SECUII, BĂTUŢI DE VÂNT, ÎN DISPUTĂ CU MAGHIARII

Recensământul populaţiei din octombrie 2011 a produs o degringoladă în sufletul şi conştiinţa secuilor, în încercarea de a descifra direcţia pe care trebuie să o aleagă. Întrucât maghiarii i-au îndemnat să-şi declare identitatea maghiară, secuii, foştii argaţi ai ungurilor, umili păzitori de graniţă ungurească, se trezesc în faţa multor întrebări privind statutul lor existenţial şi perspectivele aşa-zisului ţinut secuiesc.
Se pare că viaţa secuilor, aflaţi de 93 de ani în statut de gospodărire liberă prin legile Statului Român, a cultivat în rândurile lor puterea de a înfrunta „actuala camarilă a lobonţilor, camarila austriacă” („Condeiul ardelean”, 18 noiembrie - 1 decembrie 2011), refuzând să se supună ordinelor vechilor stăpâni. Pornind de la a afirma cu îndrăzneală că Pământul Secuiesc există ca „ţară-mamă interioară a maghiarilor din Transilvania” sau că „în mare parte, fiecare maghiar este un secui” (Sylvester Lajos, Traduceri din presa maghiară), secuii nu se sfiesc să dezvăluie şiretlicul cerinţei de a se declara maghiari, luminându-li-se perfidia UDMR. Astfel, Simo Edmund declară: „Conştient pe deplin de umilirea noastră timp de zeci de ani, am curajul să afirm că actuala curte fără coifuri, cheală şi fără turbane, pregăteşte un foarte mare şiretlic împotriva noastră”, dându-şi seama că la baza încercării de a-i atrage de partea lor stă înţelegerea realităţii că, prin declararea identităţii secuieşti, „ghiaurii maghiari vor fi mult mai puţini în acest stat naţional unitar”. Şi tot el se întreabă cu luciditate: „Cum putem vorbi despre Pământul Secuiesc din moment ce el nu este locuit de niciun secui?”. Iar Ferencz Csaba se întreabă, la rândul său: „Dacă nu ne declarăm secui, pe ce bază putem cere autonomia Pământului Secuiesc?”.
Momentul recensământului a determinat atitudini contradictorii chiar în colectivitatea secuiască prin care se compromite ideea solidarităţii etnice. Paginile de traduceri din presa maghiară prezintă opinii prin care se dezvăluie situaţii-capcană menite a momi pe secui să se declare maghiari: „Dacă membrii comunităţii secuieşti sunt parte a naţiunii maghiare, această problemă reprezintă mai degrabă o speculaţie decât o abordare ce merită atenţie” (Ferencz Csaba). În săptămânalul „Videkunk” sunt somate partidele şi organizaţiile civile să renunţe la intervenţiile publice care „lezează dreptul persoanei la declararea liberă a identităţii”, afirmând cu acuzaţii curajoase că ,,niciun partid, nicio organizaţie civilă nu are dreptul ca, în spiritul concepţiei dictatoriale de odinioară, să facă declaraţii care, generând confuzii, pune sub semnul îndoielii dreptul secuilor de a se declara secui”.
Reiese că unii secui cu demnitate, mai puţin bătuţi de vânt, vor să existe prin ei înşişi, cu o organizare proprie, respingând supunerea faţă de autoritatea maghiară, care se vrea iar superioară secuimii, aşa cum a fost în trecut, iar alţii, bătuţi de vânt, mai slabi de înger, precum este Izsak Balazs, otrăvit cu ideea că „Pământul Secuiesc nu va fi capabil să se autoîntreţină”, declară prin formule ridicole şi confuze că „secuii au fost garanţii celor mai vechi şi mai curate tradiţii maghiare, menirea (adică înrobirea - n.a.) lor istorică fiind aceea de a apăra naţiunea şi Ungaria” şi, cu aceeaşi convingere de supunere orbească, confirmă că „noi, secuii, ne vom declara maghiari dacă ne vor întreba, chiar şi cu ocazia recensământului, şi aşa vor face şi urmaşii noştri”. Ăsta da secui! Probabil că aici a funcţionat misiunea şpăgii UDMR, molipsită de la alianţa puterii guvernamentale, de la care a învăţat că „ăsta-i rostu’, să duci prostu’!”.
Cu şi mai multă disperare, Antal Arpad, preşedintele filialei UDMR Sfântu-Gheorghe, „li s-a adresat celor din familiile mixte, cerându-le să se declare maghiari, deoarece limba şi cultura reprezintă valori şi posibilităţi”. Ce-ai să faci, domnule Antal, dacă femeia nu-şi ascultă bărbatul? Ba, mai mult, din dragoste pentru ea, bărbatul ungur se va fi declarat român sau secui? Pierzi şi de data aceasta. De aceea unii se folosesc, alţii se plâng de circulaţia unor foi volante falsificate, după cum scrie Vary O. Peter. Mare, mare îngrijorare de ambele părţi! Cine aprinde focul este primul care trebuie să se ferească de el! Poate mai învăţaţi de la istorie...
Nu ştim ce vor afişa statisticile, dar înţelegem că secuii de astăzi, câţi or mai fi, nu mai sunt aceiaşi ca în trecut, ci îşi afişează o atitudine semeaţă în faţa foştilor stăpâni, că au curajul să-i înfrunte, neintimidându- se în faţa cererii obraznice a maghiarilor de a le susţine superioritatea numerică etnică. Deşi se exagerează prin consideraţia că sunt un „popor secuiesc” şi că cele trei scaune din secuime constituie „patria secuiască”, este clar că numărul de 600.000, pretins şi declarat de ei, va reduce substanţial numărul maghiarilor. În plus, se pune întrebarea dacă cererea de autonomie se face separat pentru cele două etnii între care există deja diferende serioase, pornind chiar de la nivelul liderilor. În acest caz, dacă secuii au cele „Trei Scaune”, care ar mai putea fi „patria” autonomă a ungurilor „majoritari”?
În cartea lui Endre Bajcsy-Zsilinszky, „Transilvania. Trecut şi viitor”, se afirmă duşmănos şi tendenţios că e un argument ridicol să iei în seamă faptul că „în Ardeal, din cinci locuitori, patru sunt români” (C. Mustaţă, „Dacoromânia”, nr. 57, 2011), ridicolul însemnând că această realitate nu constituie un factor hotărâtor care dă drept românilor asupra pământului ardelenesc. Pe de altă parte, tot un ungur, Istvan Szechenyi, afirma, în 1837, că „Nu pământul face ţara, oamenii fac ţara!” (idem). Lesne de înţeles teama ungurilor de a rămâne în minoritate şi faţă de secui în aşa-zisa patrie secuiască şi, de aici, disperarea comică de a căuta „unguri” prin toate colţurile ţării, aşa cum se întâmplă şi cu ceangăii din Moldova.
Dar nu numai numărul determină dreptul drept al românilor asupra teritoriului transilvănean, ci prezenţa lor aici din adâncul istoriei, hotarele făurindu-le prin statornicie, vrednicie şi dorinţă de pace. Ei n-au hălăduit să cucerească, ei şi-au apărat pământul de cei care trăiau doar din jafuri prin toată lumea.
Mai scoateţi-vă pălăria, din când în când, în faţa românilor, că pământul lor vă hrăneşte pe toţi, şi secui şi maghiari, iar naţie tolerantă ca a noastră nu găsiţi în altă parte! De aceea, ar fi cazul să faceţi ce a făcut Laszlo Tokes, în 2005, când „s-a aşezat în genunchi, în faţa Templului şi a rabinului-şef al Cultului Mozaic din România, Moses Rosen, cerând iertare pentru faptele înaintaşilor săi” (idem, C. Mustaţă). A fost o dublă recunoaştere: 1. a crimei asupra evreilor, 2. care a fost săvârşită de unguri şi nu de români - era vorba de nordul Transilvaniei. Putea dumnealui să facă acelaşi gest şi la Ip şi Trăsnea. Iată în ce constă superioritatea noastră morală: în marea toleranţă.
Aşa că, „Jos pălăria!”. Şi spuneţi cu plecăciune: Köszönöm szépen, români!