Sărbătoarea „Limba noastră cea română” şi Grigore Vieru, din mormânt, ne-au chemat în Basarabia!

Sunt aproape trei decenii de când românii basarabeni au luat parte la cea dintâi aniversare a sărbătorii „Limba noastră cea română”, devenită sărbătoare naţională prin hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, din 31 august 1989. Era 31 august 1990. Doamne, ce sărbătoare! Un popor întreg şi-a sărbătorit limba! Iar aceasta era Limba noastră cea română! Nu este nevoie să trăieşti două astfel de evenimente, e destul unul singur. Iar acesta nu poate fi uitat niciodată!
„Străzile Chişinăului s-au transformat în fluvii vii. Curg toate spre Piaţa Marii Adunări Naţionale. În scurtă vreme marea piaţă devine neîncăpătoare, pentru sutele de mii de oameni sosiţi din toată Basarabia, deasupra cărora flutură sute de drapele tricolore. (…) Bat clopotele bisericilor din întreaga Ţară, vestind poporului marea sărbătoare „Limba noastră cea română”! Bat clopotele Catedralei, iar dangătul lor zboară peste mulţimea adunată aici, în inima Chişinăului. Un numeros sobor de preoţi, în frunte cu IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înalţă spre cer rugăminţi fierbinţi. Sunt rugăciunile unui popor care s-a născut creştin şi trăieşte cu sfinţenie în Ortodoxie. Peste glasurile de metal ale clopotelor şi peste mulţimea din piaţă, se înalţă cuvintele biblice: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul…”. (…) Seara, în lumina reflectoarelor, într-o linişte solemnă, apare un personaj de basm. Într-o caleaşcă aurită, flancată de călăreţi mândri, îşi face apariţia Limba Română, în chip de domniţă, purtând straie strălucitoare, iar pe cap coroniţă de împărăteasă, urmată de un numeros alai domnesc. Se aşează cu grijă pe tronul aurit, înălţat pe scena din faţa Arcului de Triumf. Peste marea piaţă răsună acum cutremurătoarele versuri ale lui Dumitru Matcovschi: „Sărmană limbă cum ai fost strâmbată / De farisei, de lepre, de năluci / Şi totuşi ai rămas curată, / Izvoarele cum sunt pe la răscruci. / Sărmană limbă cum ai fost trădată / Şi din cenuşă cum ai renăscut - / Basarabeană, dulce, minunată, / Exact ca cea de dincolo de Prut”!”
*
Au trecut de atunci aproape trei decenii. Evenimentele politice petrecute dincolo de Prut au mai umbrit, uneori, sensul înalt şi nobil al acestei sărbători minunate. Regimul comunist al lui Voronin a vrut, cu orice preţ, să-i mintă pe românii basarabeni şi să-i determine să creadă că limba lor nu este aşa cum spun versurile poetului patriot Dumitru Matcovschi: „Basarabeană, dulce, minunată, exact ca cea de dincolo de Prut”. Degeaba! Nu au reuşit. Limba Română a rămas stăpână, fiindcă generaţiile tinere, născute după 1989, au crescut şi trăiesc în spiritul ei.
Convinşi şi noi de acest adevăr şi chemaţi de glasul, din mormânt, al lui Grigore Vieru, ne-am pornit la drum, hotărâţi să sărbătorim „Limba noastră cea română” împreună cu fraţii noştri de peste Prut. Ideea a pornit de la „neastâmpăratul” Nicolae Băciuţ, directorul Direcţiei pentru Cultură a judeţului Mureş, cel care a sărbătorit în 2018 Limba Română la Roma, lângă Columna lui Traian, şi doreşte să facă la fel în anul viitor, la Cernăuţi, împreună cu românii care trăiesc dincolo de „gardul de fier”, cum se exprima Vasile Tărâţeanu, poetul-sisif, care poartă stânca speranţei reîntregirii neamului.
Ideea lui Nicolae Băciuţ a „prins” repede. Doritorii au umplut un autocar! Şi ne-am pornit, în dimineaţa zilei de 30 august 2019, spre soare-răsare, trecând peste Carpaţi, îndreptându-ne către meleagurile de legendă, încărcate de istorie, ale Ţării de Sus a Moldovei. Nu întâmplător, desigur. Fiindcă prima oprire era Ipoteştiul, satul ce ar trebui gravat cu litere de aur în Geografia României, fiindcă în el s-a născut poetul Mihai Eminescu, cel ce avea să devină Luceafărul poeziei româneşti. Iar noi nu puteam să nu aducem un omagiu „sfântului preacurat al ghersului românesc” (Tudor Arghezi); celui care a fost, este şi va rămâne „mărturia mândră a sensibilităţii româneşti în faţa literaturii universale” (Pompiliu Constantinescu). Fiindcă nimeni nu a evocat mai româneşte trecutul nostru istoric; pentru că nimeni nu l-a chemat din mormânt pe Ştefan Vodă, aşa cum a făcut Eminescu în minunata sa Doină; nimeni nu a înălţat un imn mai frumos şi mai emoţionant Patriei aşa cum este Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie; nimeni nu a realizat mai frumos decât Eminescu acel veşmânt minunat al limbii noastre literare.
Nu am uitat, desigur, că Elie (Miron) Cristea, fiul cel mai ilustru al Topliţei Române, de pe Mureş, care avea să devină întâiul Patriarh al României şi al Bisericii Ortodoxe Române, a dedicat lui Mihai Eminescu prima exegeză completă, în teza sa de doctorat, susţinută la Universitatea Regală din Budapesta, în 1895: „Mihai Eminescu, viaţa şi opera”. În finalul acesteia, Elie Cristea scria: „Prin el, poezia a urcat pe cele mai înalte culmi ale acestui veac. Genialitatea şi talentul artistic deosebit l-au aşezat pe un loc demn, în rândul celor mai mari poeţi. Poetul francez Hertrat B.J. a spus: «Dacă Eminescu ar fi scris în limba franceză ar fi fost cel mai mare poet al epocii, al acestui secol»”.
Popasul nostru eminescian de la Ipoteşti a cuprins frumoase alocuţiuni rostite de poeţii: Răzvan Ducan, Darie Ducan, Aurelian Antal şi scriitorul Nicolae Suciu, pentru a se încheia, cum era şi normal, cu un recital eminescian, susţinut de Nicu Băciuţ, cu care nimeni nu se poate întrece când e vorba de memorie poetică.
În dimineaţa zilei următoare, am pornit spre Pererîta. Însă niciodată nu poţi şti câte evenimente neprevăzute ţi se pot întâmpla pe drum. Una dintre acestea ni s-a întâmplat la intrare în oraşul Dorohoi. Maşina Poliţiei se afla acolo, iar un poliţist i-a făcut semn şoferului să tragă pe dreapta. S-a urcat, a salutat şi i-a cerut şoferului actele. S-a întors şi s-a urcat în maşina Poliţiei. A revenit, în câteva clipe, lăsându-ne pe toţi cu ochii holbaţi şi cu gurile ca la dentist. Fiindcă ţinea pe braţe o tavă, acoperită cu un minunat ştergar, pe care se afla un mare şi frumos colac. Era urmat de o persoană cu o tavă încărcată cu pahare mici, „de ţuică”, într-o mână, şi o sticlă plină, în cealaltă. Nu era apă, era ţuică! Să te oprească „radarul” şi, în loc de amendă, să te cinstească cu un colac şi cu… ţuică! Aşa ceva mai rar!
A fost o surpriză totală! Însă una cât se poate de plăcută. Pusă la cale de un mai vechi cunoscut şi prieten al nostru, prof. dr. Vasile Adăscăliţei. Dumnealui, împreună cu artistul plastic Aurelian Antal, botoşănean, născut însă în Topliţa, şi cu un alt prieten şi coleg, prof. Constantin Cojocariu, din Botoşani, ne-au însoţit apoi dincolo de Prut, la Pererîta, ţinta călătoriei noastre din acea zi.
Era sâmbătă, 31 august, sărbătoarea naţională „Limba noastră cea română”! Ne grăbeam să trecem mai repede Prutul, pe la punctul de frontieră Rădăuţi-Prut. Ştiam că eram aşteptaţi la Pererîta. Cei de la vamă nu se grăbeau, însă, deloc. Şi nici că le păsa de graba noastră. Muncă grea şi plină de răspundere acolo la hotarul artificial al Ţării. Mai ales când vezi cogeamite autocar cu atâta mulţime, formată doar din câţiva bărbaţi, restul femei, în majoritatea lor trecute de prima tinereţe. Însă ce să-i faci, aici se termină nu numai România, ci şi Europa! Artificiale hotare!
Am avut, deci, timp berechet de cugetat iarăşi la destinul tragic al acestui râu, aşa cum am fost nevoit să fac în multele mele drumuri peste Prut. E drept, a dispărut gardul de sârmă ghimpată de pe malul său stâng şi nici Prutul nu mai este „brâu împletit din lacrimi şi din sânge”, aşa cum l-a văzut Octavian Goga, aşa cum l-am văzut şi noi, cei din generaţiile mai vechi, care am cunoscut stalinismul şi ideile sale nemernicite, dăinuind, ca un blestem, multă vreme peste neamul nostru: „În vremea putredă şi goală / pe mine, frate, cum să-ţi spun, / pe mine m-au minţit la şcoală / că-mi eşti duşman, nu frate bun”. Cutremurătoare sunt versurile lui Grigore Vieru. Însă chiar dacă nu mai este cum a fost, destinul tragic al Prutului a rămas acelaşi. Fiindcă şi acum „Curge Prutul printre ţări române, / I s-aude plânsul în Carpaţi”! Ore grele, de aşteptare, pe cele două maluri ale Prutului. Nici nu e de mirare când acolo se mai află încă „pârcălabii” de care vorbea poetul Dumitru Matcovschi.
În sfârşit, am ajuns şi la Pererîta, ţinta călătoriei noastre din această zi. Ne-a aşteptat primarul Anatolie Ceban, în fruntea mulţimii sătenilor şi a intelectualilor din sat. Am intrat, cu emoţie, pe poarta Complexului Memorial „Grigore Vieru”, un adevărat „templu” în care „se întoarce-acasă Dumnezeu” şi peste care parcă „se scutură de-atâta dor / toţi teii lui Mihai cel drag / şi-ntregul doinelor şirag”. Ne-a salutat primarul de Pererîta, localitatea marelui Grigore Vieru: „Bine aţi venit, dragi fraţi din România!”. „Bine v-am găsit, iubiţi fraţi basarabeni!”, a răspuns Nicolae Băciuţ. Am venit la voi pentru a sărbători împreună, aici, la Pererîta, sărbătoarea Limbii Române, fiindcă „În aceeaşi limbă / toată lumea plânge. / În aceeaşi limbă râde un pământ. / Ci doar în limba ta / durerea poţi s-o mângâi, / iar bucuria / s-o preschimbi în cânt”. Iar aceasta este Limba noastră cea română! „Pentru ea la Putna clopot bate, / pentru ea mi-i teamă de păcate, / pentru ea e bolta mai albastră - / pentru limba noastră”! Domnilor, e sărbătoarea Limbii Române! „E ziua ta în fiecare zi, / te naşti cu noi, cu fiecare, / noi nu vom fi, dar tu vei fi / mereu o binecuvântare. // Nu am crezut să ai o zi, / dar, fie, / căci ziua ta e cât un an / şi anul tău e cât o veşnicie”!
Au rostit alocuţiuni de suflet, închinate Limbii Române, poeţii: Răzvan Ducan, Darie Ducan, Antonia Socol, Virginia Moldovan; scriitorii Gheorghe Nicolae Şincan, Nicolae Suciu şi Codruţa Băciuţ. Din vorbirea lor s-a întărit ideea regăsită în versurile lui Alexei Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfântă, / limba vechilor cazanii…”, sau la poetul Nicolae Dabija: „Şi doina nu va conteni / de noi în lume să vorbească, / vom fi atât cât vom vorbi / această limbă strămoşească”. Poeta Tatiana Scurtu Munteanu, născută în Basarabia, la Călăraşi, a citit emoţionantul poem Imn Centenarului, din volumul său recent apărut, Aripi de albastru: „Printr-un veac scăldat de trudă / Şi de graniţe albastre, / Portul românesc se-nchină / Limbii şi culturii noastre / …”. Un cuvânt emoţionant a rostit Rodica Gârleanu, trăitoare în Canada, venită în Ţară pentru a participa la acest pelerinaj închinat Limbii Române. Eu am avut deosebita plăcere să evoc momentul în care Consiliul Local al oraşului Topliţa, judeţul Harghita, în şedinţa sa din 28 martie 1995, a conferit poetului Grigore Vieru înaltul titlu de „Cetăţean de Onoare”, Topliţa fiind prima localitate din România care i-a acordat marelui poet acest titlu. I-am înmânat, apoi, edilului un tablou cu bustul lui Grigore Vieru, aflat în Parcul Central al municipiului Topliţa, pe soclul căruia sunt înscrise cuvintele Poetului, rostite cu ocazia ceremoniei de conferire a titlului de Cetăţean de Onoare al Topliţei: „Unii au visat toată viaţa să ajungă în Cosmos. Eu, toată viaţa, am visat să trec Prutul, ca să-mi văd Ţara. Iar dacă acum mi s-a acordat acest înalt titlu, de Cetăţean de Onoare al oraşului Topliţa, şi faptul că sunt membru al Academiei Române, pentru mine contează mai mult decât Premiul Nobel. Este pentru prima dată când un oraş din România îmi acordă acest înalt titlu, care mă onorează. Cred, sunt convins chiar, că prin Topliţa am devenit acum Cetăţean de Onoare al Ţării mele, România”!
Un episod scurt l-am petrecut în curtea Gimnaziului „Grigore Vieru” din localitate, la care poetul a urmat primele şapte clase. Un episod neîmplinit, care ne îndreptăţeşte să revenim la Pererîta, cu cărţile noastre pentru copiii minunaţi ai acestei şcoli, privilegiaţi să înveţe în şcoala în care a învăţat cel mai important poet basarabean.
Cu toate că ne aflam într-o acută criză de timp, având de străbătut peste 240 de km, până la Vadul lui Vodă, unde aveam asigurată cazarea, iar şoferul era obligat, de diagramă, ca la ora 21 fix „să tragă pe dreapta!”, n-am putut refuza invitaţia primarului de a gusta din delicioasele bucate ale bucătăriei basarabene, udate cu câte un pahar de vin negru şi parfumat. Am făcut-o cu riscul de a ne petrece noaptea în autocar. Am onorat, deci, invitaţia în mare grabă, ne-am luat rămas bun de Pererîta şi de la oamenii săi şi ne-am îndreptat, cu toată viteza, spre Nistru. Abia am trecut de jumătatea drumului când noaptea ne-a ieşit în cale, aprinzându-şi candele cerului, între care regina nopţii ne zâmbea, dorind parcă să ne trimită razele sale aurite spre a ne lumina calea. Graţie şoferului şi a autocarului de cinci stele, am ajuns pe malul Nistrului la ora 20,55! Nu mai aveam nevoie de nimic decât de un pat, fie cum o fi.
De acolo au început, timp de trei zile, „incursiunile” noastre spre Chişinău. Duminica, 1 septembrie, am petrecut-o, însă, în oraşul Ialoveni, aflat la doar o aruncătură de băţ de Capitala Republicii Moldova. Ne aştepta primarul oraşului, Sergiu Armaşu. Împreună am plecat la Biserica Ortodoxă, unde preotul a grăbit terminarea slujbei, pentru a ne saluta. I-a răspuns frumos părintele Gheorghe Nicolae Şincan, aşa cum ştie sfinţia sa s-o facă, în dulcele grai al preoţilor ardeleni. Nicolae Băciuţ a rostit, la fel de frumos, câteva poezii cu temă religioasă din volumul său La taclale cu Dumnezeu. De la Sfânta Biserică, am ajuns la Biblioteca Raională, unde a avut loc o frumoasă întâlnire literar-muzicală, un dialog artistic între reprezentanţii Ardealului şi cei ai Basarabiei, la care şi-au dat concursul elevii Şcolii de Arte din Ialoveni, cărora le-au răspuns poeţii Antonia Socol, Verginia Moldovan şi Nicolae Suciu. Primarul Sergiu Armaşu a subliniat cât de importantă este pentru oraşul Ialoveni înfrăţirea cu municipiul Topliţa, cu care vor derula, împreună, mai multe programe economice şi culturale. La sfârşit, nu ştiu de unde şi cum, deodată, mesele s-au umplut de tot felul de bunătăţi culinare, nelipsind, desigur, renumitul vin negru basarabean. Eram doar „în ospeţie”. Iar basarabenii ştiu să-şi cinstească oaspeţii.
Le-a mulţumit pentru primire şi Nicolae Băciuţ, care a lăudat şi pe slujitorii cărţii pentru arta cu care ştiu să dea lumină din lumina volumelor celor mai tineri cititori.
A doua zi, întâlnirea cultural-literară a avut loc la Chişinău, la Biblioteca „Târgu-Mureş”, de pe Bulevardul Moscova nr. 8, biblioteca sectorului Râşcani, filială a Bibliotecii Municipale „B.P. Haşdeu”. Întâlnirea a fost onorată de poetul Aracadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. De menţionat importanta donaţie de carte făcută de Nicolae Băciuţ, care a donat Bibliotecii „Târgu-Mureş” volumele, apărute la Editura „Vatra veche”, pe care o conduce, în cadrul proiectului „100 de cărţi pentru Marea Unire: 1918 - 2018”.
Ultima „întâmplare” cultural-literară şi artistică a avut loc, tot la Chişinău, marţi, 3 septembrie, la Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”. Directorul Alexandru Bantoş, având-o alături pe soţia sa, conf. univ. dr. Ana Bantoş, au ţinut ca activitatea de la Casa Limbii Române să fie una mai deosebită. Şi a fost! S-au rostit alocuţiuni frumoase, s-au citit şi recitat poezii din creaţiile proprii ale celor prezenţi, s-au ascultat minunatele cântece populare basarabene. Alexandru Bantoş a prezentat revista „Limba Română”, ajunsă la nr. 3 (253) în 2019, revistă pe care micul dar inimosul colectiv al instituţiei o tipăreşte de mai bine de două decenii, făcând sacrificii deosebite, fiindcă două ţări româneşti nu sunt capabile - de fapt, „uită” - să sprijine tipărirea acestei reviste de ţinută, unică în spaţiul românesc. Apoi, directorul fondator al „Condeiul ardelean”, Doru Decebal Feldiorean, a oferit basarabenilor mai multe exemplare din publicaţia noastră regională de atitudine şi cultură. La sfârşitul activităţii, Alexandru Bantoş ne-a poftit într-o altă sală, unde ne aştepta o masă încărcată cu tot felul de bunătăţi, mai ales cu renumitele plăcinte basarabene. Mi-am amintit de întâmplarea petrecută pe vremea când Dumnezeu, însoţit de Sfântul Petru, umbla la colindat, ajungând la casa bogatului şi la cea a săracului. Ştiţi ce s-a întâmplat. Aşa şi acum: cei mai strâmtoraţi financiar au fost cei care ne-au cinstit cu de toate. Ana Bantoş mi-a scris pe internet: „Stimate domnule Şandru, să ştiţi că întotdeauna Sărbătoarea Limbii Române petrecută împreună cu Dumneavoastră are o strălucire aparte”. Se referă, desigur, la prezenţa noastră, a românilor din Ţară.
Ne-am despărţit greu de fraţii noştri din Basarabia. A venit, însă, vremea să ne îndreptăm din nou spre Prut, hotarul nedrept dintre „două ţări”, în realitate una singură, România, şi un singur Popor Român, aşa cum spunea poetul Nicolae Dabija: „Noi, cei de aici, suntem voi, cei de dincolo, iar voi, cei de dincolo, sunteţi noi, cei de aici”!
Aşa s-a încheiat periplul nostru basarabean, cu un punct terminus la Iaşi, frumoasa capitală culturală a Moldovei, poate chiar a Ţării, dorind astfel să sugerăm ideea că acel act tâlhăresc din 1812, „când muscalu' a pus piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”, trebuie să rămână un episod trist în istoria neamului nostru. Iar credinţa în revenirea Basarabiei la sânul mamei sale - România, trebuie să se întâmple odată şi-odată. Cu această credinţă a trăit şi Grigore Vieru: „Nu am nimic împotriva Republicii Moldova pe care am susţinut-o de la bun început şi o susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire. (…) Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această legitimă restabilire. (…) Cred, cu toată inima, că reunirea cu Ţara-mamă este inevitabilă”. A plecat, din păcate prea devreme, în lumea nemuririi, cu marea durere în suflet că nu a avut bucuria de a-şi vedea înfăptuită această credinţă.
Ne-am oprit la Iaşi. A doua zi (şi ultima de călătorie), la Muzeul Municipal de Istorie „Regina Maria” a avut loc un „dialog” cultural-literar şi artistic, regizat de scriitorul Dan Teodorescu, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, Filiala Iaşi - Nord-Est. Au luat cuvântul: Aurica Ichim, Mihai Batog-Bujeniţă, Corina Matei Gherman, Viorica Şerban şi Calistrat Robu (Iaşi); Nicolae Băciuţ, Răzvan Ducan, Darie Ducan, Ilie Şandru, Gheorghe Nicolae Şincan (Târgu-Mureş). Secvenţa artistică a „dialogului” a fost susţinut de: Emil Gnatenco (actor), Nina Munteanu (vioară), Adi Gegiuc (folk), Rodica Ioniţă-Grosu şi Karla Ursu (muzică populară), numeroase alte poeme fiind recitate de autorii prezenţi la deosebitul eveniment.
Nu pot, însă, încheia aceste rânduri fără a sublinia, încă o dată, rolul important al „căpitanului” Nicolae Băciuţ în iniţierea şi buna desfăşurare a acestei activităţi, pe întregul ei parcurs. Totodată, se cuvine să amintesc şi numele ,,directorului nostru administrativ şi financiar”, Maria Borzan, care a pregătit din timp această călătorie şi a avut grijă ca toate să se desfăşoare conform programului stabilit. Trebuie să amintesc numele directorului fondator al „Condeiului ardelean”, Doru Decebal Feldiorean, şi al publicistului Ilarie Gheorghe Opriş, care s-au achitat cu brio de sarcina pe care şi-au asumat-o, acea de a fi fotoreporterii grupului, imortalizând toate momentele importante din timpul activităţilor care s-au desfăşurat. Nu aş putea s-o uit nici pe Maria Mera, artist plastic din Reghin, care a organizat o expoziţie de icoane, creaţie personală, la Biblioteca „Târgu-Mureş” şi a dăruit, la fiecare întâlnire avută peste Prut, câte o icoană cu chipul Maicii Domnului. La sfârşit, dar nu în ultimul rând, nu-l pot uita nici pe tânărul şi simpaticul nostru conducător auto, Marius Crişan, care ne-a dus şi ne-a adus în cea mai deplină siguranţă. Într-un autocar de cinci stele, cu un şofer de nota 10!

Categorie: