Tanti Elena Moisoiu - „bătrâna” lui Petre Ţuţea

Evocare:

„O bătrână care se roagă în faţa icoanei Maicii Domnului străbătută de absolut e Om…, iar laureatul premiului Nobel ateu e dihor…” (Petre Ţuţea)

De fiecare dată când o vedeam pe tanti Elena la biserică rugându-se în faţa icoanei Maicii Domnului, îmi aminteam fără să vreau de bătrâna lui Ţuţea. Bătrâna lui Ţuţea este un binecunoscut brand în Ortodoxia românească. Bătrână, văduvă, evlavioasă, cu broboadă pe cap, baston şi lumânare în mână, o vezi duminica dimineaţa pe stradă, îmbrăcată curat şi mirosind a busuioc, mergând cu paşi timizi spre Utrenie.
Ca iconar, dar şi ca ziarist am avut ocazia să cunosc mulţi oameni deosebiţi. Unii erau talentaţi, alţii deosebiţi de inteligenţi, unii evlavioşi, alţii mari meşteri, iar unii dintre ei erau extrem de credincioşi. O credinţă neclintită, ceea ce în ultimul timp întâlnim tot mai rar. Mi-a fost dat şi mie să cunosc o asemnea fiinţă care pe lângă demnitatea de a fi Om avea o credinţă ieşită din comun pentru tiparele moderne.

„Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul” (Petre Ţuţea).

Tanti Elena a primit de la Dumnezeu atât darul inteligenţei, cât şi al credinţei. Am cunoscut-o bătrână. Avea 86 de ani. Eram „colegi de biserică”, aşa că ne întâlneam destul de des. Deoarece locuiam în acelaşi cartier, unde nu aveam Biserică Ortodoxă, de multe ori o luam cu maşina până la locaşul din Voineştii Covasnei - frumosul sat al românilor ce vieţuiesc aici de veacuri. Pe maşină, în discuţile pe care le aveam mai puneam ţara la cale, dar cel mai des vorbeam de-ale Domnului. Într-o asemenea discuţie, tanti Elena îmi zice:
- Ştiţi, domnule Matei, se zice că Dumnezeu te ajută, dar că nu-ţi bagă în traistă!?
- Da ştiu - răspund aşteptând să mai urmeze ceva…
- Ei, aflaţi că pe mine nu numai că m-a ajutat, dar mi-a băgat şi în traistă.
Deşi conduceam maşina, auzind aceasta, n-am ezitat să întorc capul spre tanti Elena, ca să-i văd expresia feţei.
- Păi uitaţi aici… Eu am trăit vremuri grele, într-o sărăcie mare, singură mi-am crescut copiii şi ori de câte ori am cerut ceva de la Bunul Dumnezeu, El drăguţul, mi-a dat. Uneori îmi băga în traistă la propriu, căci mă trezeam în trăistuţa mea cu de-al gurii de te miri unde primite. Dar staţi să vedeţi… că eu am îndrăznit să-i cer Lui Dumnezeu să-mi facă un liceu aici în Covasna. Da, un liceu pentru copiii mei, căci nu-mi puteam perimite să-i dau la şcoală în alt oraş. Distanţa între oraşe era prea mare până la cel mai apropiat liceu, iar bani pentru navetă şi pentru cazare nu aveam… aşa că singura soluţie era un liceu chiar aici în oraş. Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi liceul a fost gata atunci când copilul meu a trebuit să înceapă cursurile.

„În biserică afli că exişti” (Petre Ţuţea)

Povestea cu liceul poate o clasam undeva într-un folder al memoriei, dar am apucat să o aud pe tanti Elena cum se ruga la Dumnezeu să-i facă o Biserică aproape de casă, căci acum era prea bătrână pentru a se mai deplasa la Biserica „de sus” din Voineşti. La vremea aceea, şansele să se construiască un locaş de cult ortodox în centrul staţiunii Covasna erau foarte aproape de zero. Motivele au fost nenumărate. De câte ori ne întâlneam, îmi spunea că ce bine ar fi pentru ea şi pentru cei din centru să aibă o Biserică aici, dar şi pentru turiştii veniţi la tratament, în mare majoritate bolnavi şi bătrâni. După mai mulţi ani de aşteptare, într-o bună zi, o găsim radioasă pe tanti a noastră. Aşa de radioasă că parcă arăta mai tânără cu 10 ani. Vestea că se doreşte construirea unei mici Biserici de lemn lângă Hotelul „Montana” a venit ca o încununare a nenumaratelor ei rugăciuni. Încă o minune, încă o dorinţă împlinită. Dar, după scurt timp, tanti Elena a avut o mare nedumerire, căci mereu mă întreba:
- Oare o să apuc să văd Biserica ridicată?
Dumnezeu a bucurat-o cum numai El ştie s-o facă pe această binecredincioasă a Lui, dăruindu-i Biserica mult visată, ce acum străjuieşte de pe o culme oraşul Covasna. Primele icoane şi sfintele vase dânsa le-a donat. Pentru clopotul Bisericii a luptat şi a convins pe un creştin bucureştean, mutat recent în Covasna, să-l doneze. Când se căuta locul potrivit pentru construcţie, imediat a fost dispusă să doneze terenul casei şi chiar casa a vrut să o ofere noului locaş, ca să funcţioneze ca paraclis. Găsindu-se un teren mai mare, Biserica s-a construit până la urmă pe actualul amplasament de lângă Hotelul „Montana”. Acestea sunt lucruri pe care le ştim că le-a făcut, dar multe lucruri le ştie numai Bunul Dumnezeu.

„Grea este credinţa…”

Acestea sunt cuvintele spuse mereu de tanti Elena, imediat ce încheia de povestit ceva mai deosebit din viaţa ei sau din faptele creştineşti. M-a uimit în primă instanţă când am auzit aceste cuvinte chiar din partea dânsei, cea pentru care Dumnezeu nu a ezitat să construiască şcoală şi Biserică… Într-un târziu am înţeles că astfel de fapt se smerea, era felul ei de a nu se mândri în faţa oamenilor. Liceul doamnei Elena Moisoiu scoate generaţii peste generaţii de absolvenţi merituoşi, printre care primul elev care a intrat la o facultate a fost fiul ei cel mare, Sebastian Moisoiu, iar primul şi singurul olimpic internaţional este nepotul dânsei, Vlad Moisoiu. Aceste performanţe se realizează la deja celebrul liceu din Covasna, cunoscut mai recent, în întreaga Românie, datorită elevei Sabina Elena, supranumită „Fetiţa cu tricolor”. Acum, Liceul „Korosi Csoma Sandor” din Covasna, datorită inimosei conduceri a Asociaţiei „Justinian Teculescu”, în frunte cu vrednicul părinte Ioan Ovidiu Măciucă, şi a consilierului local Nicolae Enea, membru în Comisia de Cultură a Consiliului Local, are, pe lângă însemnele secuieşti, şi o sfântă troiţă ortodoxă de lemn, care îi va apăra de necazuri pe toţi elevii şi profesorii de aici.
Tanti Elena era o patrioată desăvârşită, uneori neînţeleasă de noua generaţie. A trăit aici toată viaţa ca o străină printre străini. Se lumina toată când cineva îi striga la poartă… pe limba română. Numai prin credinţă a rezistat. Biserica doamnei Elena Moisoiu „de la Montana” şi-a început rostul pe acest pământ, căci anual mii şi mii de creştini îşi caută aici pacea sufletească, împăcarea cu Dumnezeu şi mântuirea. Am cunoscut oameni din ţară veniţi aici la tratament - deşi erau bătrâni, intrau pentru prima oară într-o biserică şi învăţau întâia dată rugăciunea „Tatăl nostru…” şi minimele rânduieli bisericeşti. Bine a intuit tanti Elena că şcoala şi Biserica sunt cele două instituţii fundamentale pentru propăşirea familiei creştine şi a Poporului Român. Tanti Elena, deşi trăia retrasă ca un pusnic, datorită găzduirii de turişti şi a mersului regulat la Sfânta Liturghie, a devenit o mică vedetă locală. Absenţa ei într-o zi de sărbătoare producea rumoare printre credincioşi… Era darnică, dăruind din puţinul ei, dar nu se lăsa ajutată oricând şi de oricine. Îşi selecta prietenii după criterii numai de ea ştiute, dar se vedea de la o poştă preferinţa ei pentru oamenii religioşi.
Tanti Elena s-a născut pe 9 mai 1918, în satul Leorda din judeţul Botoşani (destul de aproape de Ipoteştiul lui Mihai Eminescu), în familia Nicolae şi Maria Sumănaru, care a avut 7 copii. Luna aceasta, pe 9 mai 2014, ar fi împlinit 96 ani. Chiar dacă locuia în mijlocul cetăţii, tanti Elena a dus o viaţă austeră ca un adevărat pusnic. Iubea florile şi păsările. Hrana era impus săracăcioasă şi postea foarte aspru. De multe ori refuza medicamentele şi controalele medicale pe considerentul că „mai bine să dau banii la Biserică decât la farmacie”.
A avut trei copiii şi patru nepoţi. A trăit până în 25 mai 2012, murind la vârsta de 94 ani. După atâta timp de la trecerea ei la Domnul, încă aşteptăm să vedem silueta firavă a acestei femei în Biserica noastră aşezându-se în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul Iisus Dumnezeu, spunându-şi smerit rugăciunea: „Cred, Doamne, şi mărturisesc…”.

Categorie: