„Trebuie să ne întoarcem la izvoarele propriei noastre identităţi, pentru a nu ne uita trecutul şi spre a ne cunoaşte viitorul!”

- Dialog duhovnicesc cu PS Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei,
la trei luni de la întronizarea Preasfinţiei Sale în scaunul Eparhiei Munţilor
(vineri, 22 mai 2015, la Reşedinţa Episcopală din Miercurea-Ciuc) -

Predoslovie
L-am cunoscut pe Preasfinţitul Andrei Moldovan doar anul acesta, atunci când m-am numărat printre miile de credincioşi români (unii trăitori pe aceste meleaguri, iar alţii sosiţi din depărtări, special pentru acest prilej) care au participat la întronizarea Preasfinţiei Sale în scaunul Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei, ceremonie care s-a săvârşit la Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc, în 15 februarie 2015. Dintru început trebuie să mărturisesc faptul că am fost impresionat de biografia spectaculoasă a Preasfinţitului Andrei. Născut la 22 noiembrie 1967 în comuna Cheţani, judeţul Mureş, ca întâiul copil al părinţilor Nicolae şi Maria, după ce a absolvit, în 1986, cursurile Liceului din Iernut, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din Topliţa, judeţul Harghita. La 19 iulie 1990, a fost tuns în monahism cu numele Andrei, de IPS Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei, iar o zi mai târziu, în ziua prăznuirii hramului mănăstirii, a fost hirotonit ierodiacon de IPS Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, pentru ca, la 21 noiembrie (de Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului), să fie hirotonit ieromonah. La 10 august 1995, a fost transferat de către PS Ioan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, la Mănăstirea Făgeţel, judeţul Harghita, pe care a refăcut-o din temelii. În anul 2000, a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, iar între anii 2002-2005 a urmat studii postuniversitare la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Aristotel din Thessaloniki, Grecia. La 29 august 1999 (Prăznuirea Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Făgeţel), a fost hirotesit protosinghel, iar şapte ani mai târziu, în 29 august 2006, a fost hirotesit arhimandrit, la aceeaşi mănăstire. Înainte de aceasta, la 1 octombrie 2005, fusese numit Exarh al mănăstirilor din Episcopia Covasnei şi Harghitei, demnitate administrativ-bisericească pe care a ocupat-o până în 2008, atunci când (în cadrul lucrărilor Sfântului Sinod din 8-9 iulie) a fost ales în Scaunul de Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului şi apoi a fost hirotonit întru arhiereu, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 15 august 2008, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, primind numele Andrei Făgărăşeanul. Din această treaptă arhierească, în dimineaţa zilei de 5 februarie 2015, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales, prin vot secret, pe Preasfinţitul Părinte Andrei Făgărăşanul, în postul vacant de Episcop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei, cu 38 de voturi din 45 valid exprimate. Din acest moment, povestea Eparhiei Munţilor merge mai departe, întru slava lui Dumnezeu şi călăuzirea credincioşilor ortodocşi români la mântuire.

- Preasfinţia Voastră, vă rog să-mi permiteţi a începe acest dialog duhovnicesc prin evocarea unei mărturisiri prin care IPS Ioan, după întronizarea sa ca Mitropolit al Banatului, afirma că, plecând din Episcopia Covasnei şi Harghitei a lăsat, în fiecare comunitate românească, o candelă aprinsă şi un tricolor românesc. Se poate spune că IPS Ioan a „desţelenit” terenul zonei, atât cel fizic cât şi cel duhovnicesc. Iar acum, prin Pronia dumnezeiască, Preasfinţia Voastră continuaţi lucrarea şi opera lui, pe alt palier. Care este starea actuală a Bisericii Ortodoxe şi a credincioşilor români ortodocşi din această Eparhie?
- Înaltpreasfinţitul Ioan a fost omul providenţial pentru începutul unei episcopii situate în cel mai crunt ţinut al Ţării. Într-adevăr, astăzi, în fiecare biserică ortodoxă din Covasna şi Harghita arde candela credinţei româneşti şi în fiecare biserică se slujeşte Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Însă, la început, în 1995, pe PS Ioan, atunci când a mers la Doboşeni şi la Herculian nu l-au aşteptat un cor mixt sau de un grup psaltic care să dea răspunsurile la Liturghie. Acolo l-au aşteptat bisericile dărâmate, mure şi măceşe în loc de Sfânta Masă şi gunoaie în bisericile ruinate. Dintru început, IPS Ioan a avut 80 de şantiere la biserici, deschise în acelaşi timp, simultan. Acum, slavă lui Dumnezeu, nu mai avem decât vreo trei-patru biserici de mir şi două mănăstiri în care se zidesc din temelie bisericile: biserica mare de la Mănăstirea Moglăneşti şi biserica Mănăstirii Făgeţel. În rest, toate lăcaşurile de cult sunt aşezate, aşa cum spunem la rugăciunea de la sfinţirea bisericii: „Această Casă Tatăl a zidit-o, această Casă Fiul a înnoit-o, această Casă Duhul Sfânt a sfinţit-o”. Românii din aceste meleaguri sunt (aşa cum i-aţi şi cunoscut şi dumneavoastră, atunci când aţi realizat cercetările de teren) oglinda satului românesc, care, vorba poetului, „se retrage în cărţi, iar cărţile se aşează în biblioteci”. Populaţia este îmbătrânită, tinerii au migrat peste mări şi ţări, iar satele rămân neputincioase. Te doare sufletul, atunci când intri în comunităţile noastre româneşti (aşa mici cum sunt!) şi vezi la biserică numai credincioşi trecuţi de 65 şi 70 de ani. Dar, nădăjduim în mila Bunului Dumnezeu şi la întoarcerea tinerilor la identităţile strămoşilor noştri. Dumnezeu le rânduieşte, căci, în acelaşi timp, avem şi comunităţi foarte bine închegate. De pildă, în nordul Eparhiei, în judeţul Harghita, comunităţile româneşti din zona Topliţei sunt foarte bine aşezate; la fel, în sudul Eparhiei, în zona Buzaielor Ardelene, toate satele româneşti din interiorul Arcului Carpatic sunt, la rândul lor, foarte bine evidenţiate. Dar, în acelaşi timp, avem şi sate pe cale de dispariţie. În judeţul Harghita sunt câteva sate în care nu mai avem credincioşi deloc, iar în unele părţi ale Covasnei sunt sate cu doar doi-trei sau cu zece-cincisprezece credincioşi. Dar, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate! Nădăjduim într-o reîntoarcere a tineretului în satul românesc, pentru că, dacă nu ne întoarcem la identităţi, nu ne cunoaştem neamul, iar un popor care-şi uită trecutul nu-şi poate cunoaşte viitorul.
- Preasfinţia Voastră, sunteţi născut în satul Cheţani din judeţul Mureş, la 5 km de Luduş, înspre Cluj. Acolo situaţia este diferită de judeţele Covasna şi Harghita, din punctul de vedere al elementului etnic românesc, care este cu mult mai bine aşezat şi mai compact reprezentat.
- Într-adevăr, satul meu natal este printre puţinele sate româneşti, din judeţul Mureş, cu o identitate foarte bine determinată, fiind atestat din secolul al XIV-lea. Un exemplu similar care-mi vine chiar acum în minte l-ar putea constitui comuna Bilbor, singura pur românească (şi una dintre cele mai vechi) din judeţul Harghita. Rromii locuiesc într-un sat învecinat, Hădăreni, iar credincioşii romano-catolici, de etnie maghiară, se află în Luduş şi în satul vecin, Gheja.

Începuturile la Mănăstirea Făgeţel şi în Eparhia Munţilor

- Vă rog să-mi permiteţi să declar, acum şi aici, faptul că am găsit de-a dreptul spectaculos întregul parcurs formativ-duhovnicesc şi biografic al Preasfinţiei Voastre! În 1989, aţi intrat ca vieţuitor al Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din Topliţa, unde aţi fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah. În 1995, aţi fost numit stareţ la Mănăstirea Făgeţel, pe care aţi reconstruit-o, plecând, practic, doar de la existenţa bisericii. Din 2005 aţi fost exarh al mănăstirilor din Episcopia Covasnei şi Harghitei. În acest context, revin la prima întrebare: cum vedeţi, din această perspectivă şi de acum, din Scaunul Episcopal, starea administrativă şi duhovnicească a bisericilor şi mănăstirilor din Eparhie. Şi, nu în ultimul rând, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte despre Făgeţel: ce aţi găsit acolo şi ce aţi lăsat în urmă.
- În 1989, în data de 8 septembrie, am intrat ca vieţuitor al Mănăstirii „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”, din Topliţa. În 1990, în ajunul hramului, la Praznicul Sfântului Ilie, am fost tuns în monahism de IPS Părinte Andrei, actualul Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului, iar în ziua praznicului am fost hirotonit ierodiacon de vrednicul de pomenire Antonie, Mitropolitul Ardealului. În 28 noiembrie 1990, în comuna Bilbor, am fost hirotonit preot, ieromonah. În 1995, am fost transferat, împreună cu încă doi vieţuitori (părintele Ghelasie şi vrednicul întru pomenire părinte monah Nicolae), de la Mănăstirea Topliţa la Mănăstirea Făgeţel, care în acea perioadă s-a redeschis. IPS Ioan a avut o dragoste deosebită faţă de viaţa monahală; el a găsit trei mănăstiri în Episcopia Covasnei şi Harghitei, iar acum, când a plecat la Mitropolia Banatului, a lăsat Eparhiei opt mănăstiri şi două schituri, în care vieţuiesc 235 de monahi şi monahii. Mănăstirea de la Făgeţel am găsit-o, aş putea spune, aproape o ruină; biserica era într-o stare destul de avansată de degradare. Ea a fost ctitorită, în 1903, de o credincioasă pe nume Rozalia, care a dorit să o facă schit monahal. Aşa se explică faptul că, în 1936, a fost sfinţită de către vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului, care a aşezat şi primul stareţ al mănăstirii, pe părintele Dionisie Şova, de la Mănăstirea Bogdana din judeţul Bacău. Părintele Dionisie, în timpul cedării Ardealului, s-a retras la Bogdana, iar mănăstirea a rămas pustie. În 1945, părintele s-a reîntors la mănăstire şi a trăit până în 6 august 1951, când a fost găsit spânzurat (în sensul că a fost, se pare, ucis de cei care nu doreau continuarea vieţii monahale româneşti şi ortodoxe pe aceste meleaguri). A pătimit, ca un mucenic. Mucenicia lui, chiar dacă nu este recunoscută în mod oficial de BOR, este bazată pe mărturiile călugărilor de la Bogdana, care l-au cunoscut foarte bine. Eu am stat de vorbă cu fostul stareţ de la Bogdana, care mi-a povestit numai lucruri bune despre părintele Dionisie. A fost un om blajin şi bine aşezat duhovniceşte; n-ar fi făcut lucrul acesta, pentru că, în toate actele doveditoare care se află în arhiva Mitropoliei Ardealului, se vede că părintele a dat ascultare faţă de chiriarhul locului, faţă de rânduiala bisericească şi faţă de protopopul Miercurii-Ciucului. Părintele Dionisie, ca orice muritor de rând, probabil că a avut şi duşmani, iar atunci aceia nu l-au mai putut înghiţi, dorind să se termine cu ortodoxia din zonă. Şi aşa, mănăstirea a rămas pustie până în 1976, când preotul paroh, părintele Victor Bucur, om al locului şi fiu al satului, a fost hirotonit şi aşezat preot al satului şi al credincioşilor din Făgeţel de vrednicul de pomenire Episcop Emilian Birdaş. În acei ani, părintele s-a ocupat şi de reorganizarea bisericii şi a Schitului Făgeţel, cum era în vremea aceea. Bineînţeles, ca orice început, pentru noi a fost foarte greu la Făgeţel, în sensul că mănăstirea era pustiită, Episcopia era nouă şi nici Preasfinţitul (pe atunci - n.n.) Ioan nu ne putea ajuta prea mult. Imediat ce Episcopia s-a înfiinţat, în 1994, primăvara au început lucrările la Făgeţel. Şi iată că, slavă bunului Dumnezeu, am avut oameni vrednici, ctitori de suflet, din partea Moldovei, care au fost aproape de mănăstire şi aproape de această Eparhie a Covasnei şi Harghitei. Dumnezeu să-l odihnească pe domnul Boris Nazarevici, director economic la rafinăria de la Moineşti, care a ajutat cât a putut! Am putea spune că el este ctitorul principal al Sfintei Mănăstiri din Făgeţel. În prezent, acolo sunt opt vieţuitori, corpurile de chilii sunt construite, trapeza e pictată, coridoarele mănăstirii sunt pictate; este ca o mică cetate voievodală în Carpaţii noştri strămoşeşti, împrejmuită cu ziduri. Şi acolo au fost multe ispite, atunci când am construit zidurile mănăstirii, toate ziarele locale în limba maghiară au început să vuiască: „pentru cine se construieşte şi pentru ce, această cetate, ca pe timpul lui Manole?”, cam aşa sunau titlurile ziarelor. Dar, slavă lui Dumnezeu, astăzi, prin Mănăstirea de la Făgeţel, încă o candelă a monahismului românesc străluceşte şi în Carpaţii Harghitei!
Spuneam că Episcopia noastră are în prezent zece vetre monahale, cu un total de 230 de vieţuitori, aşezaţi în opt mănăstiri şi două schituri. Cinci mănăstiri sunt în judeţul Harghita şi trei mănăstiri şi un schit, pe care-l vom înfiinţa, sunt în judeţul Covasna. Sunt 118 parohii în cele două judeţe, cu 102 preoţi, cărora li se adaugă patru preoţi la spitalele municipale zonale, trei preoţi în structurile militare şi cinci preoţi pensionari. Totalul credincioşilor este de 81.877, în toată Episcopia, din care în Covasna sunt 43.827 credincioşi ortodocşi (din 206.261 locuitori), iar în Harghita sunt 38.050 credincioşi ortodocşi, din 304.754 locuitori. Nădăjduim, cum spuneam la începutul convorbirii noastre, în dragostea lui Dumnezeu şi în înţelepciunea tinerilor de a se întoarce în ţară şi, mai ales, la ţară, de a se întoarce, adică, la vetrele lor strămoşeşti şi să se „zidească” pe altarul Neamului nostru Românesc! Pentru că, repet, dacă nu ne cunoaştem trecutul, nu putem să ne preţuim nici viitorul şi nu vom avea nici identitate! Să vă dau un exemplu: Atunci când intri într-un sat, două instituţii îţi „ies în faţă”: biserica şi şcoala; apoi, dacă te întorci către biserică, imediat observi cimitirul. Noi cu asta ne putem „lăuda”, aceasta e „cartea de identitate” a Neamului Românesc: biserica, şcoala (care s-a născut în tinda bisericii) şi cimitirul, unde ne sunt strămoşii.

„Mulţi credincioşi care nu au pe nimeni primesc ajutor în tinda mănăstirilor şi bisericilor noastre”

- Toate aceste instituţii fundamentale pot fi văzute ca o legătură între trecut (cimitirul), prezent şi viitor (şcoala) şi veşnicie (biserica). Pentru că vorbim despre Biserică (văzută ca instituţie divino-umană), cum vedeţi raportul dintre lucrările Bisericii (sfinţitoare, pastorală, învăţătorească, misionară şi culturală) şi care este ponderea lor în situaţia concretă, mai specială, din Eparhia Covasnei şi Harghitei?
- Din punct de vedere misionar, fiecare preot din cei peste 100 care deservesc bisericile din satele şi oraşele în care se află creştinii noştri ortodocşi, îşi face datoria. Fiecare parohie, pe lângă structura ei bisericească (mă refer ca lăcaş de cult) are şi o structură socială în care copiii şi cei nevoiaşi vin şi primesc ajutoare de la biserică. Cea mai frumoasă lucrare duhovnicească săvârşită în viaţa Episcopiei este cea de la Mănăstirea Mărcuş, judeţul Covasna, acolo unde zece suflete au fost crescute de la vârsta de o lună, iar astăzi aceste fetiţe sunt în clasa a şasea sau a şaptea; Maica Stareţă Serafima este mama lor duhovnicească şi, până la un punct, putem spune că şi cea trupească. Revenind la lucrarea social-filantropică a Bisericii, trebuie să subliniem că fiecare mănăstire are arhondaricul în care poposesc pelerinii care trec să se închine, dar pe lângă grija faţă de pelerinii trecători şi închinătorii duhovniceşti există şi acele „bolniţe” ale sfintelor mănăstiri, în care se află monahi sau monahii în vârstă, ca şi credincioşi care nu mai au pe nimeni, iar acolo primesc îngrijire duhovnicească, medicală şi trupească. Sunt foarte mulţi bătrâni „ai nimănui”, care vin la mănăstiri şi care toată iarna trăiesc acolo, pentru că nu au de nici unele. Aşa este la mai toate mănăstirile din Eparhie: la Topliţa, la Făgeţel, la Izvorul-Mureşului, la Sita-Buzăului, la Valea-Mare.
- Cred că este important să se ştie lucrurile acestea, deoarece curentul anticlerical şi antibisericesc, în duhul milenarist şi nihilist care bântuie prin minţile unora, a devenit astăzi din ce în ce mai puternic şi mai vehement în a acuza Biserica de lipsa implicării sociale şi în a „denunţa” faptul că în ultimii ani s-au construit foarte multe biserici în loc de şcoli şi spitale...
- Menirea Bisericii nu este de a construi spitale, pentru că ea însăşi este spital duhovnicesc! Biserica este singura instituţie de pe faţa pământului care spală păcatele omului, fără ca ea să fie atinsă, fără ca ea să fie prihănită, pentru că în ea lucrează Duhul Sfânt. Or, spitalele, şcolile şi toate acuzele închipuite din mass-media românească, blamând Biserica, nu intră în datoria Bisericii! Cu toate acestea, Biserica are de două mii de ani în grijă acele orfelinate (sau Vasiliade, cum erau numite, instituite chiar de Sfântul Vasile cel Mare). Biserica îngrijeşte tot ceea ce se cheamă „suflet păcătos” şi „trup neputincios”. Mai mult decât acestea, ce se poate face?

„Copiii din Harghita şi Covasna primesc cu multă nevinovăţie tradiţiile Neamului Românesc”

- Vă „ispitesc” (iertaţi-mi termenul îndrăzneţ!) din nou cu o întrebare de interes major: care este rolul culturii în Biserică? A culturii duhovniceşti, în duh patristic, şi a culturii tradiţionale, în duhul păstrării tradiţiilor Poporului Român?
- Biserica, întotdeauna, la predică şi la sărbătorile sfinţilor, nu a făcut altceva decât a vestit cuvântul lui Dumnezeu din faţa Sfântului Altar şi din amvon, iar viaţa sfântului respectiv nu a fost altceva decât un curs de patrologie şi un act de cultură. În Episcopia noastră, cea mai mare lucrare misionară şi culturală o reprezintă publicaţia „Grai românesc”, editată de Sfânta Episcopie. Într-un mod cu totul deosebit, „Condeiul ardelean”, ziarul bilunar de atitudine, cultură şi spiritualitate care apare de aproape un deceniu prin osârdia şi râvna meritorie a domnului director fondator Doru Decebal Feldiorean, ocupă un loc important printre publicaţiile în limba română din judeţele Covasna, Harghita şi chiar din Mureş. Dumnealui aşează în paginile acestei publicaţii tot ce se cheamă românism creştin-ortodox în Episcopia Covasnei şi Harghitei, prin materiale jurnalistice de cea mai bună calitate. Apoi, trebuie menţionate şi celelalte lucrări duhovniceşti care se săvârşesc prin şcolile şi liceele noastre româneşti, din satele şi oraşele de pe teritoriul Episcopiei (mai ales acelea din zona Topliţei şi din zona Întorsurii-Buzăului), unde profesorii de religie scot în evidenţă lucrarea culturală şi bisericească a tuturor satelor româneşti în care se păstrează tradiţiile nealterate, graiul românesc şi tot ceea ce numim noi lucrare sacramentală, în duhul patristic al Mântuitorului Hristos.
- Să înţeleg că există o întrepătrundere, o împreună-lucrare a celor mai importante activităţi ale Bisericii, în acest duh patristic pe care-l evocaţi...
- Vedeţi, părinţii noştri duhovniceşti spuneau aşa, prin mănăstiri: „Pe una să o faci şi pe cealaltă să n-o laşi”. Aceste acţiuni se îmbină şi se aşează precum zalele unui lanţ, în lucrarea noastră duhovnicească, bisericească. Nu poţi vorbi de o lucrare duhovnicească dacă nu foloseşti lucrarea patrologică, vieţile sfinţilor, lucrarea sfinţitoare, prin harul Duhului Sfânt, prin care viem şi ne sfinţim prin Sfintele Taine; apoi nu putem nici să lăsăm lucrarea socială a Bisericii, care strânge sufletele şi duhurile neputincioase în jurul Bisericii-mame.
- Întorcându-ne, puţin, la cultură: în Covasna şi Harghita sunt două centre culturale care aparţin de Sfânta Episcopie. La Sfântu-Gheorghe este Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, iar la Miercurea-Ciuc, Centrul Cultural „Patriarhul Miron Cristea”, ambele înfiinţate de IPS Ioan.
- Aşa este. Fiecare dintre aceste două centre promovează cultura Neamului Românesc din zona respectivă. În judeţul Harghita, la Centrul Cultural „Miron Cristea” avem oameni vrednici, care se implică în păstrarea tradiţiilor culturale, etnografice şi, în acelaşi timp, bisericeşti din judeţ. La data apariţiei acestui număr din „Condeiul ardelean” deja se va fi săvârşit acţiunea de premiere a copiilor care au participat, în acest an şcolar, în cadrul atelierelor meşteşugăreşti (de pictură, icoane, încondeiere de ouă şi ţesături tradiţionale) potrivite vârstei lor. În judeţul Covasna, avem Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, unde inimosul dr. Ioan Lăcătuşu se jertfeşte ca o candelă vie a Neamului Românesc, pe altarul păstrării tradiţiilor noastre duhovniceşti, naţionale, istorice, etnografice şi sociale, din sud-estul Transilvaniei. Ne bucurăm foarte mult că aceste două centre sunt ca două „faruri” ale românilor, care „călăuzesc” corabia Bisericii noastre străbune. Centrul Cultural „Miron Cristea” din Miercurea-Ciuc adună copiii, adolescenţii şi tinerii, precum cloşca îşi adună puii, în jurul Catedralei Episcopale; Centrul Cultural „Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe îşi adună credincioşii de aceleaşi vârste în jurul Catedralei „Sfântul Mucenic Gheorghe” şi „Sfântul Ierarh Nicolae”. Chiar dacă în judeţul Covasna sunt mai mulţi copii (comparativ cu numărul lor din Harghita), ne bucurăm tare mult că în ambele centre culturale avem copii vrednici, tineri inimoşi, care păstrează cu sfinţenie identitatea Neamului Românesc; în judeţul Harghita, copiii fiind mai puţini, sunt totuşi atât de bine „închegaţi” în jurul Bisericii şi în jurul profesorilor şi îndrumătorilor duhovniceşti ai Centrului Cultural, încât ţi-e mai mare dragul să fii în mijlocul lor şi să-i priveşti cu câtă nevinovăţie primesc tradiţiile Neamului Românesc, ca pe un odor sfânt al dragostei şi al jertfelniciei înaintaşilor!
- Da, aşa cum spuneaţi, copiii reprezintă privirea noastră din prezent, cu speranţa viitorului. Din această perspectivă, cum vedeţi transmiterea acestor resurse culturale între generaţii? Şi, pentru că l-aţi evocat pe domnul dr. Ioan Lăcătuşu, vrednic lucrător şi aprig luptător pentru menţinerea candelei vii a românismului în această parte de Ţară, ajuns, iată, la o vârstă frumoasă, o vârstă a împlinirilor vieţii şi activităţii, mă gândeam că domnia sa a avut înţelepciunea şi viziunea de a se înconjura de tineri colaboratori, cărora le împărtăşeşte, cu generozitate şi altruism, din experienţa şi cunoştinţele pe care le-a acumulat în întreaga sa carieră. Este important ca reprezentanţii generaţiilor mature să vină în întâmpinarea tinerilor şi să le aducă experienţa şi cunoştinţele lor, iar tinerii să primească şi să continue toată această lucrare, aducându-şi, la rândul lor, aportul, cu entuziasmul şi cu puterea lor de muncă.
- Domnul dr. Ioan Lăcătuşu a izbutit, la Sfântu-Gheorghe, să „aşeze” cel mai frumos centru cultural din Transilvania noastră zbuciumată. Totodată, dumnealui a reuşit performanţa (rară în zilele noastre!) să-şi facă şi ucenici. A aşezat la cârma Centrului Cultural pe părintele dr. Sebastian Pârvu (şi trebuie să mărturisesc faptul că, la propunerea domniei sale, am fost bucuros să-l numesc pe părintele Sebastian în funcţia de director al Centrului de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”). Apoi, domnul dr. Lăcătuşu mai are doi tineri care muncesc cot la cot cu dumnealui şi care sunt atât de bine ancoraţi în păstrarea identităţii noastre spirituale, naţionale şi duhovniceşti din Carpaţi, încât vreau să cred că nu-i poate clinti nimeni şi nimic de acolo.

„IPS Ioan a fost, într-adevăr, „omul păcii” pe oriunde a trecut”

- În încheierea acestui dialog duhovnicesc, pe care aţi binevoit să ni-l acordaţi cu părintească dragoste, vă rog să-mi permiteţi a-l evoca, din nou, pe IPS Ioan, care a fost cunoscut de întreaga suflare românească drept un „om al păcii”, un om al dialogului din această Eparhie a Munţilor, aşa cum îi plăcea să o numească. Înaltpreasfinţia Sa declara că a lucrat, în cei douăzeci de ani de arhipăstorire, cu diplomaţie, cu tact şi cu iubire de oameni pentru aplanarea tensiunilor interetnice şi interconfesionale apărute aici. Cum credeţi că poate fi continuat acest dialog, în condiţiile în care sunt încă multe „minţi înfierbântate” care nu văd în faţa ochilor decât autonomie extinsă, pe criterii etnice, bazată pe epurarea din zonă a tuturor elementelor româneşti: etnice, confesionale, identitare şi culturale? Cum pot fi ajutaţi şi încurajaţi românii trăitori pe aceste meleaguri să-şi păstreze, nealterate, toate aceste „comori de spiritualitate” pe care le-aţi evocat?
- În primul rând, trebuie continuată această „legătură a păcii”, în duhul dragostei lui Hristos! Nu se poate, în zonă, dacă nu ai dragoste! Am fost aşezat Episcop al românilor ortodocşi din cele două judeţe, Covasna şi Harghita, dar să ştiţi că la poarta Episcopiei, 65 la sută din cei care se adresează cu probleme sociale, nu sunt români creştini ortodocşi, ci oameni de alte naţionalităţi şi de alte confesiuni. Trebuie să-i privim pe toţi cu multă bucurie, pentru că toţi reflectă chipul lui Hristos şi în fiecare dintre ei lucrează Duhul Sfânt. Hristos Domnul, atunci când S-a înălţat la Ceruri, S-a înălţat cu un Trup transfigurat: Trupul Învierii. Hristos a înviat în haine de lumină şi a plecat binecuvântând poporul, dar, în acelaşi timp, a dus cu El firea umană căzută în păcat. Să ştiţi că, în zonă, atât românii cât şi maghiarii şi rromii poartă aceleaşi suferinţe, aceleaşi necazuri şi aceleaşi dureri, iar lacrima din inima lor nu o poate şterge decât dragostea lui Hristos, prin rugăciune multă şi cu bunătate faţă de suferinţa aproapelui. IPS Ioan a fost în zonă un „om de legătură” între tot ceea ce se cheamă instituţii ale statului şi instituţia noastră duhovnicească, Sfânta Biserică. A fost, într-adevăr, „omul păcii” pe oriunde a trecut, lăsând pace şi bucurie în sufletele tuturor. Îl rog pe Dumnezeu să mă întărească, spre a putea continua această lucrare sfântă şi sfinţitoare pe care IPS Ioan a dus-o 20 de ani cu cinste şi cu demnitate multă, dar, în acelaşi timp, cu multă jertfelnicie! Atunci când a fost instalat Episcop, în 1994, avea barba neagră. Când a plecat, ca Mitropolit al Banatului, a plecat cu ea dalbă, colilie. Nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu şi-L rugăm să întărească poporul binecredincios, apropiat al Sfintei noastre Maici, Biserica, în duhul păcii, al legăturii sacramentale dintre Sfintele Taine şi tot ceea ce numim noi „aşezare omenească”. Dacă privim lucrurile cu ochi duhovnicesc, atunci nu putem să nu culegem roade duhovniceşti; dacă semănăm vânt, vom culege furtună, vorba proverbului românesc. Întotdeauna trebuie să fim oameni smeriţi, aşezaţi în duhul păcii lui Hristos şi în duhul dragostei faţă de aproapele!
- Preasfinţia Voastră, vă mulţumesc pentru această convorbire duhovnicească şi vă rog, în final, să adresaţi un cuvânt de folos şi de încurajare pentru românii din Covasna şi Harghita, dar şi pentru toţi românii cititori ai bilunarului de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean” (deloc puţini!) din toată Ţara şi din lume.
- Tuturor credincioşilor din Eparhia Covasnei şi Harghitei şi celor care au la suflet scrierile din „Condeiul ardelean” le dorim pace şi binecuvântare în Hristos Domnul, dragoste faţă de Ţară, faţă de Neam şi faţă de tradiţiile noastre, creştineşti şi româneşti, din Ardealul strămoşesc!

Categorie: