Trăirea adevărului de către poporul întreg

Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica spre tot adevărul, nu i-l impune, nici nu-l dogmatizează fără consimţământul ei - „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28) - pentru că atunci el ar înceta să fi e un adevăr care eliberează şi ar deveni o tiranie care ucide. Domnul nu l-a mântuit pe Iuda cu forţa: „El avea puterea de a atrage pe ucenic, dar n-a voit să facă binele prin constrângere, nici să-l atragă la sine cu forţa” - (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre trădarea lui Iuda, omilia I, pag. 49, col. 375). Tot ceea ce există în afara Libertăţii este osândă şi moarte.
Credincioşii sunt copii ai libertăţii. Ierusalimul de sus, care este mama noastră a tuturor, este liber. Matricea în care ne formăm este taina Libertăţii pentru care ne-a eliberat Hristos: „Căci dacă se ia de la noi libertatea de a alege, nu mai suntem niciun chip al lui Dumnezeu, nici sufl et raţional şi mintal, şi fi rea noastră se va strica cu adevărat nemaifi ind ceea ce trebuie să fi e” (Sfântul Maxim Mărturisitorul - Despre mărturiile dumnezeieşti, pag. 4, col. 308 A). Iar adevărul care eliberează poate fi înţeles, cunoscut, întrupat, numai în spaţiul Libertăţii. Adevărul trăieşte în trupul Bisericii ca o „liturghie” dinamică a „credinţei” care schimbă şi transfi gurează creaţia.
Primatul aparţine acestei înţelepciuni şi puteri a lui Dumnezeu, care le ţine pe toate. Şi, pentru că Adevărul se găseşte în Biserică, el este trăit şi formulat de întreg trupul ei, el este exprimat de Sinoadele ecumenice şi locale, şi este acceptat şi se odihneşte în plinătatea Bisericii, cu care sinodul episcopiilor se găseşte în contact canonic şi sacramental al iubirii. Sinodul este gura Bisericii, a conştiinţei sale infailibile. Suferinţa şi lupta responsabilităţii soborniceşti a poporului credincios e ceva care a costat şi costă mult. E ceva dureros pentru întreg trupul Bisericii, şi tocmai de aceea este ceva mântuitor. Pentru că Biserica călăuzeşte conştient şi în cunoştinţă de cauză pe toţi, comunităţi şi persoane, spre maturitatea duhovnicească şi majoratul în Hristos.
În acest spirit de responsabilitate se maturizează credinţa şi se naşte teologia. Adevărul, „Un trup şi un duh suntem toţi” (I Corinteni 10, 17), se întrupează în noi ca libertate tangibilă. Fiecare credincios este chemat să trăiască în mod teologic. Şi întreg trupul Bisericilor teologhiseşte prin viaţă şi lupta lui. Astfel, acel „ex cathedra” al Ortodoxiei, de unde ea se proclamă în mod infailibil, este de fapt „de pe cruce”. Responsabilitatea ce se întinde la întreg trupul poporului, este o cruce. Teologia apofatică este un urcuş spre Golgota. Viaţa duhovnicească a fi ecărui credincios care oferă echilibrul sobornicesc, este o cruce. Pe cruce Domnul „şi-a întins mâinile şi a unit cele ce mai înainte erau îndepărtate” (canonul Utremiei din Sâmbăta Mare - Triod). Din toate acestea vedem pentru ce în gura unui ortodox fi ecare termen are un alt conţinut, o altă greutate şi putere. Pentru că el se naşte şi trăieşte într-o altă lume. Ceea ce îl entuziasmează pe ortodox în tot ceea ce îl preocupă, este ceva mult prea relativ şi neimportant pentru veacul acesta care, venind şi văzându-l, trece mai departe. Ceea ce constituie viaţa, bucuria şi certitudinea Ortodoxiei este ceva inexistent pentru lume: „Lumea nu Mă va vedea, voi însă Mă veţi vedea” (Ioan 14, 19). Acea infailibilitate cu care se mândreşte Vaticanul, constituie, în eclesiologie şi spiritualitate, o dezarticulare a structurii ei termice, o nenorocire pentru Biserică, o boală spre moarte. Ortodoxia nu poate accepta dogma infailibilităţii Romei fără a se nega pe ea însăşi. Nu poate să accepte şi să n-o trăiască (toate dogmele au fost încorporate în cultul Bisericii, au modelat şi pecetluit viaţa ei). Presupunând că Biserica ar accepta-o şi, în consecinţă, ar trăi-o ca pe toate celelalte dogme, atunci ea ar înceta să mai existe. Ar înceta să mai trăiască ea însăşi.
Biserica Occidentală a creat această dogmă în modul ei propriu, a formulat-o şi o trăieşte în modul ei propriu. Această dogmă nu poate fi trăită în mod ortodox de nicio Biserică: ea aduce paralizia eclesiologică a întregului ei trup. Centrul Bisericii nu se găseşte într-un „undeva” geografi c sau administrativ, ci într- un „după cum” treimic (Ioan 17, 11). Acest lucru ar aduce cu sine în mod nemijlocit o schimbare neobişnuit de prea cuvenită, ar pogorî în Biserică vieţuirea din ceruri şi ar înălţa nădejdea, credinţa şi dragostea noastră la cer. Toate există în mod divino-uman, treimic.
O constituţie sinodală înseamnă una treimică: înseamnă un mod de existenţă şi lucrare treimic. Această unitate care leagă după fi inţă cele Trei Persoane de-o-fi inţă şi mai-înainte-de-veci ale Dumnezeirii Celei Una, vrea Dumnezeu s-o acorde prin har făptuirii lui. Acest lucru constituie, de fapt, baza antologică a chipului lui Dumnezeu în om şi a posibilităţii dobândirii asemănării cu El. Omul căzut din chip şi asemănare cu Dumnezeu a fost nevoie ca prin voia Tatălui să vină Hristos, fi ul lui Dumnezeu, ca să schimbe condiţiile antologice ale existenţei şi să dea înnoirea chipului lui Dumnezeu în om. Cuvintele „sine concensu Ecclesiae”, indică faptul că „defi niţiile dogmatice ale pontifului roman sunt ireformabile prin ele însele şi nu prin consensul Bisericii” şi (constituţia dogmatică a Bisericii - Lumen Gentium III, 25), constituie antipodul acelui „după cum” treimic al modului de vieţuire nou şi unic în Biserică. Nu este vorba de a constrânge Vaticanul cu ameninţări sau cu îndemnuri. Acest lucru îl arată limpede atât timpurile vechi cu multe atacuri tăioase, cât şi complimentele reciproce de astăzi. Atât primele, cât şi ultimele sunt de prisos, pentru că, în fond, Vaticanul nu poate să acţioneze diferit. S-a autocondamnat şi s-a înlănţuit de eroarea „infailibilităţii” de legăturile unei constituţii după om, după trup. Aici se află neputinţa. De aici şi până la celelalte teme abordate în aşa-zisul ecumenism este o cale de altă natură, uitând ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Cugetul trupului este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, căci nici nu poate” (Romani 8, 7). Astfel, reacţia naturală a Vaticanului nu este cedarea sau discuţia pe tema aceasta, ci înăsprirea şi insistenţa. Acest lucru s-a întâmplat la Conciliul Vatican II. În ciuda tuturor angajamentelor recente şi a schimbărilor în comportamentul romano- catolic, infailibilitatea a rămas pe de-a întregul neatinsă, ba mai mult, ea a fost consolidată printr-o practică a ei şi la declaraţiile Pontifului care nu sunt „ex cathedra”. Instinctiv, Vaticanul îşi concentrează aici întreaga apărare, fi - indcă tocmai aici se găseşte călcâiul lui Ahile, inima melodiei.
Dincolo de amabilităţile ecumenice la un nivel pur lumesc şi fi losofi c, şi de contactul „pe picior de egalitate” mult dorit şi pregătit dintre Papism şi Ortodoxie, ceea ce ne interesează pe toţi este necesitatea inevitabilă (dureroasă şi mântuitoare) care se iveşte de la sine, de a cântări în termeni diferiţi acel „nu poate” al Papismului, de a-şi schimba „infailibilitatea” cu „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”. Iar această cântărire şi confruntare, cât şi rezultatele acestora, nu sunt reglate de voinţe omeneşti după voinţa Divină. Putem spune clar că: „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui Viu” (Evrei 10, 31).
Astfel, de la Sfântul Vasile cel Mare, care a văzut rădăcinile râului şi a vorbit de mândria apuseană (Sfântul Vasile cel Mare - Scrisoarea 239, 2, pag. 32, col. 893, B), până la Fatie cel Mare, Marcu Eugenicul şi Sfântul Nicodim Aghioritul, există o continuitate neîntreruptă, care exprimă singurul şi unicul lucru asupra temei în chestiune.
Romano-catolicii de astăzi sunt extremi de demni de simpatie pentru că suferă şi luptă, sunt printre fraţii afl aţi în nevoi. Întreg trupul lumii Occidentale, în toate straturile viţii ei, prezintă o mişcătoare maturizare şi sete - rezultat dureros al vremurilor grele - de a asculta glasul ortodocşilor şi de a-l primi, după putere, ca pe o mângâiere şi Evanghelie a Libertăţii. Dacă şi în ce măsură se va întâmpla aceasta, apasă mai mult asupra noastră.
Poate că nici noi nu suntem încă maturi şi nici starea altor Biserici nu este încă sufi cient de matură - şi mă refer aici la Biserica greacă -, pentru a înţelege că putem să-i ajutăm. Cu toate acestea se pare că suntem într-o situaţie mult mai bună decât acum cincizeci de ani.
Noi toţi - poporul creştin ortodox - trebuie să avem pururi viu în minte şi în inimă îndemnul Sfântului Apostol Pavel dat galatenilor: „Că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit- o - să fi e anatema...! Că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Galateni 7-9; 11-12). „În afară de Biserică nu este mântuire” şi, de aceea, lupta celui viclean este împotriva Sfi ntei Biserici, „stâlpul şi temelia adevărului ”.