel virtual, cât mai multe elemente autentice ale culturii tradiţionale materiale. Este un pas bun, un pas important şi necesar în redescoperirea şi revalorificarea valorilor de patrimoniu cultural, adânc ascunse în „lada de zestre” a voineştenilor.
Aş fi cu adevărat bucuros dacă, pentru ediţiile viitoare, membrii Asociaţiei s-ar gândi şi la oportunitatea reevaluării şi revitalizării folclorului muzical şi coregrafic vechi voineştean, acela care a fost cules în urmă cu decenii şi valorificat în paginile unor lucrări de referinţă. Cu alte cuvinte, să „rupă tăcerea” muzicii tradiţionale, despre care se tot vorbeşte, dar care nu se mai aude. Oare cât timp „muzica mută” a doinelor, cântecelor şi jocurilor, tezaurizată în muţenia arhivelor de folclor şi în colecţiile de referinţă, va mai avea de aşteptat, cuminte, până când să fie redescoperită şi readusă la cinstea cea dintâi la care a fost ridicată, cândva, de măria-sa ţăranul român?
Disponibilitatea specialistului (semnatar al acestor rânduri) de a oferi consultanţă şi de a sprijini, cu dragoste, competenţă şi pasiune, acest demers recuperator este totală. Am declarat- o în cadrul unor discuţii private purtate cu unii dintre coordonatorii Asociaţiei Cultural- Creştine „Justinian Teculescu” şi o reiterez cu această ocazie. Iniţiativa, dorinţa şi buna-credinţă aparţin, de-acum, voineştenilor.

Categorie: