SUFERINŢELE SOLDAŢILOR ROMÂNI ÎN GERMANIA

Pagini regăsite

Vorbim, în legătură cu jertfele Neamului Românesc pe parcursul Primului Război Mondial, mai cu seamă de sutele de mii de morţi şi răniţi de pe câmpurile de luptă, de eroismul acestora, de calvarul civililor ajunşi sub ocupaţie germană, de pierderile materiale, de epidemiile de tifos care au secerat nenumărate vieţi. Prea puţin se cunoaşte în privinţa destinului tragic al prizonierilor români capturaţi de armata germană şi duşi pe frontul de vest pentru a munci în condiţii inumane în mine, în fabrici de armament sau în agricultură. Poate că niciunde nu a fost impus prizonierilor de război un regim de exterminare mai cumplit ca în Alsacia, iar el demonstrează ura nemţilor faţă de Statul Român, care ar fi „trădat” înţelegerile încheiate cu regele Carol I şi a cărui intrare în război de partea Antantei a complicat foarte mult situaţia de pe frontul de răsărit.
Redăm mai întâi, în cele ce urmează, un articol apărut în ziarul „Românul”, Anul VIII, Arad, Duminecă 27 Ianuarie (9 Fevruarie) 1919, Nr. 22, p. 4. Articolul poartă titlul de mai sus, sub semnul căruia punem întreg acest mic grupaj publicistic.
„De multe ori s-a vorbit despre suferinţele, mucenicia chiar, a prisonierilor români în Germania. Ştiam ce însemnează să fii prisonier la un popor care nu cunoaşte lege morală, nici milă. Dar ştirea [pe] care o cetim acum întrece orice închipuire, e de-a dreptul îngrozitoare.
Despre suferinţele neomeneşti ale vitejilor apărători, un vestit scriitor din Elveţia, Benjamin Valotton, scrie în Petit Parisien dela 22 Decemvrie [1918]:
„A fi spionat, a fi insultat în demnitatea ta, e aspru lucru, ne zicea un Alsacian, mai ales când ace[a]sta se prelungeşte patru ani şi trei luni. Dar e ceva şi mai aspru: să întâlneşti prisonieri cari se clatină de slăbiciune, tuberculoşi, ajunşi la ultimul grad al mizerei fisiologice, însemnaţi acuma de moarte, şi să n'ai dreptul să le adresezi un gest de simpatie!
Interlocutorul nostru făcea alusie mai ales la Românii pe cari Germanii i-au tratat cu o sălbăticie neauzită. Siliţi a lucra în minele de potasiu, storşi de muncă peste puterile lor, de brutalităţile gardienilor lor, abia hrăniţi (o bucată de pâne neagră, puşină apă caldă, zisă supă), aceşti nenorociţi nu erau decât schelete ambulante. În străzile dela Mulhouse, când treceau ca turmă înconjurată de baionete, îi vedeai lovindu-şi dinţii cu unghiile ca să-şi spuie foamea, întinzând mâinile, plângând de suferinţă. Dacă un copil le zvârlea o coajă de pâne, gardianul o călca în picioare şi dădea o palmă «vinovatului». Dacă un adult arăta milă, o plătea în mărci de amendă sau în zile de închisoare”.
Iată în această privinţă, mărturia unui inginer al Societăţii alsaciene din construcţii mecanice, om socotit a judeca rece, cu spiritul critic ascuţit:
„Am văzut de zeci de ori defilând Românii în lungi coloane. Unii păreau că ies din mormânt, afară numai dacă nu erau gata să intre în el. Faţa albă, ochii stinşi, falca atârnând, turtiţi, îndoiţi de mijloc, împleticindu-se pe genunchi, erau de-adreptul îngrozitori. Morţi care mergeau. Cei mai puţin slabi din urmă, profitând de un moment de neatenţie a gardianului, răsturnând o căruţă de lături, împrăştiau iute murdăriile cu degetele, culegeau vre-o rămăşiţă informă, vre-un os rupt de câni şi se depărtau sugându-l la rândul lor...”.
Proba acestor crime? Ea este în cimitirele din Mulhouse şi din satele vecine. Pe câte morminte se ceteşte numele unui soldat român! O parte întreagă dintr'un cimitir e rezervară jertfei barbariei teutonice. Şi iată poate ce e mai respingător, pentrucă e mai făţarnic: pe toate crucile poţi ceti: Hier ruht in Gott, adecă: Aici odihneşte întru Domnul. Aceşti Români, aceşti prizonieri fără apărare, îi flămânzeşti, deci îi ucizi încetul cu încetul, apoi îi dai pios în plata lui Dumnezeu! Cu adevărat e greu să duci cinismul mai departe.”
[Nesemnat]
***
Comemorarea Primului Război Mondial, deşi el nu a avut o importanţă capitală, precum în cazul nostru, el fiind premiza constituirii României Mari, este mult mai bine organizată în Franţa. Acest fapt este probat şi de ecourile care se regăsesc pe diverse site-uri care amintesc de acest moment tragic din istoria Europei. Francezii nu uită să evoce şi contribuţia şi jertfele aliaţilor din răsăritul continentului, cele ale Armatei Române. Grupăm, în traducere, doar trei fragmente care se referă la subiectul abordat. Ele au darul de a explicita, de a nuanţa şi de a completa textul reprodus mai sus din ziarul „Românul”.
*
„CALVARUL PRIZONIERILOR ROMÂNI
Cimitirul românesc din Soultzmatt păstrează amintirea unei tragedii: cea trăită de soldaţii români făcuţi prizonieri de către germani începând cu toamna anului 1916. În dispreţul convenţiilor internaţionale, aceşti români au fost folosiţi în Imperiu, şi mai cu seamă în Alsacia, la munci istovitoare, fiind - în acelaşi timp - subalimentaţi. [...]
«Nicio îngăduinţă»
În ianuarie 1917, «într-un frig pătrunzător, locuitorii din Soultzmatt văd sosind nişte soldaţi extenuaţi şi slăbiţi», relatează istoricul Jean Nouzille în cartea sa „Calvarul prizonierilor români în Alsacia-Lorena”, apărută în 1991. Ei sunt români, vin de la gara din Rouffach şi urcă la Val du Pâtre. În aceeaşi vreme, ei sunt debarcaţi în aceeaşi stare în cele patru colţuri ale Alsaciei şi ale Imperiului. Ei au fost făcuţi prizonieri de către germani în lunile precedente, cu ocazia unei campanii care le-a favorizat ocuparea Bucureştilor, în data de 6 decembrie 1916. [...]
Germanii şi austriecii fac numeroşi prizonieri români - reciproca nu este adevărară - şi decid să-i trateze rău. Jean-Noël Grandhomme [istoric francez care s-a preocupat de frontul de răsărit în Primul Război Mondial - n.n.] a descoperit un document austriac în care se cere să nu li se acorde «nicio îngăduinţă». De unde provine această severitate? «Pentru că germanii şi austriecii îi considerau drept nişte trădători pe români», răspunde profesorul universitar. Aliată cu Germania şi Austria înainte de război, România s-a declarat neutră când acesta a început… pentru a schimba macazul, declarând război Austro-Ungariei, în ziua de 27 august 1916. Germanii au luat în nume de rău aceasta, cu atât mai mult cu cât regele României era un văr îndepărtat al Kaiserului…
Aceşti prizonieri români au fost trimişi în tabere de muncă. Lor le sunt atribuite muncile cele mai dificile şi sunt hrăniţi foarte puţin. Se vede clar că era urmărită moartea lor. Sunt ţărani robuşti din Muntenia şi din Moldova şi totuşi, constată istoricul, între ianuarie şi martie 1917, «ei cad ca nişte muşte». Într-un articol pe care l-a publicat în anul 2008 în lucrarea colectivă „Nemţi sau francezi? Alsacienii şi florenii în Marele Razboi”, Jean-Noël Grandhomme evidenţiază faptul că 25 de prizonieri au murit la Ensisheim în 25 de zile. Şi că la Blaesheim, unii prizonieri au fost nevoiţi să mănânce urzici. Spre aducere aminte, Convenţia de la Haga din 1907 stipula totuşi că prizonierii de război nu puteau fi folosiţi la munci «excesive». Într-o oarecare măsură, aceste tratamente le prefigurează pe cele care vor fi rezervate deportaţilor în perioada nazistă…
Prizonierii din tabăra de muncă forţată de la Soultzmatt au fost constrânşi la munci forestiere. Conform mărturiilor adunate de către Jean Nouzille, aceştia locuiesc în două barăci «umede şi friguroase» din afara taberei şi sunt «cel mult 70 la începutul anului 1917». Însă aceste efective sunt completate în urma deceselor. Iar acestea se înmulţesc… «Corpurile fuseseră depozitate în capela de la Schaefertal - povesteşte André Schlegel, viceprimarul din Soultzmatt, însărcinat cu urbanismul şi turismul. În fiecare duminică prizonierii români trebuiau să coboare ei-înşişi trupurile neînsufleţite ale tovarăşilor lor în sat, pentru a le îngropa alături de cimitirul comunal. Începând cu martie 1917 erau atâţia morţi, încât ei coborau zilnic...» Astfel, populaţia se încrucişa cu ei frecvent. Fără îndoială că, deoarece comuna a suferit atât de mult văzându-i suferind, ea a oferit României, chiar din 30 august 1919, un teren pe care să fie amenajat un cimitir.
Acesta este situat între vechea tabără de muncă, fostul han din Gauchmatt şi capela din Schaefertal. Este un spaţiu frumos, scump comunităţii româneşti. Deasupra sutelor de cruci albe străjuieşte o statuie reprezentând o alegorie a Patriei. Trăsăturile sale au fost sugerate de regina Maria a României (1875-1938), care era în acelaşi timp nepoata reginei Victoria şi a ţarului Alexandru. Regina Maria şi regele Ferdinand I au inaugurat acest cimitir în data de 8 aprilie 1924. […]”
(Extras din Hervé de Chalendar, 20/09/2016, www.lalsace.fr/haut.Rhin/2016)
*
„CIMITIRELE PRIZONIERATULUI
[...] SOULTZMATT: cimitirul militar românesc
În 27 august 1916 România declară război Austro-Ungariei, dar la 6 decembrie Bucureştii sunt ocupaţi de trupele imperiilor centrale. Numeroşi români sunt făcuţi prizonieri de către germani şi trebuie să muncească pe frontul francez în condiţii foarte dificile. Între ianuarie 1917 şi decembrie 1918, 2.344 români îşi găsesc sfârşitul, fie prin moarte violentă, fie datorită lipsurilor îndurate. În 1919, comuna Soultzmatt concesionează gratuit un teren României, aşa-numitul Gauchmatt, pentru a-şi înhuma morţii. Necropola este inaugurată în 1924, în prezenţa regelui Ferdinand de România şi a reginei Maria. […]”
(Extras din Cédric Stoll, „Alsacia şi Lorena: locuri ale memoriei Primului Război Mondial”, https://journals.openedition. org/alsace/1957)
*
„PAGINI DE ISTORIE 14-18: prizonierii români din Soultzmatt
687 soldaţi români se odihnesc în acest cimitir militar din Soultzmatt. După intrarea României în conflict alături de Aliaţi în 1916, aceşti soldaţi, făcuţi prizonieri în ţara lor, sunt trimişi în cea mai vestică provincie germană, Alsacia.
[…] Prizonierii, susţinuţi de către populaţie
În ciuda interdicţiilor şi a ameninţărilor armatei imperiale germane, populaţia locală, impresionată de suferinţele sărmanilor prizonieri români, încearcă în mod clandestin să le dea hrană. Cu tot acest ajutor preţios, soldaţii români mor din cauza epuizării şi a foamei… Între februarie şi martie 1917, a fost o hecatombă.
În acest cimitir militar de la Soultzmatt au fost adunaţi toţi soldaţii români decedaţi pe pământul alsacian de-a lungul Primului Război Mondial. Regina Maria şi regele Ferdinand al României vor veni să se reculeagă în 1924. A fost inaugurată o placă comemorativă oficială, reamintind martiriul pe care l-au îndurat aceşti prizonieri…”
(Extras din France3, 10/02/2017, https://france3-regions.francetvinfo.fr/grand-est/haut-rhin)