Un leagăn mai aproape de cer

„Când te simţi singur, gândul îţi zboară spre leagănul copilăriei. Acolo găseşti prieteni care te cunosc şi care te primesc cu drag. Poate e o iluzie, poate e o chemare tainică pământească. Cine ştie…”
(Octavian C. Tăslăuanu - Spovedanii)
Cândva, demult, când Ţara Ardealului gemea sub neagra stăpânire străină, iar bisericile şi mănăstirile românilor ortodocşi au fost incendiate şi dărâmate cu tunurile generalului Bucov, un tânăr călugăr de peste munţi, de pe apa Tazlăului, auzind el, de un confrate mai vârstnic, că la Topliţa, pe Valea de Sus a Mureşului, se afla o mănăstire veche, ctitorită chiar de Doamna Safta, soţia Domnului moldovean Gheorghe Ştefan, părăsită de călugări, şi-a pus în gând s-o readucă la viaţă.
Şi a început a se pregăti pentru lunga călătorie, peste Carpaţi, până la Topliţa. Ca să nu-i fie urât pe drumul cel lung, pe care avea să pornească, l-a luat şi pe un frate mai mic, pe Vasilică, căruia de abia îi mijeau pe sub nas firele blonde ale unei viitoare mustăţi. După vreo două zile de drum şi vreo două nopţi în care s-au odihnit sub cetina brazilor, cei doi au ajuns la Topliţa. Cu ajutorul credincioşilor români ortodocşi, care formau majoritatea locuitorilor aşezării aflată în umbra legendarilor Călimani, călugărul Toma, căruia credincioşii, aflând că era din Tazlău, i-au zis Tăzlăuanu, a reuşit să reînvie vechea bisericuţă de lemn a aşezământului monahal de pe Pârâul Doamnei şi, astfel, românii ortodocşi au avut marea bucurie de a avea din nou biserică şi preot.
În cele din urmă, părintele Toma a renunţat la călugărie şi s-a căsătorit cu Ileana, fiica unui sătean, punând astfel temelie unei familii din care se vor naşte, în timp, şapte generaţii de preoţi. Unul dintre strănepoţii părintelui Toma, după ce a studiat teologia la Blaj, a ajuns preot la Bilbor, un sat izolat, înconjurat de masivele muntoase ale Bistriţei, Giurgeului şi Călimanilor, aflat la o mie de metri altitudine. Acolo, la Bilbor, tânărul preot, Ioan Tăzlăuanu (Tăslăuanu), şi-a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu Anisia, fiica cea mică a gospodarului Mihăilă Stan. Familia Ioan şi Anisia Tăslăuanu au avut 11 copii: şase băieţi şi cinci fete.
Cel de-al doilea dintre aceştia, născut la 1 februarie 1876, era băiat şi l-au botezat Octavian. Fiind primul băiat al familiei, aşa cum era tradiţia în familiile preoţeşti din Ardeal, trebuia să urmeze tatălui său la slujirea bisericii din Bilbor. Octavian avea să „rupă” această tradiţie, cu toată împotrivirea disperată a tatălui său. El dorea să-şi aleagă un alt drum în viaţă, unul care nu avea nimic comun cu preoţia. S-au ivit atunci grave neînţelegeri între tată şi fiu. În cele din urmă, cu ajutorul mamei sale, care i-a dat toate economiile sale băneşti, Octavian a trecut munţii, ajungând în Bucureşti. Acolo, după multe peripeţii, a reuşit, totuşi, să urmeze cursurile Facultăţii de Litere de la Universitate. La absolvirea acesteia, nu a ajuns profesor, aşa cum credea, ci, printr-o întâmplare neprevăzută, a fost numit secretar al Consulatului General al României de la Budapesta.
La Budapesta, un grup de tineri studenţi români, ardeleni, erau dornici să editeze o revistă studenţească, pe care s-o boteze „Luceafărul”, în amintirea marelui Eminescu, „Luceafărul poeziei româneşti”. Primul număr al revistei a apărut la 1 iulie 1902. Aşa a ajuns Octavian Tăslăuanu „să se înhame la teleaga culturii naţionale”, preluând conducerea revistei începând din 1903. Dintr-o revistă studenţească, fără perspectivă, Tăslăuanu a reuşit, în scurt timp, s-o transforme într-o tribună de propagandă naţională, de trezire a conştiinţei româneşti, dar şi într-una dintre cele mai importante reviste literare româneşti de la începutul veacului XX.
Cu toate că încă de tânăr a fost nevoit să-şi „ia lumea în cap”, Octavian C. Tăslăuanu nu a uitat niciodată „satul frumos ca-n poveşti, aninat pe crestele Carpaţilor”, din care „a coborât în largul vieţii”. El s-a simţit întotdeauna legat de satul său natal, de acea „matcă spirituală” care este lumea satului. Născându-se într-un sat „aninat pe crestele Carpaţilor”, la o mie de metri altitudine, Tăslăuanu s-a aflat mereu sub ocrotirea spiritualităţii cosmice, fiindcă „fiinţa mea s-a simţit întotdeauna mai aproape de cer decât de pământ”. Fiind leagănul copilăriei sale, un leagăn mai aproape de cer, Bilborul a constituit pentru el matricea spirituală în care şi-a format personalitatea. Poienile încărcate de flori parfumate şi pădurile nesfârşite ale munţilor din jur au fost cei dintâi dascăli care l-au învăţat să iubească frumosul.
Acolo a ascultat el, copil fiind, cântecul vrăjit al pădurii, „cel mai melodios din câte am auzit”. Acolo, la Bilbor, în anii copilăriei, a ascultat primele poveşti despre locurile fantastice din jurul satului, care evocau vremuri îndepărtate, când munţii din jur scuipau foc şi cenuşă, venite din adâncurile pământului, care gemea şi se cutremura. Iezerul Călimanilor, ochiul acela de apă limpede ca lacrima, cocoţat în vârful muntelui, era şi el o relicvă a acelor vremuri. „Câte poveşti cu cetăţi de cleştar şi cu zmei fioroşi am ascultat eu despre acel iezer, când eram copil şi moţăiam în poala bunicii. Andron Goşmanu, mâna dreaptă a tatii, tot din apele acelui iezer zicea că-mi aducea minunaţii păstrăvi, când veneam eu acasă de la învăţătură şi făceam pe cantorul bisericii.” Iar de pe Piatra Lăptăriei, din Poiana Harlagiei, unde a ajuns luându-se după mama sa, a admirat măreţia munţilor din jur, dar şi panorama minunată a satului natal, ocrotit de crestele munţilor, adevărate ziduri de granit ale unei fabuloase cetăţi.
Acesta a fost universul copilăriei lui Octavian C Tăslăuanu. Bilborul, satul „aninat pe crestele Carpaţilor” cu frumuseţile naturii şi priveliştile minunate ce i se deschideau în cale atunci când urca pe cărările munţilor. „Şi, doamne, cu cât drag mă luptam cu ele când eram copil!” Dar nu a uitat nici clima aspră a muntelui, unde „pământul, după ce e sărac e şi puţin şi nu este darnic în roade”, astfel că oamenii îşi câştigă greu existenţa, crescând animale şi lucrând în pădure. Într-un asemenea loc, în care locuitorii sunt nevoiţi să se lupte cu vitregiile naturii, „nu pot trăi decât oameni zdraveni”, căliţi în confruntările cu asprimea muntelui. Unul dintre aceştia era şi Mihăilă Stan, bunicul său matern, „bărbat frumos, înalt, zvelt, mlădios, cu o faţă lunguiaţă şi aprinsă, ca un bujor de munte, luminată de doi ochi căprui, plini de seninătate şi bunătate”. Iar casa şi grădina sa erau raiul de joacă a lui Octavian, a fraţilor şi surorilor sale, dar şi a copiilor de prin vecini, de dimineaţa până seara. Atunci îşi făcea apariţia unchiul Blagu, aspru la faţă, dar şi la vorbă, care le striga: „Acum paşol, acasă, hojmandăilor!”.
Mihăilă Stan era meşter la toate şi îşi construise singur casa. O casă tipică pentru arhitectura ţărănească din satele de munte. Era toată din lemn, bârne de brad. Încheieturile de la colţuri se făceau prin cioplirea capetelor bârnelor astfel încât le „legau” unele de altele. Draniţele de pe acoperiş erau fixate tot cu cuie de lemn. Se alegea lemn tare, de tisă, sau de caprafoi, şi din ele se ciopleau cuiele de mărimi egale, cu un cap, care împodobeau draniţele acoperişului. Ţâţânele uşilor şi închietorile erau tot din lemn. Închietorile aveau meşteşug, pe care, dacă nu-l cunoşteai, nu puteai descuia uşa. Prispa din jurul casei era lipită cu lut. De pe prispă se intra în tindă, iar din tindă în cele două încăperi: una în stânga, „cea de toate zilele”, cealaltă în dreapta, care era „casa dinainte”, în care se intra doar în anumite sărbători, ori la unele evenimente deosebite din viaţa familiei.
Pentru a descrie portul femeiesc din Bilbor, Octavian C. Tăslăuanu a luat-o ca model pe bunica sa maternă, pe „moaşa”, cum îi spunea când era copil. Era moldoveancă, din Grinţieş, tot de pe Valea Bistricioarei. „Era o frumuseţe rară, o floare de munte, cum nu cresc decât pe la noi.” Când „se gătea”, adică se îmbrăca în costumul de sărbătoare, în zilele de duminica, la sărbători ori evenimente deosebite din viaţa satului, „îşi încingea trupul zvelt cu prigitoarea bilborenească, deosebită de cea a satelor vecine”. De ea atârnau bârneţele împodobite cu înflorituri. Cămăşile erau şi ele împodobite cu înflorate cusături, iar pe cap îşi punea şoda, un văl alb, legat pe sub bărbie, cu capetele aruncate pe spate. Pe deasupra purta bundiţă „cu pui”, peste care îmbrăca sumanul, sau cojocul, „cum poartă cele mai multe bilborence până în ziua de azi”.
În poala bunicii a auzit Tavi şi povestea despre „iarba fiarelor”, făcătoare de minuni. De aceea, „de câte ori mă duceam în munţi culegeam fel de fel de buruieni, pe care le bănuiam că ar putea fi iarba fiarelor”. Spre deosebire de celelalte femei din sat, bunica lui Tăslăuanu iubea pescuitul, aşa că de multe ori îşi lua nepotul ca ajutor, să rostogolească tăvălugul din crengi de brad, în timp ce ea ţinea crâsnicul în calea peştilor.
În zilele de sărbătoare, la hramuri, mai ales, bunica se ducea în satele sau mănăstirile mai apropiate, la Durău, ori peste munţi, la Pănaci. Acolo se întâlnea cu rudele şi cu mulţi cunoscuţi, aşa că venea acasă „cu traista plină de veşti şi de bunătăţi”, pe care le împărţea nepoţilor. Îl iubea mai ales pe Tavi, care începuse să se ridice în rândul flăcăilor. „Nu-şi mai lua ochii de la mine. «Uite-aşa era şi moşut-o, când l-am cunoscut. Semeni ca o picătură de apă cu el.»”
Fiica-sa mai mică, Anisia, era leit maică-sa. „O femeie frumoasă, cu o ţinută plină de mândrie şi de demnitate.” Ţărancă, „plămădită din stâncile munţilor”, nu-i era frică să cutreiere singură pădurile din jur. Mergea singură pe la târguri „să vadă şi să cumpere vite şi de ale gospodăriei”. Ca să ajungă la Sânmiclăuşul Giurgeului (Gheorgheni), trebuia să treacă prin pădurile de pe Cuizreş, „fioroase, neatinse de secure şi cu ascunzători potrivite pentru haiduci, sămânţa cărora mai trăia încă prin pădurile noastre”. Nu-i era teamă. Deşi preoteasă, mentalitatea ei a rămas ţărănească şi „toate le judeca prin prisma experienţei milenare a ţărănimii noastre”. Trăind în mijlocul naturii, a învăţat să-i desluşească tainele, prin intuiţie şi prin tradiţie. „Ştia mersul stelelor, prevedea fenomenele meteorologice, cunoştea ierburile cu însuşirile lor, viaţa arborilor, a păsărilor şi a insectelor, ca nimeni altul din sat. Pentru mama satul era o lume de sinestătătoare, cu legile ei, dictate de natură şi misterele credinţei.” Iar pe lângă toate acestea Anisia Tăslăuanu mai era şi „o comoară a folclorului”, ştia toate ţesăturile şi cusăturile decorative, din sat, „fiecare culoare cu meşteşugul ei, cu floarea sau cu scoarţa ei şi cu boscorodeala ei”.
Ca să fie durabile şi frumoase, înfloriturile se făceau din scoarţă de copaci, din flori şi din tot felul de verdeţuri. Apoi trebuiau ţinute în căldări acoperite, sub gunoiul de grajd, mai multe săptămâni, iar când le scotea, mama Anisia spunea tot felul de descântece. În acest fel, culorile ţineau cât ţinea şi ţesătura. Fiică a satului, mama Anisia avea un adevărat cult pentru pământ şi pentru sat. „Sufletul mamii, sub aripile căreia am crescut şi care asupra fiinţei mele a avut o înrâurire covârşitoare, îşi avea rădăcinile adânc înfipte în tradiţia milenară a satelor legate de pământ.” Era satul românesc, cu obiceiurile sale străvechi, pierdute în negura vremii. „Numai cine s-a născut şi a trăit într-un sat îşi poate da seama câte miriade de fire ale tradiţiei îl înlănţuiesc de lumea satului.”
Octavian C. Tăslăuanu a cunoscut şi a îndrăgit viaţa spirituală a satului său natal, iar amintirile din anii copilăriei i-au rămas vii în memorie pentru toată viaţa. Nu a uitat niciunul dintre momentele tradiţionale şi folclorice care răscoleau toată obştea satului. Unul dintre ele era cel al constituirii turmelor primăvara şi pornirea oilor spre păşunile montane, când răsuna tot satul de behăitul oilor şi al mieilor. Îşi aducea aminte cum se mulgeau oile, cum se măsura laptele „cu mirticul”, pentru a se ştii câtă brânză i se cuvenea fiecărui gospodar; cum se tundeau oile la stână, când stăpânii oilor erau ospătaţi cu jântiţă şi balmoş. „Câtă poezie era în viaţa asta patriarhală a muntenilor noştri!” Dar poezie era şi în modul lor de a se îmbrăca toţi cei ce purtau straie româneşti. Iar cei străini de sat, de tradiţiile şi obiceiurile sale, erau socotiţi „calvini”! „Bate-v-ar mânia lui Dumnezeu de calvini!” - obişnuia să spună, cu năduf, mama Anisia, la supărare.
Poezie era şi în marile momente folclorice ale satului, mai ales la nunţile „împreună cu multe şi preafrumoase ceremonii”. Acestea erau precedate de „pornirea chemătorilor”, care pofteau la nuntă, în numele mirelui şi al miresii, pe toţi sătenii. Ei purtau la cingătoare năframe înflorate, aveau ploşti încrustate, pline cu rachiu, cu care închinau cu gospodarii satului. În ziua nunţii mireasa se îmbrăca cu cămaşa cusută anume pentru acest eveniment, iar mirele tot la fel. Plecarea miresei din casa părintească era un moment încărcat de emoţii, având un ceremonial deosebit. Nunii mari îşi iau rămas bun de la părinţi, în numele ei, iar după ce sărută mâna acestora se urcă într-o căruţă, între două druşte, cărora „nu le mai tace gura”, chiuind într-una până la biserică. După căruţă vine carul încărcat cu zestrea miresei. După cununia religioasă, nuntaşii se duc la casa mirelui, unde se petrec celelalte momente frumoase ale nunţii ţărăneşti, între care jocul hobotului şi cel al druştelor. Apoi începe petrecerea propriu-zisă, care ţine trei zile.
Dar Bilborul nu a fost doar un leagăn mai aproape de cer, din care Octavian C. Tăslăuanu a coborât „în largul vieţii”, ci a fost şi un fel de „universitate de vară”, în care şi-a clădit şi şi-a desăvârşit o bună parte din pregătirea sa intelectuală. „Cât am stat vara acasă, pe vreme senină, mă duceam între brazii din Bâtca Bisericii şi citeam… La câţiva paşi curgea Bistricioara, în valurile căreia mă scăldam în zilele cu arşiţă… Acolo mi-am făcut cele mai temeinice lecturi care m-au călăuzit în viaţă. De aceea satul meu natal a avut un rol important în cursul studiilor mele din tinereţe.”
Acesta era satul românesc, de munte, din vremea copilăriei lui Octavian C. Tăslăuanu, satul în care, asemenea prietenului său, Octavian Goga, visa să se întoarcă şi să trăiască în linişte, alături de ţărani, cei care păstrau acel spirit conservator şi tradiţia milenară, care constituiau, cum credea Tăslăuanu, „cele două pietre de temelie ale sufletului românesc”.