Unitatea Bisericii după chipul Sfintei Treimi

Odată cu Întruparea Cuvântului se deschide calea împăcării. Odată cu creaţia Bisericii avem „cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii” (Apocalipsa 21, 3). Dacă putem să ne exprimăm astfel, Dumnezeu nu s-a gândit să creeze Biserica unită. El a creat-o după chipul Său. Unitatea Bisericii nu este o consecinţă a gândirii, ci un reflex al unităţii mistice a Sfintei Treimi. Ceea ce există veşnic prin fire în relaţiile celor Trei Persoane se dă prin har în viaţa oamenilor. „
Sfânta Biserică este o icoană a lui Dumnezeu ca una ce lucrează printre credincioşi, aceeaşi unire care este în Dumnezeu” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cap. 1, pag. 90, col. 668 B).
Domnul n-a venit să-i unească pe oameni între ei depreciind diferenţele lor. N-a venit să îndemne la o simplă „coexistenţă paşnică”. A venit să ne unească cu Tatăl Său şi Tatăl nostru. „Căci prin El şi unii pe alţii avem apropierea de Tatăl într-un singur Duh” (Efeseni 2, 18).
N-a avut drept scop să lase în urma Lui un grup de indivizi care să conlucreze bine între ei, pentru că şi păcătoşii fac acest lucru, şi păcătoşii conlucrează între ei (Matei 5, 47). A venit să se nască din nou. Să aducă o unitate nouă, treimică. Lucrul de care avea nevoie lumea este turma treimică, indiferent dacă ea este mică sau mare. Măreţia ei se găseşte în treicimitatea ei. De aceea, şi în rugăciunea Sa arhierească, Domnul revine mereu şi mereu la aceeaşi cerere. Se sfinţeşte pe Sine Însuşi, ca să fie sfinţiţi întru adevăr cei doisprezece - Biserica. Se sfinţeşte pe Sine Însuşi, pentru ca să poată exista în lume, în istorie, un mod de viaţă mai presus de lume. Pentru ca treimicul „după cum” să poată împărăţi precum în cer aşa şi pe pământ, „Ca toţi să fie una „după cum”: „Tu Părinte în Mine şi Eu întru Tine” (Ioan 17, 21), şi iarăşi „Ca şi ei să fie întru noi una”.
Una este centrul şi obârşia lumii, văzute şi nevăzute.
Unul este modul adevăratei unităţi şi existenţe; modul de viaţă al Sfintei Treimi. Şi acest lucru îl cere Hristos de la Tatăl: credincioşii să fie uniţi, „după cum suntem noi”. Să fie uniţi pentru că Noi suntem uniţi, şi nu există un alt mod de viaţă şi rodire autentică.
Acest Sfânt „după cum” treimic, valorează mai mult decât unitatea. Este acel „singur lucru” de care e nevoie (Luca 10, 42). Şi dacă iubim cu adevărat unitatea, trebuie să avem dispoziţia şi puterea de a o sacrifica, de a o pierde pentru El. Numai atunci o vom găsi şi ne vom bucura de ea nevătămată, dăruită neîncetat de El Însuşi. Dacă dimpotrivă, suntem dispuşi să sacrificăm toate, până şi baza ecleziologică treimică, de dragul unei unităţi inventate de noi înşine, atunci ne luptăm, de fapt, ca să menţinem „întunericul” schismelor şi să prelungim confuzia. Sau, mai exact, atunci mărturisind prin comportarea noastră că n-am cunoscut niciodată cu adevărat Biserica şi unitatea ei indestructibilă, care se întemeiază pe Domnul „Cel care Se frânge, dar nu se împarte” (Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur) şi pe duhul Sfânt „Cel care se împarte fără să sufere patimă şi se împărtăşeşte întreg” (Sfântul Vasile cel Mare - Despre Duhul Sfânt 9, pag. 32, col. 108 C).
Dacă această unitate s-ar distruge, chiar şi numai o singură dată, faptul acesta ar arăta că ea era dintotdeauna nepotrivită şi nedemnă de aşteptările omului şi de darul lui Dumnezeu. Ar însemna că niciodată nu ne-ar face părtaşi, prin har, la viaţa fericită a Treimii Celei neamestecate şi nedespărţite.
Biserica nu va fi unită în orice mod şi pentru orice scop, ci va fi unită (adică este şi rămâne unită) fiindcă nu există un alt mod de existenţă pentru ea. Pierderea conştiinţei treimice înseamnă căderea din Biserică. Biserica are o singură misiune: să existe în lume. Şi prin prezenţa şi modul ei de existenţă să mărturisească: nu mai trăiesc eu, ci Sfânta Treime trăieşte în mine. Ea nu improvizează, nu-şi face voia ei, „ci precum aude”, judecă (Ioan 5, 30).
Înţelegem astfel că unirea adevărată se va face într-un spaţiu eshatologic. Dar aceasta nu este ceva care ne plasează din punct de vedere temporal departe de unitate. Unitatea Bisericii nu este un sistem administrativ sau o procedură care pot fi văzute cu ochiul liber şi dirijate într-un mod omenesc. Este o taină divino-umană cunoscută în Duhul, care „alcătuieşte întreaga aşezare a Bisericii”. Este o realitate din afara lumii, care dă viaţă Bisericii, deşi se găseşte în lume. Este libertatea eshatologică de care se bucură Biserica, deşi există în istorie. Este adunarea, „sinodul”, cerului şi al pământului.
Dacă Domnul ar fi avut o simplă unitate administrativă (fără nicio prelungire de viaţă şi de taină), ar fi putut da ca imagine a unităţii Bisericii Imperiul Roman, zicând: „Părinte, voiesc ca toţi oamenii (credincioşii) să fie uniţi, aşa cum este unit Imperiul Roman”. Însă El n-a făcut aşa ceva, ci a cerut ca treimicul „după cum” să ritmeze în viaţa Bisericii toate. Mărturia harului unităţii treimice e dată de întregul trup al Bisericii, de structura ei administrativă, de viaţa ei liturgică şi de creaţia ei teologică. Biserica nu este o organizare de oameni „pioşi”, precum adunarea sectarilor, dispunând de oportunităţi liturgice, materiale şi financiare pentru a satisface nevoile psihologice ale aderenţilor la credinţa lor, ca să rezolve împreună probleme şi rebusuri metafizice. Biserica este „cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii” (Apocalipsa 21, 3). Este „urma cea mică” şi, în acelaşi timp, mai largă decât cerurile, şi ca atare nu este conţinută, ci conţine ea istoria şi întreaga creaţie.
„Unirea tuturor” pentru care se roagă Biserica, nu se înţelege nici ca o asamblare a unor fragmente de „comunităţi creştine”, ci ca o extindere a unităţii treimice care se lucrează sfânt în trupul ei liturgic. „Reunirea Bisericii” este o expresie cu totul neprobată şi care întunecă chestiunea. Ea nu provine din conştiinţa teologică ortodoxă, ci dintr-o viziune lumească.
Realizarea propriilor noastre planuri şi confederaţii (ca substitut al unităţii sacramentale treimice) este o nenorocire şi o condamnare pentru omul plăsmuit după chipul lui Dumnezeu.
Taina unităţii Trupului lui Hristos nu se defineşte în categorii filosofice. Nu se limitează la voinţele create. Nu este încătuşată de ameninţările unei infailibilităţi personale, nici nu este pusă în mişcare de afirmarea unei „pietăţi” individuale. Le încearcă, le clatină şi le face noi pe toate, dăruindu-le tuturor luminate de strălucirea luminii necreate: transparente, vii, întrepătrunse.
Taina unităţii, aşa cum o înţelege şi o trăieşte Biserica, este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt „prin care suntem uniţi ca dintr-o putere unificatoare, iar diferenţele noastre parţiale contopindu-se într-un chip mai presus de lume, suntem adunaţi împreună într-o lume diformă şi într-o unire ce imită pe Dumnezeu”.
Am scris acestea ca răspuns al mai multor credincioşi, cititori ai publicaţiei „Condeiul ardelean”, privind unitatea Bisericii şi cum trebuie înţeleasă Unirea Ortodoxiei cu Catolicismul, nu din voinţă administrativă creştină, ci după voia lui Dumnezeu Tatăl, în lucrarea Fiului şi în mângâierea Duhului Sfânt, ce cuprind laolaltă conştiinţa teologică ortodoxă.
P.S.: Va urma, în luna septembrie, în „Condeiul ardelean”: Trăirea adevărului ca Unitate a Bisericii, de către poporul creştin