Scriitorul Ilie Şandru, la cea de-a 78-a aniversare

Vineri, 15 martie 2013, la Topliţa Română, în nordul judeţului Harghita, a fost lansat volumul „Peste hotarele timpului”, de Ilie Şandru

A devenit tradiţie ca la început de primăvară, în apropierea zilei de 22 martie, la Topliţa, să aibă loc un eveniment literar deosebit: lansarea unei noi creaţii a scriitorului Ilie Şandru. Coincidenţă, desigur voită, această zi reprezintă şi momentul în care profesorul, publicistul şi scriitorul topliţean a văzut lumina zilei, la Săcalul de Pădure, acum 78 de ani, în Anul Domnului 1935. Şi cred că, de mulţi ani, pe când împlinea 70, prolificul scriitor şi-a luat, în sinea sa, un angajament, de altfel respectat cu sfinţenie până astăzi. La fiecare aniversare a sa, să facă o bucurie şi, totodată, un dar, iubitorilor de literatură şi istorie contemporană, prietenilor săi şi, nu în ultimul rând, topliţenilor, o carte. Astfel au avut loc, de-a lungul anilor, întotdeauna într-un cadru distins şi elevat, în prezenţa unor oaspeţi de seamă şi a unui numeros public din localitate, lansările de carte: „O stafie bântuie prin Ardeal” (2005); „O victimă a extremismului maghiar - Casa „Sfântul Iosif” din Odorheiul Secuiesc” (2006); „Drum spre viaţă” (2007); „Patriarhul Miron Cristea” (2008); „Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă...” (2009); „Inima timpului” (2010); „Vremuri şi destine” (2011); „Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu” (2012) şi acum, în cel de-al nouălea an consecutiv, a volumului „Peste hotarele timpului”. Şi acestea nu sunt singurele lucrări ale scriitorului lansate în fieful său topliţean. În portofoliul său se adăugă şi cele şapte cărţi de autor: „Sub cumpăna veacului” (1995); „Pe urmele lui Octavian C. Tăslăuanu” (Ediţia a I-a,1997); „Patriarhul Miron Cristea” (Ediţia a I-a, împreună cu Valentin Borda, 1998); „Oameni şi locuri din Călimani” (2000); „Tulgheş - file de monografie” (2000); „Binecuvântată a fost clipa” (2002); „Basarabia iarăşi şi iarăşi...” (2003), precum şi alte cinci cărţi îngrijite şi prefaţate de dânsul: „Octavian C. Tăslăuanu” (volum colectiv, 1979); „Patriarhul Dr. Miron Cristea” (de Vasile Netea, 1999); „Mihai Eminescu - viaţa şi opera” (de Elie Cristea, 2000); „Săcalul de Pădure - monografie” (de Romulus Sever Todea, 2001); „O călătorie cu Maica Domnului” (de Protos. Varahiil I. Jitaru). Să nu uităm însă şi lansările, cu prilejul Zilelor „Miron Cristea”, a celor şase reviste cultural-ştiinţifice „Sangidava” (2007-2012), al căror redactor responsabil este şi astăzi, precum şi miile de pagini scrise de-a lungul celor 60 de ani de activitate profesională, aflate în sertarele Domniei Sale, materia primă a viitoarelor premiere editoriale aniversare de la Topliţa. În fapt, pentru mine, imaginea profesorului Ilie Şandru este a omului care este însoţit statornic de o carte. La Roman sau Sfântu-Gheorghe, la Miercurea- Ciuc sau Paşcani, la Caransebeş sau Bilbor, cât, mai ales, la Topliţa Română, unde ne-am întâlnit în dese rânduri în ultimii zece ani la diverse manifestări literar-ştiinţifice, în geanta care-l însoţeşte neîncetat găseşti o carte. O carte care de obicei reprezintă cea mai recentă apariţie editorială. Şi-mi revine în memorie, aproape obsedant, la auzul numelui Ilie Şandru, o imagine creată de o mică povestioară spusă, în urmă cu mai mulţi ani, de poetul Valentin Marica, cu prilejul lansării unei noi cărţi a scriitorului, la Topliţa. O femeie purta sub braţ o pâine. Se ducea după apă, se ducea la o vecină, se ducea la primărie, se ducea la muncile câmpului, pâinea nu-i lipsea de sub braţ. Întrebată de ce poartă permanent pâinea cu sine, femeia a răspuns: Să nu fiu singură. Aşa-l văd şi pe profesorul Şandru. Niciodată singur, permanent însoţit de cărţile sale dragi. Şi aşa mi-l imaginez: Omul cu cartea. Omul însoţit permanent de creaţia sa, în dialog continuu cu ea întru perfecţionarea ei, cu o trudă comparabilă cu cea a bijutierului, minuţioasă şi stăruitoare. Cineva afirma că Ilie Şandru este aproape un taciturn, vorbeşte puţin şi concentrat. Nu, Ilie Şandru vorbeşte necontenit, dar cu opera sa. Acasă, pe stradă, în desele sale călătorii în ţară sau în afara graniţelor sale. Şi aceasta de 18 ani. De la apariţia primului său volum, „Sub cumpăna veacului”.
În acest an, mult aşteptatul eveniment, s-a desfăşurat, în ziua de 15 martie, în eleganta sală de consiliu a Primăriei topliţene, în prezenţa onorantă a oaspeţilor veniţi de la Târgu-Mureş, Sfântu- Gheorghe, Subcetate şi a elitei intelectualităţii locale, printre care Pr. protopop Dumitru Apostol „stareţul Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie” din Topliţa, Arhimandritul Emilian Telcean, profesorii Valer Vodă, Paula Şandru, Alexandru Doltea, Doina Dobreanu, inginerului Vasile Stoica şi proaspătul doctor în ştiinţe istorice Costel Lazăr, directorul Centrului Cultural Topliţa. Devenită tradiţie, după cum afirmam în deschiderea acestui articol, lansarea de carte a debutat, conform „ediţiilor” anterioare, cu discursurile de înalt profesionalism ale târgumureşenilor: Lazăr Lădariu, Valentin Marica, Dimitrie Poptămaş, Ioan Sabău-Pop, urmate de cele ale sângheorghenilor Ioan Lăcătuşu şi Vasile Stancu, a topliţeanului Valer Vodă şi, desigur, a sărbătoritului, distinsul autor al volumului „Peste hotarele timpului”, Ilie Şandru. De evidenţiat şi stilul concis, sobru şi discret al modului în care moderatorul a condus „deosebitul eveniment cultural”, redactorul postului de radio „Ardealul” din Topliţa şi colaboratorul publicaţiei noastre, Vasile Gotea. Deoarece discursul doctorului în ştiinţe filologice Valentin Marica, membru al Uniunii Scriitorilor din România, a cuprins în integralitate fresca valorii literar-istorice a recentei apariţii editoriale, trăsăturile, talentul literar al scriitorului Ilie Şandru şi a încântat alesul public prezent la întâlnirea de la Topliţa, ne vedem în plăcuta situaţie de a reda, pe cât posibil în totalitate, caldele sale cuvinte la adresa volumului şi autorului său
„Este o bucurie să fii cititorul acestei cărţi. Eşti cel care, citind cartea, primeşti încă un act de identitate. Este atâta nevoie, în timpul nostru abulic, prea contradictoriu, e atâta nevoie de argumente ale identităţii. Identitatea nu se spune o singură dată. Ea se repetă, se repetă la nesfârşit. Este un rit aproape al repetării elementelor de identitate. Aşa cum repetăm „Pater noster”, aşa cum scriitorul Ilie Şandru îşi reia subiectele. Este o repetiţie culturală, elevată, de mare efect, de reverberaţie, de care literatura de azi are nevoie. Ilie Şandru este în continuare pe urmele lui Octavian Codru Tăslăuanu. „Spovedaniile” cărturarului şi omului politic îi sunt în continuare exigent exerciţiu de lectură. Aş spune de interpretare, de reflecţie. Notele şi documentele din războiul de întregire a neamului, cele adunate de Octavian Codru Tăslăuanu în jurnalul „Sub flamurile naţionale”, se reactualizează în preocupările scriitorului Ilie Şandru. Acest roman, care poartă în straiul lui, în litera şi spiritul lui, ideea de conştiinţă dată în faţa istoriei, e testamentul lui Octavian Codru Tăslăuanu. El spune în „Spovedanii”: „Cât va fi pământ va fi şi ameninţare şi jertfă. Nu se va opri ameninţarea, dar, trebuie să avem inteligenţa şi neodihna de a şti că oricând pericolul poate fi reactivat. Ce facem cei care purtăm jertfa în numele identităţii noastre?”. Şi spune Octavian Codru Tăslăuanu, în prefaţa la „Sub flamurile naţionale”: „Hotarele Ţării sunt pe veci fixate, dar ele vor trebui mereu apărate. Somnul raţiunii naşte monştri”. Este crezul exprimat cu acurateţe, răspicat, de scriitorul Ilie Şandru. E cuprins într-o operă literară ce devine monografie a Transilvaniei, cu accentul pe locurile acestea ale Călimanilor, paradigme de viaţă, istorie, suferinţă, biruinţă - „Oameni şi locuri”, „Vremuri şi destine”. Ilie Şandru îşi aşează crezul literar, voinţa umană şi cetăţenească în fierbintele de gândire şi trăire a lui Octavian Codru Tăslăuanu, un laitmotiv al cercetărilor domniei sale şi al scrisului literar. Rubrica pe care o avea Octavian Codru Tăslăuanu în „Epoca”, ziarul lui Nicolae Filipescu, o rubrică cu accente pe vara anului 1915, rubrică numită „Ardealul vorbeşte”, îi este şi scriitorului Ilie Şandru rubrică permanentă. Scria în „Epoca” Octavian Codru Tăslăuanu: „Ne vom croi o Ţară largă, curată şi a noastră pe veci, pururea”. La acest „pe veci, pururea” ţine scriitorul Ilie Şandru, detaliind pe ideea aceasta, argumentând prin linii de forţă.
Preocupările pentru viaţa şi opera Patriarhului Miron Cristea bunăoară, sunt argumentul, dar şi preocuparea constantă, pentru viaţa şi opera lui Octavian Codru Tăslăuanu, pe care-l readuce ca personaj în romanul „Peste hotarele timpului”. Cartea aceasta le adună pe celelalte la modul cel mai expresiv, în primul rând la nivel ideatic. Toate celelalte cărţi îşi primesc în acest roman un mesaj şi mai clar - cel al permanenţei învierii naţionale. Cred că pe frontispiciul zilei trebuie trecute literele mari ale acestui gând - PERMANENŢA ÎNVIERII NAŢIONALE. Este respiraţia cărţii pe care o întâmpinăm astăzi, relevând, reconstituind, relatând, aşezând în pagină o desfăşurare epică amplă, veridică, minuţioasă, refăcând în acelaşi timp, un gest sublim pe care l-am întâlnit şi în „Binecuvântată a fost clipa” şi în „Drum spre viaţă”. Al „spovedaniei” proprii, spovedania autorului, ca descoperire, iar şi iară a sinelui. Aici e zbaterea scriitorului, în această redescoperire a sinelui.
Ascultam ieri... un interviu cu George Ţărnea. La întrebarea ce este scriitorul, George Ţărnea răspundea: „ Este cel care poartă cununa de spini şi este fericit că o poartă”. Nu detaliez, dar, vin să alătur la imaginea aceasta şi la ideea pe care am exprimat-o, aceea a gestului sublim şi spovedania scriitorului, faptul că sunt atât de puternic aduse în roman, aproape că devin fascicul, cuvintele pe care liceenii blăjeni, din care făcea parte Octavian Codru Tăslăuanu, înscriu pe tabloul lor de absolvire, pentru care au suferit enorm: „Venin vom lua, în foc ne vom scălda pentru idealul naţional”. Ce face „tripticul” din roman, cele trei personaje: Toma Tăslăuanu, Octavian Codru Tăslăuanu şi Florea Bogdan? Poartă această deviză. Fiecare pe un drum foarte puternic, al lui, dar, în acelaşi timp, al celorlalţi. Drumurile la un moment dat se despart. Sunt două teritorii în roman, populate pe de o parte de Octavian Codru Tăslăuanu, pe de altă parte de Florea Bogdan, ca apoi să se întâlnească, cele două curgeri de spiritualitate, în izbânda finală, în visul cel mai înalt al lor... Poate, personajul cel mai reliefat, şi cred nu întâmplător, este cel mai pregnant, cel mai activ, este de fiecare dată în linia întâi, cu o cutezanţă, cu o putere de acţiune, de gândire, cu precizie, omul care cunoaşte locurile acestea „ca la carte”, le-a trăit, le ştie, cunoaşte oamenii locului şi acţionează ca atare. Este pregnant acest personaj. De ce mi se pare că este parcă undeva, nu într-o retragere, ci undeva într-o intimitate Octavian Codru Tăslăuanu? Pentru că, pe de o parte, nu i se recunoaşte, când cere să fie voluntar în Armata Română, cetăţenia, dreptul fiinţei, iar, pe de altă parte, poartă dramele dureroase, tragice ale familiei, sfâşiat de viaţă, cât şi idealul înalt, istoria sublimă. Dar viaţa îşi spune cuvântul. În treimea aceasta se include scriitorul, se identifică cu fiecare dintre cele trei personaje în nişte fundaluri foarte bine realizate de romancier, pentru că, romancierul poartă ideea românească, e imperturbabil în ideea aceasta, în a o exprima din nou...
Prefaţam interviul, pentru rubrica „Vitralii” de la Radio România-Târgu-Mureş, cu distinsul scriitor Ilie Şandru, cu un vers din Macedonski: „Sunt mare, că mă simt iubire!”. Este un alt punct din care poate să pornească lectura romanului. Toate evenimentele prezentate, învolburări, încleştări, acalmii, înfrângeri sau neînfrângeri, concentrări de forţe umane, suferinţe, îndurări, viaţă şi moarte privesc o singură linie de orizont ce ţine de luciditatea, voinţa şi jurământul personajelor din roman - învierea neamului, eliberarea Transilvaniei. Ce înălţător este cuvântul lui Octavian Codru Tăslăuanu: „Adevărat ca-nviat!”, cuvinte rostite după dezbrăcarea uniformei ungureşti şi înrolarea ca voluntar în Armata Română, căci hainele acelea îi ardeau carnea şi hainele acelea pângăreau pământul nostru. Există o simetrie între preambulul romanului şi desfăşurarea ca atare, între reînvierea Mănăstirii Doamnei, prin venirea călugărului Toma Tăslăuanu, eliberarea unui loc pustiu, trecerea acestui loc pustiit în rânduială şi firesc, şi trecerea în rânduială prin eliberarea Transilvaniei. O mică paranteză - Vine părintele Toma la Mănăstirea Doamnei pentru că aude povestea. Motivul acesta al relatării, al transmiterii, este foarte interesant exploatat de autor. Un călugăr la Mănăstirea Tazlău îi povesteşte de Mănăstirea Doamnei, Ştefan Dascălu, căruia la rândul lui călugărul Vasile îi povesteşte despre Mănăstirea Doamnei, la rândul lui un alt călugăr ştie povestea locului şi povesteşte aceasta. Relatarea transmisă devine flacără vie, ne spune romancierul. Nu mai are răbdare Toma Tăslăuanu să ajungă în locul acesta. De ce vine? Este exprimarea directă, la modul cel mai direct: să susţină religia şi limba, să pună în rânduială locul. Spuneam, simetria între reînvierea Mănăstirii Doamnei şi trecerea în rânduială prin eliberarea Transilvaniei. O imagine o prevesteşte pe cealaltă. Imaginea de început a romanului prevesteşte desfăşurarea epică şi finalul romanului. Venind din Tazlăul Moldovei la Topliţa, bădiţa Toma anticipează trecerea cea mare, trecerea Carpaţilor de către Armata Română. Am simţit, citind cartea, că povestea călugărului Ştefan Dascălu trimiţându-l pe bădiţa Toma, aici, la Mănăstirea Doamnei, este ca aceea a lui Aron Pumnul trimiţându-l pe Eminescu spre Blaj. Este, într-un fel, păstrând proporţiile, acelaşi drum de iniţiere. Şi, cu motivul drumului începe romanul, un motiv rebrenian, aşa cum remarca şi distinsul scriitor Nicolae Băciuţ, alături de cel al simetriei, sunt prezente în literatura Ardealului. Romanul devine „călătoria” din întemeierile puterii noastre de a fi, de a statornici, de a veşnici.
Sunt câteva accen te tragice, le-aş numi eu. Sunt momente de renunţare în numele echilibrului uman, în numele îndeplinirii idealului. Două sunt purtătoare de simbol şi purtătoarele acestei idei, care se numesc până la urmă jertfe - renunţarea la sine în numele echilibrului uman. Călugărul Toma a renunţat la călugărie şi a devenit preotul Toma Tăslăuanu - moment de cumpănă, nu uşor - şi Toderiuc, cel care urmează pe şirul preoţiei în familie, renunţă la ortodoxie, devine preot greco-catolic, pentru ca să nu-şi zădărnicească iubirea - preotul din Stânceni, intransigent, opreşte căsătoria tânărului şi în numele aceluiaşi echilibru uman, unul cedează. Sunt încercări, sunt aproape momente de jertfă aceste momente de renunţare, dar cât de puternice devin personajele tocmai prin hotărârile acestea, prin limpezirile până la urmă de felul acesta, căci, încă odată, căci şi romanul lui Ilie Şandru aici pune un accent limpede. Pornind de la Petru Maior - uniţi şi neuniţi trebuie în cele bisericeşti şi duhovniceşti să se împace. Şi când s-a resfinţit Mănăstirea Doamnei, bucuria călugărului pe atunci, Toma Tăslăuanu, a fost deplină, căci acolo, în numele lui Dumnezeu, erau uniţii şi neuniţii, preoţii din Topliţa şi împrejurimi.
Se poate vorbi mult despre romanul acesta, ca roman istoric. S-au făcut multe sondaje pe ideea romanului istoric... Sunt interesante toate aceste anchete. Le găsim publicate şi în presa literară. Vreau să spun, prin lucrul acesta, că romanul istoric este bine primit astăzi, prin mesajul lui, prin veridicitatea lui, prin minuţiozitatea lui, putem spune chiar, prin spectaculozitatea evenimentului, pentru că întotdeauna un eveniment, chiar prin tragismul lui, în neputinţa lui, sau în înălţarea lui are şi spectaculozitate. ... Romanul acesta pomeneşte locuri pe care noi le călcăm, vorbeşte despre Topliţa Română, despre Borsec şi „Detaşamentul Borsec”, despre Corbu, despre Stănceni, despre Secu, despre Bilbor. Pe de altă parte, şi aici nu poţi ca să greşeşti ca şi scriitor, sunt enumerate, sunt integrate în ţesătura epică nume înalte, nume de rezonanţă: Goga, Iorga, Lupaş, generalul Berthelot, regina Maria, regele Ferdinand, Caragiale... Caragiale care descoperă volumul de poezii a lui Goga într-un moment senin altfel, prietenesc, de „cafenea-literară”, citind poeziile lui Goga din volumul „Poezii”, primul volum, publicat de Goga la îndemnul lui Octavian Codru Tăslăuanu. Sau Goga citindu-şi poemul „Oltul”. Sau vacanţele pe care le petrece la Bilbor, Octavian Codru Tăslăuanu, imaginile casei Barcienilor, dinastia aceea de preoţi ai Răşinarilor, şapte generali, între care Sava Barcianu, cel care era prieten cu Avram Iancu, cu Marele Şaguna. Şi-n casa aceea erau Goga şi Tăslăuanu, erau tineri ai Ardealului, care luau din biblioteca lui Sava Barcianu volume rare. Aveau un discurs şi o trăire de o frumuseţe deosebită. Sunt momentele acestea de entuziasm, cum se naşte revista „Luceafărul”, momentele acestea care sunt nişte zvâcniri, nişte zvâcniri în cursul acesta epic, şi-n acelaşi timp, parcă temperează cursul încleştat, dramatic al războiului. Această alternanţă care dă ritm romanului, îl face accesibil, îl face deschis şi ne face pe noi să fim cititori ideali.
Personajele feminine sunt deosebit de realizate. Apoi există cele două universuri. Descrierile de natură sunt deosebit de expresive în romanul lui Ilie Şandru. Cosmosul care coboară, cerul care atinge pământul, sunt nişte descrieri de o sensibilitate poematică. Şi, aceste descrieri, această armonie a naturii dumnezeieşti, alternează cu încleştările, cu iadul din Galiţia bunăoară, unde sunt trimişi flăcăii Ardealului, clar cu gândul să fie înlăturaţi, să fie omorâţi. Acolo s-a gândit un genocid împotriva tinerilor Ardealului. Au fost aruncaţi în moarte cu o cruzime criminală pe care romanul o prezintă.
Dar, daţi-mi voie să vă mai reţin două minute. Venind dinspre Bilbor şi mergând spre Târgu-Mureş, în seara de 2 februarie, anul acesta, venind de la Sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice „Octavian Codru Tăslăuanu”, trecând prin Topliţa, am avut sentimentul topirii zăpezilor. Şi chiar se topeau, în taină puţin, zăpezile. Şi mă gândeam, Doamne, mă gândeam poetic, să rămână albul zăpezilor, să se topească, dar să rămână albul lor în chipul de patriarh al oraşului, pentru că oraşul acesta are chip de patriarh. Şi-am scris o filă de jurnal. Nu este un poem, este o filă de jurnal, cred că este singura pe care o destăinui, pentru că jurnalele rămân undeva acolo... în uitarea lor. De ce o destăinui? Pentru că i se dedică scriitorului Ilie Şandru. Se numeşte „Sentiment de iarnă”:
Se topesc zăpezi, albul lor rămână
Dezmierdări de cer, la Topliţa Română,
Strugurele dulce, a crinului tărie,
Roi de neodihne prinse-n veşnicie.
Topliţă Română, Topliţă Română
Cine te alină..., cine te îngână?
Jarul din zi, tăcerile-n noapte?
Taina Mureşului străjuind în toate?
Topliţă Română, Topliţă Română,
Se îngroapă vieţi; viaţa ta rămână!
Se tot surpă cumpeni, gându-i risipire,
Viaţa ta rămână-n izvod de mănăstire.
Fac semn de alean bătrâni-n Căliman,
Când lacrima pădurii le picură-n suman.
Se topesc zăpezi, iarna ta rămână
Alb ce nu desparte îngerii privirii,
Rană vindecată-n crucea mântuirii.
Se topesc zăpezi; iarna ta rămână
Chip de patriarh, veste de lumină.”
Frumoasa întâlnire de cultură, spiritualitate şi puritate patriotică a durat peste două ore, timp în care şi-au exprimat consideraţiile asupra romanului „Peste hotarele timpului” şi asupra omului şi scriitorului Ilie Şandru, şi ceilalţi oaspeţi enumeraţi în prima parte a articolului de faţă, consideraţii pe care, sub formă integrală sau în sinteză, le vom publica de-a lungul timpului, în foaia noastră de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean” sau în alte publicaţii de specialitate sau dedicate scriitorului topliţean.
În încheierea întâlnirii, atât în eleganta sală de consiliu a Primăriei din Topliţa, cât şi la agapa prietenească de la localul restaurantului, participanţii i-au urat „La Mulţi Ani!”, multă sănătate, putere de muncă, bucurii alături de frumoasa sa familie, cu prilejul împlinirii celor 78 de ani! Personal, nene Ilie, îţi doresc ca „pohta ce-ai pohtit” pe tărâm literar să se transforme în realitate cât mai repede cu putinţă, să ai parte de cei mai bun şi frumos în anii ce vor veni, şi să ne faci bucuriile şi să ne dai darurile cu care ne-ai învăţat anual, multă, multă vreme de acum înainte. Să ne trăieşti, nene Ilie!
Cu preţuire şi consideraţie,
al tău prieten,
prof. Vasile Stancu

Categorie: