Ţara, Politicienii Şi Diaspora Românească

Vorba cuiva, mulţi vor ridica din sprâncene la citirea titlului de mai sus. Dar le vor ridica, probabil, mai abitir după ce vor citi şi conţinutul articolului de faţă. Sunt convins că unii vor fi de acord cu el, alţii ba, ca de obicei. Vreau să precizez pentru toată lumea că acesta este punctul meu de vedere, pe care îl voi menţine indiferent dacă voi fi lăudat ori înjurat.
Deci, alegerile pentru desemnarea preşedintelui ţării au devenit istorie. Ele au fost un fel de ,,bellum omnium contra omnes”, adică un război al tuturor, împotriva tuturor! O adevărată nebunie colectivă. Bine că s-a sfârşit, fi - indcă ceea ce avea să se întâmple, s-a şi întâmplat. Cel care a stat la Cotroceni în ultimul cincinal, va sta, se pare, şi în viitor. Că va sta „pe bune”, sau nu, asta nu cred că se va afl a vreodată. S-ar putea întâmpla doar dacă organele în drept şi-ar face cu adevărat datoria. Cum, însă, sistemul judiciar românesc este îmbâcsit de imoralitate, am mari îndoieli că s-ar putea întâmpla aşa.

Oricum, cel puţin până la ora actuală, Traian Băsescu a fost ales preşedinte pe baza sufragiului universal, acordat, în mod democratic, tuturor românilor, indiferent unde vieţuiesc ei, în ţară ori în lume. Ca atare, în conformitate cu principiul elementar al democraţiei şi al bunului simţ, el trebuie acceptat şi respectat ca atare.
Există, însă, în limba română un „dar”, o conjuncţie adversativă destul de des folosită, care pune sub semnul întrebării o anumită situaţie. Eu pun aici sub semnul întrebării faptul că hotărâtor în câştigarea alegerilor şi, deci, în desemnarea ca preşedinte a lui Traian Băsescu, a fost votul românilor din diaspora. Şi nu pot să nu mă întreb dacă acest lucru a fost normal, a fost drept, dar mai ales moral?
Este oare normal şi moral ca aceia ce, dintr-un motiv sau altul, locuiesc departe de ţară, să hotărască ei soarta noastră, a milioanelor de români din interiorul României? Au ei acest drept? Simt ei cu adevărat „pulsul” ţării, încât să se poată exprima corect în acest sens? Sunt „conectaţi” oare la problemele majore ale României? Problemele cu care ne confruntăm noi, cei din ţară. Le cunosc ei, măcar cât de cât? Am mari îndoieli.
Nu sunt puţini care, plecaţi din România, unii de foarte mulţi ani, nici nu mai vor să ştie de ea! De întors acasă, nici pomeneală! Le este ruşine că s-au născut în România şi sunt români! Ştiu aceşti foşti români în ce hal a ajuns România contemporană? Ştiu că ea este un fel de „oaie neagră” a Europei? Ştiu că România de azi a ajuns, cum se spune, fruntea cozii?
România, urmare a tuturor guvernanţilor din ultimele două decenii, a ajuns o ţară în stare de faliment! Românii au ajuns să supravieţuiască datorită banilor altora. Stăm cu mâna întinsă, ca nişte milogi, doar, doar s-o îndura cineva să ne dea bani. Bineînţeles, împrumut, cu dobânzi grase, pe care tot noi le vom plăti, cu vârf şi îndesat! România are nevoie de bani ca să poată achita salariile şi pensiile, fi indcă s-a ajuns la fundul sacului! Cel puţin, aşa ni se spune. Este nevoie de acele „curbe de sacrifi ciu”, de tristă amintire, pe care le ştiam doar din istoria unui trecut destul de îndepărtat. Oamenii sunt trimişi în concediu fără plată, ori sunt puşi să lucreze fără bani! Şi asta - cum s-a şi întâmplat - chiar de sărbătorile de iarnă, astfel că pentru mulţi, în loc să curgă şampania, au curs lacrimile! Nu credeam că vom ajunge şi noi acum, după multe decenii de pace, fără cataclisme şi fără nenorociri, dar după numai două decenii de capitalism, să le mai trăim.
Este oare România o ţară săracă, motiv pentru care ni se întâmplă toate acestea? Nu este! România era cândva ,,grânarul Europei”. Acum, milioane de hectare de pământuri, foste cândva productive, au devenit pârloagă! Pentru Ceauşescu, producţia agricolă a ţării a constituit moneda forte, cu care a achitat toate datoriile externe. Acum, 70 la sută din produsele pe care le consumăm vin de peste mări şi ţări! A apărut tagma importatorilor care s-au îmbogăţit pe sărăcia noastră! Produsele industriei româneşti erau cândva prezente pe toate pieţele lumii. Acum marile întreprinderi industriale au fost falimentate de mafi oţi, iar miile de muncitori trimişi în şomaj. Au devenit muritori de foame. Ori criminali, care ucid ca să poată supravieţui. Cândva flota comercială era o mândrie a României, a patra din lume! Unde sunt oare navele comerciale şi de pescuit? S-au scufundat, cumva? Unde şi când?
Iată care este imaginea României de azi. Din România comunistă de ieri, cea a lui Ceauşescu, au fugit poate vreo câteva mii. Dar din România contemporană, câţi au fugit? Le ştie cineva numărul? E de ordinul sutelor de mii, dacă nu cumva chiar al milioanelor! Ei, însă, au dreptul să hotărască asupra destinului ţării pe care au părăsit-o acum, la greu, ca să-şi găsească o viaţă mai uşoară. Nu-i condamn. Era dreptul lor să plece. Dar dacă ne luam cu toţii lumea în cap şi plecam aiurea, cât vedeam cu ochii, unde ne-ar fi dus paşii, că doar lumea este largă, ce s-ar fi ales oare de ţara asta?
Iată pentru ce consider că asupra destinului nostru, asupra vieţii noastre, rea, bună, cum o fi , asupra sorţii noastre de azi şi din viitor, avem dreptul să ne pronunţăm noi, cei de aici, din România. Noi suntem cei îndreptăţiţi să ne alegem conducătorii, nu cei de aiurea. Dacă vom şti să-i alegem pe cei buni, vom trăi bine, dacă pe cei răi şi nepricepuţi, pe cei care, sub faldurile tricolorului şi ale intereselor ţării, îşi ascund propriile interese şi goana după înavuţire cu orice preţ, atunci prost vom trăi. Şi ne vom merita soarta. Dar, să ne-o hotărâm noi, milioanele de români din România, care am rămas acasă, să punem umărul, după puterile noastre, să îndreptăm starea aceasta de mizerie în care am fost târâţi, fără voia noastră; să ieşim din mocirla în care ne-am scufundat datorită unor „panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii”, a unora care „ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc fi lozofi e” (Eminescu).
Toate acestea trebuie să aibă un sfârşit. Fiindcă, vorba aceluiaşi mare Eminescu, atât de contemporan, poate chiar mai contemporan de cum a fost în timpul vieţii: „Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - Nişte mişei!”.