Ştefan de Fay şi-a început veşnicia la Nisa...

... Şi cât de mult îşi dorise să mai trăiască o săptămână! S-a stins vineri, 26 iunie, la Nisa. În 2 iulie ar fi trecut pragul ’90... O viaţă presărată cu de toate, dar, mai ales, cu suferinţe. O poveste tulburătoare. Când s-a născut, era deja România Mare: 1919, Săuca, un sat din judeţul Mureş. Un maldăr nesfârşit de amintiri. O casă de secui, în care avea să se scrie istoria românească. Şi s-a dus. A dus Dincolo şi încă nescrisa istorie. A lăsat, însă, şi o bibliotecă... „Caietele unui fiu risipitor”, e Jurnalul unei vieţi, aşa cum a fost ea. A fost patru ani „japonez”, la Tokyo, crescut de o bonă în care a văzut chipul blând al unei românce din Bichişul lui din Ardeal. Apoi, drum al tatei spre Europa, la Bruxelles. Prim-secretar al legaţiei... O misiune pe care Voica, soţia sa, n-o dorea. Pentru Ştefan şi Andrei, venise vremea şcolii, dar, poate intuiţia feminină mergea mult mai departe. După doi ani, diplomatul român se-ntorcea acasă, pentru totdeauna, să-şi doarmă somnul. Era anul 1927... Peste ani, avea să afle şi adevărul. I l-a spus ministrul de Externe deatunci, George Macovescu, oferindu- i lui Ştefan de Fay documente aduse din arhivă: „Un dosar subţire, în care se află o mare tragedie”... A fost otrăvit!
Dar câte drame n-aveau să se mai adune! Moartea mamei, când fraţii de Fay aveau doar în jur de douăzeci de ani, arestarea, în 1949, confiscarea „castelului” din Bichiş - Luduş, domiciliu forţat la Alba-Iulia, zilier, dulgher, normator la Bicaz. Au fost, însă, şi lumini. E secui, dar s-a considerat dintotdeauna român. Nu prin sânge, ci prin cultura în care a trăit: „Pe Tata, la răscrucea marilor întrebări pe care le punea istoria, l-a făcut român opţiunea pentru dreptatea cauzei româneşti în problema Transilvaniei. Pentru el, dreptatea i-a impus atitudinea. Pentru mine nu a existat chestiunea alegerii. M-am născut într-o cultură, într-o limbă, într-o privelişte dominată de această limbă al cărei farmec şi bogăţie transcendentală le-am simţit din copilărie; nu pot să le aparţin decât lor, adică României. Ştiu că această Românie este asediată fără încetare de toţi duşmanii şi chiar prietenii ei, dar nu mă voi preda celor care încearcă a-mi jefui ori denigra Patria”...
Lumini... Cum poate fi altfel atunci când ai avut şansa să fii în preajma familiei Mircea Vulcănescu? Dar să cobori adânc în istoria şi cultura românilor prin Octavian Tăslăuanu şi prin urmaşii lui? Dar să-ţi cauţi rădăcinile prin neamul kemenilor? Dar să te bucuri de sprijinul lui Octavian Goga, după moartea lui Iosif de Fay? El este cel care a stăruit, în numele Consiliului Dirigent de la Sibiu, să devină deputat al secuilor în primul Parlament al României Mari. În chiar şedinţa de deschidere, secuii l-au mandatat să vorbească în numele lor şi să facă o declaraţie fermă de aderare. O cuvântare înflăcărată, care a ajuns pe masa Tratativelor de Pace de la Paris.
A locuit la Ilarie Chendi, în vremea studenţiei de la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a urmat doi ani desenul şi sculptura, s-a aflat în preajma marelui profesor şi sculptor Ion Jalea (care îşi pierduse mâna stângă pe front, la Mărăşeşti), s-a bucurat de elegantele dialoguri epistolare cu prietenul său Marcel Moreau, adunate în volum, în anul 2005, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Romanul istoric „La cina cea din nouă sute şapte” (Editura Albatros, 1997), s-a bucurat şi de buna apreciere a lui Constantin Noica. Ca şi schiţa de portret european „Monseniorul Vladimir Ghika” (rudă prin alianţă!) sau „Transilvania - un mileniu în 51 de ani. Mărturie istorică”, lucrări intrate deja în bibliografiile culturii româneşti. Alte două lucrări vizându-l pe Ioan Kemeny („Memorii”, „Cronologie” - roman istoric) oferă cititorului român şansa de a pătrunde în intimitatea lumii ardeleneşti. „Caietele locotenentului Florian” e un alt document privind drama românilor ardeleni. Istorie exactă. * ... Ştefan Fay a plecat. A lăsat o bibliotecă şi-o legendă. Amintiri care vor dăinui. La Nisa, la 3.000 de kilometri de Patrie, se odihneşte. A lăsat grijile fiului său, Ştefan de Fay - jr. Cineastul care ne-a dăruit ultimul şi tulburătorul interviu cu Mircea Eliade. Şi, cine ştie, poate că ar trebui să ne aşteptăm şi la bucuria de a-l cunoaşte pe această cale pe seniorul Ştefan de Fay. Oricum, mulţumesc din inimă vechiului şi bunului meu prieten, multiplului premiat pentru filmele de televiziune pe care le-a realizat şi difuzat în programele de limbă maghiară, care a acceptat să ne deplasăm la Nisa, pentru un amplu interviu cu scriitorul şi omul care ne-a părăsit. Era prea târziu şi a rămas doar calea epistolară, cu pagini de rară frumuseţe, care vor deveni capitol într-o viitoare carte. Ştefan de Fay a iubit Ardealul, a vibrat pentru România, iar fiul său, consulul onorific al României la Nisa, are de dus mai departe o moştenire care n-are unitate de măsură. Ca şi Maria de Fay - Mănoiu, pe care destinul a dus-o departe, pe malul „Dunării noastre” - Hudson, în Molford, SUA. În urmă cu câteva zile, Ştefan de Fay ar fi împlinit 90 de ani. Fie-vă odihnă veşnică...! Notă. Din 26 iunie, Iosif şi Ştefan de Fay sunt din nou împreună, după 82 de ani. Să rememorăm câteva fragmente din discursul deputatului secuilor, Iosif de Fay, în prima şedinţă a Parlamentului României Mari: „Domnilor, înainte de toate, vă rog să iertaţi greşelile cuvântării mele, deoarece româneşte eu numai de câteva luni vorbesc. (...) Având nădejdea că interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului Stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere unirea cu România (Aplauze prelungite). (...) Domnilor deputaţi, de multe secole - 1500 de ani - secuimea trăieşte strânsă într-un colţ din munţii Ardealului. În acest enorm timp, partea cea mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al Statului Maghiar (Aplauze prelungite). (...) Ca cetăţean credincios al Statului Român, şi ca secui care îmi iubesc neamul, am venit în acest loc, nevoind să ţin seama de acea teroare nestăpânită societăţii, cu care răposaţii conducători au voit să silească pe secui să se bată cu morile de vânt (Aplauze). Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns cerem tot încredere. (...) Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt timp, poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul Românei Mari (Aplauze prelungite şi îndelung repetate). Răspunsul domnului Nicolae Iorga, preşedinte: „D-lor, mulţumesc în numele D-voastră d-lui deputat baron Iosif de Fay pentru cuvintele spuse în numele secuilor, care, şi alături de Ştefan cel Mare au luptat la Podul Înalt, în 1475, pentru apărarea Moldovei şi a românilor, şi care, în cea mai mare parte, sunt vechi fraţi ai noştri români, care şi-au pierdut limba. (Deputatul a amintit în cuvântul său, despre participarea secuilor, la 1600, în oştirea lui Mihai Viteazul, pentru dezrobirea Ardealului! - n.a.) Îi mulţumesc pentru încrederea ce-o pune în Statul nostru român, care va şti să preţuiască şi să susţină această încredere! (Aplauze prelungite!).