Sântilia voineştenilor, între tradiţie locală, identitate culturală şi permanenţă românească

„Tânărul nostru împărat / De dimineaţă s-a sculat / Faţa albă şi-a spălat / Chica neagră a pieptănat / Cu straie noi s-a îmbrăcat / Murgul şi l-a înşeuat / Cu trâmbiţa a sunat / Mare oaste-a adunat...”
(Oraţie de nuntă din Voineşti, Covasna)

Voineştiul este situat în curbura interioară carpatică, acolo unde civilizaţia de tip pastoral şi izolarea relativă au determinat, pentru românii trăitori în această zonă, păstrarea unei puternice identităţi culturale şi spirituale. Tradiţia folclorică de aici poate fi interpretată în cheia raporturilor de interferenţă şi interculturalitate, aşa cum menţiona şi profesorul Mihai Pop, în urma cercetărilor pe care le-a întreprins împreună cu studenţii săi, în vara anului 1969: „Comunitatea voineştenilor este o comunitate tradiţională, deschisă influenţelor, de care însă nu se lasă copleşită, ci le acceptă după ce le poate integra” (Mihai Pop, Cercetarea folclorică din Voineşti, în „Aluta”, 1, Sfântu-Gheorghe, p. 273).
În fiecare vară, în preajma prăznuirii Sfântului Prooroc Ilie, are loc la Voineşti, Sântilia, numită şi Nedeia Mocănească, aşa cum este cunoscută în zonă această sărbătoare pastorală străveche, care dovedeşte vechimea şi statornicia oierilor români în sud-estul Transilvaniei, în zona Arcului intracarpatic. În trecut, Sântilia se întindea pe mai multe zile (între trei şi cinci), concentrate în jurul datei de 2 august, atunci când se sărbătorea Sfântul Ilie pe stil vechi. Ca mai toate nedeile oierilor români din întregul lanţ carpatic, Sântilia marca jumătatea verii şi a sezonului pastoral, moment în care tinerii ciobani aveau dreptul să coboare prin satele aşezate la poalele munţilor, unde aveau să-şi întâlnească drăguţele, să le dăruiască „păpuşile” de caş, în schimbul cărora aveau să primească, în chip de acceptare, un bucheţel de busuioc, pe care-l purtau la piept, la brâu sau la pălărie, pe tot timpul desfăşurării nedeii, la fel cum şi fetele purtau acele „păpuşi” la loc vizibil, la piept sau la cingătoare. Cititorii fideli ai publicaţiei „Condeiul ardelean” îşi vor aminti, desigur, că în legătură cu semnificaţiile, simbolistica şi tipurile modelelor ornamentale ale acestor daruri simbolice, am povestit în urmă cu doi ani, în articolul Poveştile păpuşilor de caş din Voineşti, Covasna („Condeiul ardelean”, nr. 278, 23 august - 5 septembrie 2013). Despre locurile în care aveau loc nedeile mocăneşti, trebuie spus că, dacă în alte zone pastorale româneşti, ele se ţineau sus în munte, pe „plai”, aproape de golurile alpine, la Voineştii Covasnei, memoria colectivă nu a reţinut acest aspect, iar bătrânii povestesc la unison că Sântilia s-a desfăşurat dintotdeauna doar în vatra satului. Important este faptul că nedeia mocănească a voineştenilor a constituit una dintre etapele prenupţiale importante, poate cea mai importantă dintre acestea. Jocul satului, cândva una dintre „instituţiile” fundamentale din cadrul societăţii rurale tradiţionale (mai ales sub aspectul contextualizărilor şi ritualizărilor prenupţiale, prin care tinerii îşi uneau destinele), a dispărut astăzi, lăsând loc unor noi paradigme sociale, total schematizate şi lipsite de acea încărcătură semantică şi simbolică pe care omul tradiţional o păstra nestrămutat.
„Spectacolul” Sântiliei de astăzi îmbină o serie de elemente diferite, de la cele ale unei serbări populare câmpeneşti până la cele de promovare a unui tip de festival folcloric şi (sub alt aspect) de la modul de exprimare a identităţii locale până la un anume tip de marketing. Aceste valenţe festivaliere se înscriu, în contextul actual, într-un mod firesc de revitalizare a unor obiceiuri care nu se mai practică în mod spontan. Ele au început să fie descoperite încă din anul 1968, atunci când a fost iniţiată prima ediţie de acest tip a Sântiliei, la Voineşti, în poiana Nedeii din Valea Zânelor. În acest context, de atunci şi până în prezent, aproape fără întrerupere, în fiecare an este prezentată o transpunere „scenică” a secvenţelor principale care constituiau, cândva, pilonii de bază ai ritualului nupţial voineştean. În ultimele două decenii, festivalul nedeii voineştenilor a fost şi este organizat de Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu” din Covasna, prin implicarea meritorie a unor inimoşi membri din cadrul acestei importante organizaţii de cultură şi spiritualitate românească din judeţ. Am urmărit cu interes toate ediţiile din ultimii patru ani ale Sântiliei de la Voineşti, observând cu bucurie, de la un an la altul, o frumoasă creştere calitativă atât a festivalului, în general, cât şi a preocupării constante privind menţinerea unui standard ridicat al calităţii şi autenticităţii produselor tradiţionale materiale (de la ii şi straie ţărăneşti, opinci, brâie şi alte articole vestimentare) şi alimentare, prin care se descoperă bogăţia şi varietatea produselor pe care le oferă stâna.
Acestea fiind spuse, trecem de la cele materiale, la cele imateriale, respectiv la patrimoniul culturii tradiţionale „puse în scenă” prin prezentarea nunţii de la Voineşti.
Nunţile din Voineşti (simple sau fastuoase, în funcţie de „starea” familiilor din care proveneau mirii) au avut însuşiri definitorii, care, în contextul elementelor comune tuturor nunţilor la români, le dădeau o notă aparte. Oraţia de nuntă (zisă colăceria), cântecele şi dansurile ceremoniale, cu succesiuni şi melodii stricte, obiceiurile din preziua, din ziua nunţii şi din a doua zi, regulile şi cutumele de neîncălcat constituiau un întreg şi confereau unitatea acestui ritual şi, în egală măsură, spectacol nupţial. Până în ultimele cinci decenii a existat o bogăţie substanţială a repertoriului de nuntă, mai puţin concentrată pe cântecele rituale cu performare fixă (cum ar fi cântecul de la bărbieritul ginerelui, cântecul miresei şi hora miresei), cât mai ales cu o bogată reprezentare în privinţa muzicii jocurilor populare. Desfăşurarea lineară a nunţii nu putea fi concepută fără jocurile de largă circulaţie în arealul sud-estului Transilvaniei, precum Sârba, Hora, Brâul bătrânesc, Breaza, Chindia, sau fără jocurile cu denumiri şi răspândire pastorală, specifice zonei: Brâul mocănesc, Ciobănaşul, Oiţa, Boităneasca etc.. Zecile de melodii ale acestor jocuri populare din Voineşti şi Zăbala, care au fost culese şi înregistrate pe la jumătatea secolului trecut, relevă, fără echivoc, complexitatea şi exuberanţa acestui repertoriu tradiţional.
Revenind la secvenţialitatea nunţii tradiţionale, evocate la Sântilia din Voineşti, voi cita dintr-un interviu pe care l-am luat doamnei Maria Giuglea (zisă „Ţica Tună”) din Voineşti, care, la data înregistrării mele (19 iulie 2011), avea 91 de ani (a trecut la cele veşnice un an mai târziu). „Sâmbăta seara se făcea «bărbieritul». Şi, după ce se făcea bărbieritul, seara, se făceau colaci, din aluat de cozonaci, un fel de păpuşă - c-aşa se zicea, că «se duce cu păpuşa» -, îi puneau într-o faţă de masă şi-i duceau la mire.” Bărbieritul ritual al mirelui reprezintă momentul în care acesta este pregătit, în mod simbolic, pentru a pleca după mireasă. Totodată, tematica acestui cântec ritual relevă contrastul dintre viaţa fără griji a flăcăului şi cea zbuciumată a viitorului cap de familie: „Foaie verde foi şi-o varză / Unde-i mama să mă vază? / Plânge-mă, maică, cu dor, / C-ai avut doar un ficior, / Plânge-mă, maică, cu jale, / Că ţi-am fost al dumitale!” (cântec „la bărbieritul mirelui”, cules de Ioan R. Nicola, la Zăbala, în 1955).
„Instituţia” vornicului din cadrul nunţii voineştene este încărcată cu semnificaţii şi misiuni aparte: de la aducerea brazilor pentru a fi împodobiţi, la chemarea oaspeţilor la nuntă şi până la recitarea oraţiei de nuntă (colăceria). Tot Maria Giuglea îmi povestea că: „Joia, în săptămâna nunţii, se făceau flori; florile pe care le puneau la brazi, la ploşti, la cai şi florile pe care le puneau în piept. Se făceau aşa flori mititele din panglică albă; şi alea se puneau la fiecare în piept, atunci când jucau «hora miresei», înainte să meargă la biserică. Alea le făceau joi seara. Vineri, erau doi vornici (unul din partea nunului, unul din partea mirelui) şi se duceau în pădure după brazi şi-aduceau brazi pentru nun, pentru mire şi pentru mireasă: şase brazi. Veneau cu brazii la mireasă, îi împodobeau cu flori, frumos, pe urmă îi duceau la destinaţie. Aia era datoria vornicilor. Vornicii, călări pe cai, chemau lumea din sat; şi-aveau ploşti (din alea mai mari) umplute cu rachiu şi se duceau prin sat şi chemau lumea şi dădeau la fiecare să bea din ele rachiu. Prima dată începeau de la preot (pe atunci şi preotul se chema la nuntă) şi, când terminau rachiul, veneau acasă şi umpleau iar ploştile; aşa se perindau până terminau cu chematul la nuntă. Asta era chematul la nuntă, atunci, nu erau invitaţii scrise”.
Dar „instituţia” vornicului nu se limitează doar la aceste acţiuni practice, căci vornicii sunt, după cum afirma Ovidiu Bîrlea, „adevăraţi maeştri de ceremonie (în fapt, «preoţi» ai unui ritual ancestral), care prezidează toate etapele şi actele nunţii, apoi oratori neîntrecuţi în a debita oraţiile adecvate, foarte adesea improvizaţii scânteietoare de umor şi fineţe psihologică” (Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 429). La Voineşti, colăceria s-a transmis pe o cale în care livrescul se îmbină cu oralitatea. Oraţia pentru cerutul miresei are un caracter compozit, fiind, la început, o construcţie poetică încărcată de simboluri şi alegorii, pentru ca, spre final, să devină o poezie cu accente parodice şi satirice. După oraţie urmează mai multe momente încărcate de dramatism, incluzând „iertăciunea miresei” şi „mulţumita mirelui”, căci nunţile româneşti tradiţionale îmbinau mai multe elemente şi momente definitorii, deopotrivă ceremoniale şi spectaculare, care erau menite să asigure trecerea deplină peste acest prag, de la etapa de flăcău sau fată la cea de oameni deplini, bărbat şi femeie, constituiţi într-o familie. Unul dintre momentele dramatice ale nunţii îl reprezenta despărţirea miresei de familia sa; acest soroc este concretizat prin cântecul miresei („Ia-ţi, mireasă, ziua bună...”), intonat atunci când mireasa era „gătită” sau împodobită, prin punerea cununii, şi reluat atunci când ea pleca din casa copilăriei. Facerea „conchiului” sau „conchioluitul miresei” desemnează schimbarea de statut şi trecerea definitivă a ei în rândul nevestelor. Duioşia, tristeţea şi nostalgia despărţirii sunt tot atâtea teme lirice, interpretate de femeile din anturajul miresei într-o manieră solemnă, ceremonială. Urma „ruperea colacului” ritual deasupra capului miresei şi aruncarea bucăţilor în cele patru zări; fragmentele erau prinse de asistenţă şi mâncate. Ruperea rituală a colacului reprezintă o simbolistică clară a fertilităţii, aşa cum afirmă şi etnograful Ion Ghinoiu: „Colacul miresei este un substitut divin al fecundităţii, modelat din aluat, rupt de naşă deasupra capului miresei şi mâncat sacramental de participanţii la nuntă” (Ion Ghinoiu, Mitologie română. Dicţionar, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013, p. 89).
„Când ajungeau la mireasă era obiceiul Desculţatul, adică mirele o desculţa pe naşă, iar mireasa îl desculţa pe naş, apoi jucau «Mâna» desculţi pe podele şi stingeau focul cu jocul lor” (Academia Română. Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, coord. gen. Ion Ghinoiu, ed. Cornelia Pleşca, Corpus de documente etnografice. Sărbători şi obiceiuri. Răspunsuri la chestionarele Atlasului Etnografic Român, vol. III, Transilvania, 2003, Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 130).
Suprapunerea secvenţială a acestor ultime elemente ritualice respecta, în cadrul nunţilor din Voineştii Covasnei, mai multe momente: a) în unele cazuri erau situate în a doua zi de nuntă, numită şi „la spălatul blidelor”; b) „conchioluitul” era urmat de ruperea colacului pe capul miresei, atunci când, după ce a terminat „conchiul”, nuna rupea un colac rotund deasupra capului miresei şi arunca bucăţile în patru direcţii, care erau prinse şi mâncate de asistenţă; c) luarea „iertăciunii de obşte”, se făcea de către mire şi mireasă, în următoarea succesiune: părinţi, rude, prieteni; d) „descălţatul naşilor”, în care mirele şi mireasa se întreceau în a-i descălţa cât mai rapid pe naşi; e) jocul mirilor pe paie aprinse, cu rol purificator şi de „predictibilitate” asupra viitorului căsniciei. Ultimele două elemente constituie particularităţi locale, pe care le-am întâlnit doar în Voineşti. Ele apar consemnate şi într-o culegere etnografică din anul 1980, fiind menţionate în cadrul citatului de mai sus.
Nunta tradiţională din Voineşti, integrată în spectacolul Sântiliei, reprezintă o suită de elemente de cultură tradiţională apte să demonstreze, în primul rând (în ciuda tendinţelor de modernizare, a celor interculturale, a împrumuturilor din cultura urbană şi a folosirii cadrului scenic pentru perpetuarea obiceiurilor), forţa şi perenitatea identităţii româneşti din zona Arcului intracarpatic. În subsidiar, Sântilia constituie, în prezent, un prilej de etalare ale unor manifestări (artistice, gastronomice, de târg şi de serbare câmpenească), dar şi o bună ocazie de exprimare a identităţii naţionale şi culturale româneşti.
Ce-ar mai fi de spus? Dincolo de felicitările pe care le adresez organizatorilor, nu mă dezic de afirmaţiile făcute în urmă cu doi ani, în cadrul articolului intitulat Sântilia (Nedeia mocănească) de la Zăbala şi Voineşti, Covasna („Condeiul ardelean”, nr. 277, 9-22 august 2013), atunci când pomeneam despre „oportunitatea reevaluării şi revitalizării folclorului muzical şi coregrafic vechi voineştean, acela care a fost cules în urmă cu decenii şi valorificat în paginile unor lucrări de referinţă”. Sunt sigur că vorbele mele îşi găsesc actualitatea, cu atât mai pregnant, şi în prezent. Restul observaţiilor (între care primează dezaprobarea folosirii instrumentelor cu emisie electronică, în detrimentul celor tradiţionale) rămân doar chestiuni de amănunt, care ţin de afluxul tehnologic, de realităţile economice şi de mutaţiile şi transformările repertoriale, probleme pe care specialistul în etnomuzicologie (chiar dacă nu este de acord cu ele!) încearcă să le înţeleagă, fie şi parţial, de la nivelul pregătirii şi experienţei sale profesionale.

Categorie: