UDMR, BRAŢ LA BRAŢ CU EXTREMIŞTII

Sigur, eroii nu trebuie uitaţi, fi indcă jertfa lor rămâne pentru urmaşi un simbol al datoriei supreme faţă de patrie şi popor. „Numele celor ce mor pentru patrie trebuie păstrate în temple şi scrise în cărţile de aur, rămânând ca un izvor de glorie şi de nobleţe generaţiilor viitoare”, scria Montesquieu.
Cam aceleaşi idei a vrut să le exprime şi Marko Bela în faţa celor peste o mie de participanţi la recentele manifestări organizate în „Parcul Reconcilierii” din Arad, în memoria celor 13 generali „eroi” executaţi de austrieci în 1849: „Nu trebuie să uităm că lupta şi sacrifi ciul eroilor trebuie să rămână mereu în sufletele noastre”, a spus el.
Întrebarea care se pune este: pot fi oare socotiţi eroi cei care şi-au clădit gloria pe crime oribile săvârşite de „armata revoluţionară” maghiară, în 1848- 1849, când aceasta a trecut prin sabie şi glonţ 40.000 de români ardeleni, oameni nevinovaţi, în majoritatea lor bătrâni, femei şi copii? Pot fi oare eroi cei care au comandat asemenea crime abominabile, cei care s-au luptat cu asemenea „inamici” neînarmaţi, vânaţi de prin case, bătuţi, adunaţi la marginea satelor, puşi să-şi sape singuri gropile comune şi împuşcaţi fără milă. Iar ca „operaţiunile” să fi e depline, au dat foc satelor în care se instalase moartea, groaza şi fărădelegea. Trei sute de sate româneşti din Ardeal au fost şterse atunci de pe suprafaţa pământului!
Acestea sunt „glorioasele fapte de arme” pe care generalii lui Iosif Bem şi ai lui Kossuth Lajos le-au săvârşit în „revoluţia maghiară de eliberare”! Aceştia sunt „eroii” pe care nomenclatura udemeristă de azi, în frunte cu Marko Bela şi Kelemen Hunor, acesta din urmă şi candidat la preşedinţia României, îi comemorează şi le ridică osanale! Şi fac acest lucru cu bună ştiinţă, tocmai pentru a-şi bate joc de generaţiile de azi ale românilor ardeleni, aşa cum înaintaşii lor au batjocorit în fel şi chip generaţiile de români ardeleni de atunci, transformaţi într-un fel de paria pe pământul strămoşilor daci, cotropit de „forţele maghiare, în formă de hoarde năvălitoare, cum erau şi cum le plăcea să trăiască”. Au făcut acest lucru tocmai spre a se răzbuna pentru înfrângerile ruşinoase suferite în luptele din Apuseni, apăraţi eroic de moţii lui Avram Iancu, care îi bătuseră măr pe honvezi de câteva ori.
Aceste crime oribile săvârşite împotriva unor oameni paşnici şi nevinovaţi nu au fost altceva decât o încercare de transpunere în practică a avertismentului adresat românilor ardeleni de Kossuth, în 10 octombrie 1848: „Ia seama, popor român, ca nu cumva să atragi asupra-ţi nimicirea totală! Viteaza noastră armată va porni asupra voastră şi atunci, vai şi amar de fi ecare aţâţător! Atunci, ar fi fost mai bine să nu vă fi născut! Se va ordona maghiarilor şi secuilor ca să se ridice ca viforul, să măture fi ecare gunoi neascultător, să şteargă de pe suprafaţa pământului pe fi ecare trădător de patrie…!”.
Nimic nu a fost, deci, întâmplător. Crimele au fost săvârşite la comandă. Dar nu a fost pe placul şi dorinţa lui. Românii ardeleni nu au putut fi nimiciţi prin genocidul pus la cale de odioşii guvernanţi de la Budapesta, în frunte cu Kossuth Lajos, fi indcă „suntem mulţi, ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari, că Dumnezeu e cu noi” (Avram Iancu)!
Acum, după un secol şi jumătate de la mârşăviile săvârşite de aceşti călăi, iată, ei au devenit „eroi”, iar crimele lor le sunt glorifi cate fără ruşine tocmai pe acest pământ însângerat al Ardealului crucifi cat, le sunt ridicate monumente şi le sunt închinate imnuri de slavă, pentru jertfele aduse „patriei maghiare”, cea care l-a decorat şi pe Marko Bela, pentru servicii deosebite şi credinţă faţă de patrie! Nu, nu faţă de România, al cărei viceprim-minstru era atunci, ci faţă de „Anyaorszag”!
Care sunt adevăratele sentimente pe care le nutresc mai marii UDMR-ului faţă de România, acestea s-au putut vedea în nenumărate ocazii. Ultima este, desigur, şi manifestarea de la Arad, la care, alături de udemerişti şi pecemişti au luat parte şi o serie de „invitaţi” din Ungaria, între care şi membrii organizaţiei extremiste şi revanşarde „Jobbik” şi cei ai Mişcării tinerilor din cele 64 de comitate (Ungaria mare), care au defi lat cu steaguri roşii şi albastre, adică tocmai culorile regimului fascist al lui Horthy Mikloş, care a cotropit Ardealul de Nord, în 1940.
Însă, nu cumva să se creadă că manifestările pentru glorifi carea generalilor „unguri” (numai trei erau unguri, ceilalţi de alte etnii: trei nemţi, doi austrieci, un sârb, un croat şi un slovac) s-au limitat doar la Arad; nu, ele au avut loc în mai toate oraşele mai importante din Ardeal, acolo unde există comunităţi maghiare. La Miercurea-Ciuc, de exemplu, udemeriştii, pecemiştii, ucemiştii şi membrii Mişcării tinerilor din cele 64 de comitate, la care s-au adăugat şi reprezentanţii autorităţilor locale, s-au adunat în faţa Consulatului General al Ungariei şi au pornit împreună, într-un fel de marş al tăcerii, purtând torţe aprinse, drapele ale fostei Ungarii mari şi steagurile de luptă ale războinicului Arpad, simboluri ale actualei Gărzi Maghiare (organizaţie extremistă de orientare neonazistă, interzisă în Ungaria!), ale cărei uniforme, devenite şi uniformele Gărzii Secuieşti, le purtau mulţi dintre participanţi! Manifestanţii s-au oprit în faţa Primăriei municipale, la statuia generalului Gal Sandor. Acolo, la statuia generalului „erou”, s-au recitat poezii „patriotice” şi „revoluţionare” şi s-au rostit discursuri înfl ăcărate, toate îndemnând „la luptă pentru obţinerea idealului de autonomie a Ţinutului Secuiesc”.