Utopia

„Văd Uniunea Europeană ca pe o utopie biblică. Nu ştiu cât va ţine, dar e superbă. E complet evreiască”
(Avrum Burg)

„Mă tem că nu va ţine nici cât Uniunea Sovietică. Şi aceasta a luat naştere tot ca o utopie biblică, complet evreiască. Dar n-a fost defel superbă”
(Mircea Druc)

Trăim o perioadă când toată lumea vorbeşte de „pragmatism” şi „realism” pentru a impune dictatura banului. Democraţia neoliberală nu se mai poate baza pe alegători; aceştia îşi schimbă opţiunile peste noapte. Aleşii poporului, de regulă, nu investesc în schimbare şi nu concep bascularea sistemului perimat printr-o intervenţie directă. Inteligenţa lor se reduce treptat la expectativă. Dorinţa multor politicieni, de regulă sinceră şi pioasă, e ca lucrurile să se aranjeze de la sine şi lasă ca timpul să lucreze pentru ei. Însă, în politică, precum în sfera ştiinţelor, literaturii şi artei, numai omul creează. Iar „istoria” - dacă nu o divinizăm - rămâne doar lista creaţiilor, niciodată motorul acesteia.
Masele largi populare, de regulă, vegetează şi sunt convinse că modelul suprem de ordine socială este chiar realitatea consacrată, în care ele trăiesc în prezent. Viaţa noastră actuală poate fi asemuită cu o îndelungată rătăcire printr-un imens labirint. Mulţi dintre noi acceptă situaţia aşa cum este. Şi consideră labirintul ca pe ceva normal. Se gândesc că aşa se cuvine să fie viaţa. Nu bănuiesc ce frumos, ce plăcut este dincolo de zidurile labirintului. De aceea nici nu-şi pun problema să iasă vreodată din el. Alţii din contra, sunt conştienţi de faptul că acest labirint reprezintă o încercare. O pedeapsă sau o glumă proastă şi aspiră să ajungă cât mai repede la lumină. Nu ştiu însă încotro s-o apuce, fiindcă nu au la îndemână un fir al Ariadnei (Ilie Danilov).
Revoluţionarii de profesie pun mereu sub semnul întrebării orânduirea existentă. Alexandr Zinoviev menţiona că „toate marile evenimente din istoria omenirii sunt generate, stimulate şi conduse de diletanţi şi şarlatani”. Să ne amintim şi de paradoxul lui Bernard Shaw: „Deşteptul se adaptează la lume aşa cum este ea, nebunul caută să o transforme: de aceea orice progres este opera nebunilor”. „Istoria”, cred eu, se face printr-o succesiune a evenimentelor. Dar saltul calitativ în evoluţia naţiunilor este determinat de protagoniştii istoriei: oameni înzestraţi, volitivi, care vor şi pot să tulbure cursul evenimentelor, aparent ireversibil. Deciziile lor strategice, însoţite de riscuri enorme, elaborate la timp şi aplicate consecvent, asigură ieşirea naţiunii din impas.
Desigur, este imposibil, în principiu, să prezici viitorul, îl poţi planifica. La urma-urmei, într-o oarecare măsură şi formă, istoria este tentativa de a corespunde unui plan. Dar rezultatul final nu depinde de proiectare. Sau profeţie: ce se va întâmpla peste un deceniu, un secol, etc.? Poţi elabora planuri, programe şi proiecte impecabile, academice. Puţine însă vor fi realizate chiar şi din cauza unei pure întâmplări, aparent lipsite de semnificaţie. Actuală şi stringentă rămâne diagnosticarea exactă: ce am putea noi înşine întreprinde aici şi acum, pentru ca istoria să urmeze calea pe care o dorim? Şi, oricum se vor desfăşura evenimentele, interne sau externe, piesa va fi jucată. O vor juca-o fie actorii profesionişti, fie spectatorii, care se vor urca pe scenă.
Societatea de piaţă seamănă cu o navă în derivă. Nu are căpitan. Motorul e stricat, cala e plină de breşe, echipajul a intrat în panică şi discordie. Unii dintre marinari îşi dau seama de situaţia tragică în care se află. Au început deja să fie lansate apeluri (la Forumul Social Mondial şi la Forumul Economic Mondial) pentru reconciliere şi repararea navei. Marele ghinion, însă, e că Nava Civilizaţiei Consumiste se îndreaptă spre recife. Dar despre acest pericol nu ştiu sau nu vor să ştie cei de la Amiralitate… La ce bun atunci să mai repari motoarele şi cala? Nimeni nu se va salva de la catastrofă, nici vasul, nici echipajul, dacă nu va fi schimbată harta şi direcţia de plutire.
Cu mentalitatea realismului socialist sau a realismului capitalist nu putem schimba nici harta, nici direcţia. Afirmaţia că, chipurile, nu există alternativă la modelele actuale de „economie corporatistă globală” şi „guvernare liberal-democratică” mă oripilează. Involuntar se înfiripă în cuget protestul şi speranţa că debusolarea nu este inevitabilă. Ştiu, pretutindeni în lume s-a declanşat deja un curent de repudiere a fatalismului unui singur drum. Creşte mişcarea de rezistenţă la nivel mondial contra Imperiului. Contra naturii sale distructive şi opresive, axate pe ierarhie şi violenţă, care ameninţă acum însuşi viitorul omenirii.
Avem cu toţii un destin şi aspirăm la autoritatea unui Proiect, care poate da vieţii indivizilor, statelor şi naţiunilor un nou sens. În avalanşa de crize şi mutaţii dureroase, naţiunile vor supravieţui doar adoptând realismul utopic. Termenul „utopie” mai are şi al doilea sens, nu numai locul „inexistent”, dar şi cel „fericit”. Utopia este o necesitate obiectivă, deoarece însăşi realitatea s-a schimbat. Virtualizarea generalizată a surpat cardinal criteriile „realului”. Lumea modernă a inversat dimensiunea metafizică a realităţii. Pentru cei care îşi creează propriile utopii, valorile tradiţionale devin adesea mult mai reale, decât „realitatea” lumii înconjurătoare.
Utopia este orientarea transcendentă faţă de realitate. Orice viziune care nu e stimulată de lucruri sau fenomene reale, ci de simboluri şi modele este utopică. Dar, în consecinţă, „simbolurile şi modelele” dau naştere unei noi realităţi şi mijloacelor de percepţie a acestora. Ar fi bine ca viziunile alternative să ajungă pe piaţa ideilor, trecând prin „Departamentul Utopie” al fiecărei Naţiuni. Deocamdată, însă, a opera cu asemenea categorii se consideră ceva marginal. Dar numai o astfel de gândire ne poate ajuta să ieşim din labirint.
De foarte mult timp am ales drept călăuză în viaţă speranţa că o „altă cale” este posibilă. Rămân şi în actuala dinamică a crizelor un visător şi un promotor al realismului utopist. Sunt convins: este imperios necesară şi posibilă o „altă lume”; o altă atitudine faţă de viaţă; un alt tip de raţionalitate, gândire şi conduită. Am pornit de la câteva ipoteze: viziunile naţionaliste şi internaţionaliste pot coexista într-o logică dinamică a contradictoriului; integrarea tezei şi antitezei facilitează Tranziţia.
Ca cercetător, mă preocupă noile paradigme, misterele capitalului, expansiunea corporaţiilor, consecinţele globalizării neoliberale şi, în mod special, reacţia de răspuns - Etno-resurecţia. La ora actuală, constat o căutare febrilă generalizată la sacră planetară. Captez nişte semne derutante ale timpului în care trăim. Experţii sugerează vectori şi soluţii în multiple domenii. Diverse naţiuni produc un torent de viziuni, scenarii, care se scindează în zeci de viituri. Totodată, în unele ţări se pare că sursa creativă şi vitală e deja secătuită.
De peste două decenii, urmăresc o amplificare concomitentă: procese, tendinţe şi practici diametral opuse sau reciproc exclusive:
- Teama compulsivă de Viitor. O stare panicardă, caracteristică ajunului marilor catastrofe, sublimată spontan, concomitent, pretutindeni din structurile în criză ale societăţii de piaţă globaliste;
- Încrederea nelimitată în Viitor (raţiunea burgheză şi cea comunistă). Euforia în legătură cu progresul omenirii spre o stare edenică finală, datorită dezvoltării tehnico-ştiinţifice, considerată inexorabil benefică;
- Perseverarea activităţii economice similare cu cea de acum trei secole. Atitudinea rapace în procesul acumulării de capital. Considerarea intereselor economice egoist-individuale şi egoist-naţionale drept resort al progresului social. Agravarea crescândă a inegalităţilor;
- Apoteoza pieţei libere. Comercializarea cuvintelor şi a lucrurilor, a corpurilor şi a spiritelor, a naturii şi a culturii;
- Exploatarea iresponsabilă a substratului natural. Deteriorarea ireversibilă a ecosistemului;
- Adoptarea unor modele de gândire astăzi încă inimaginabile. Transformarea non-violentă, utilizarea psihotehnicii în scopul învăţării permanente şi a cunoaşterii directe, extrasenzoriale;
- Umanizarea „îndumnezeită” a societăţii în curs de robotizare şi a generaţiei turbo născută cu tableta în mână;
- Proclamarea necesităţii de asanare şi mântuire: de la nefericitul Homo sapiens la preafericitul Homo noeticus;
- Transformarea economiei şi reconcilierea cu natura. Inversarea expansivităţii acaparatoare şi agresive prin invertire, introvertire şi schimbare de sine a omului;
- Reintegrarea omenirii în natură şi în cosmos;
- Desfiinţarea religiilor confesionale. Abandonarea culturilor naţionale, regionale, provinciale, folclorice. Instituirea unei guvernări mondiale, a unei religii panteiste unice şi a unei culturi universale.
Prin studiu şi cunoaştere, am ajuns la o convingere fermă: ceea ce pare ireversibil în mersul istoriei, poate fi stagnat, accelerat sau deturnat; prea multă ordine duce la sclerozare, iar o dezordine accelerată devine distructivă. Cred sincer în binele stabilităţii. Dar şi în necesitatea schimbării. Accept sintonia celor două tendinţe antagoniste: una de a fixa ceea ce s-a realizat deja, cealaltă de a suprima gradual status quo-uri consacrate, pentru a pune în loc o realitate superioară. O nouă paradigmă nu semnifică perpetuarea sistemelor de guvernare existente. Actualul vid ideologic poate fi înlocuit cu un Proiect de supravieţuire a Statului şi al Naţiunii.

Etnoutopia

Imperativele prezentului ne obligă să căutăm răspunsuri la întrebările viitorului: Când vom reuşi să ne tratăm Naţiunea şi Statul de obsesia totalitară - comercializarea lumii? Când şi cum vom renunţa la paradigma Homo Oeconomicus? Cine şi când va schimba harta şi direcţia de navigaţie?
Ieşirea din labirint este posibilă prin căutările individuale. Prin conştientizarea răspunderii personale pentru destinele Naţiunii şi ale Statului. Fiecare naţionalist „clasic” este chemat să-şi facă rost de un fir al Ariadnei. Să se recicleze. Să se autoperfecţioneze. Să devină un proiectant al propriului Viitor. E timpul să finalizăm intenţia de a crea Ştiinţa Naţiunii - un vis al marelui sociolog român Dimitrie Gusti: „Concepţia Ştiinţei Naţiunii este sortită să deschidă perspectivele nebănuite în istoria dezvoltării noastre naţionale. Chemarea pentru înălţarea Patriei va fi astfel legată de o viguroasă mişcare ştiinţifică, ce va împleti frumuseţea Gândirii cu trăinicia Faptei”. În contextul eventualelor State Unite ale Europei, este imperios necesară o alternativă a Renaşterii naţionale, având drept fundament creativitatea şi invenţia. Ca proiectant idealist, imaginez şi propun un produs al realismului utopic. Un fir al Ariadnei pe care l-am intitulat - Paradigma Etnosistemică.
Tot ce astăzi pare utopic, mâine poate deveni realitate. Militanţii etnosistemici demarează construcţia temerară a unui pod între memoria ancestrală şi un viitor încă necunoscut. Etnosistemologii îşi asumă datoria de a elabora o nouă agendă pentru secolul XXI: reconstruirea identităţii. Etno-constructiviştii, încorsetaţi de presingul ideologic anti-utopist, percep „Paradigma Etnosistemică” drept „un consemn”. Înarmaţi cu „principiile Utopiei”, ei sfidează ideologiile alb-negru, dinamitează structurile actualei orânduiri, transformă realitatea, dar nu anihilează valorile tradiţionale. Are loc o inversare sui generis: exponenţii realismului utopic îşi creează propriile lumi virtuale. Treptat, acestea devin mult mai reale decât „realitatea” lumii înconjurătoare. La fel, societatea-reţea şi postmodernul modifică dimensiunea metafizică a realităţii. În epoca post-modernă, orice creaţie reprezintă mai curând remake-uri şi remis-uri. Uneori aceste remake-uri pot deveni mai adevărate, mai autentice, decât „originalele” uitate. Astfel „post - modernul” devine un potenţial de transformare a lumii actuale într-un nou „preistoric”.
Promotorii viziunilor etnosistemice vor deveni cu timpul o forţă intelectuală retroactivă şi proiectivă. Iar personalitatea unui lider etnosistemic îmi apare ca o structură biopsihică formată din trei elemente cheie: ierarhia motivelor, gradul de autocontrol şi necesitatea nativă de libertate. Efortul lor conjugat va transforma enunţata Paradigmă Etnosistemică într-o Ştiinţă a Modelării ca suport teoretic pentru Arta Guvernării în viitorul Stat-Etnosistem.
Fiecare generaţie are datoria să re-creeze un nou echilibru între păstrarea etno-valorilor şi ruptura cu Trecutul. Fără un Proiect nu putem gestiona actuala perioadă de crize, schimbări accelerate, deziluzii şi conflicte. Proiectarea Etnosistemică asigură umanitatea contra unei ameninţări crescânde: dispariţia progresivă a diversităţii, nivelarea persoanelor şi a naţiunilor, reducerea culturilor la o „civilizaţie globalistă” de surogat.
Etnoutopia mă face să-mi trăiesc neabătut, până la capăt, propria aventură - o soluţie elegantă de a-mi trăi, la etapa bătrâneţii, visele adolescenţei. Această aventură constituie o modalitate unică de a-mi aparţine şi de a-mi dilata în permanenţă limitele intelectuale. Sunt conştient că orice aventură e secundată de riscuri. Şi, drept consecinţă, îmi testez capacitatea de a cunoaşte şi interpreta adecvat aprobarea, amiciţia sau oprobiul semenilor.
Desigur, nimeni nu este obligat să trăiască aventura. Marea majoritate e convinsă că lumea îşi datorează mai toate succesele vitale bătrânului bun-simţ. Acesta e numele generic al ideilor generate de o persoană care posedă un fel specific de a cugeta şi a acţiona. Însă, în condiţiile unor schimbări fără precedent, problemele stringente ale Naţiunii şi Statului nu pot fi rezolvate cu instrumente vechi. Nici cu oameni cărora le lipseşte demnitatea şi curajul. Nici cu lideri incapabili să se angajeze, „cu pasul hotărât, cu capul sus şi privirea drept înainte”, într-o mare aventură a cugetului; să apuce pe o cale nouă, percepută drept Utopie.
Deocamdată, am suficiente rezerve în privinţa rezultatului final, deoarece Proiectarea Etnosistemică, ca şi orice schimbare radicală, este imposibilă fără lideranţă, fără resurse umane specifice. O chestiune sacramentală: care naţiune dispune de suficient capital uman, capabil să formuleze şi să realizeze obiective fundamentale, intermediare şi parţiale? E vorba de constructivişti - personalităţi inovatoare, capabile să perceapă, să asimileze valori idealiste, abstracte sau utopice. Aceştia reprezintă minoritatea creativă caracteristică pentru orice popor, indiferent de istorie, rasă, situaţie socio-economică etc.. Zece fideli valorează mai mult decât mii de rătăciţi. Iar utopiştii sunt mereu înaintea timpului său, reuşind să creeze opere inedite.
Fenomenul îmi este cunoscut. L-am studiat la Facultatea de Psihologie a Universităţii „Lomonosov” din Moscova. Am investigat, în cadrul unei cercetări pe bază de contract cu ministerele de ramură, peste două mii de conducători. Cercetarea avea drept obiectiv rezistenţa la schimbare: diagnosticarea reacţiilor tipice ale „comandanţilor industriei” la diverse programe şi directive ale PCUS. (…)
Un fanatic al luptei cu duşmanul intern şi cel din afara cetăţii apreciază proiectele viitorologice drept utopie, aventură, trădare a valorilor consacrate. Sau o nouă conspiraţie mondială. „Cine încearcă să creeze un înger, va crea o fiară!” - iată sloganul care îi uneşte pe antiutopici şi habotnici, convinşi de adevărul lor absolut. Puţini dintre ei îşi dau seama că realitatea se schimbă vertiginos şi chiar Apocalipsa va însemna un Început.
La adoratorii „ismelor” de orice sorginte impulsul creativ stârneşte cea mai aprigă reacţie. Pentru academiile şi instanţele Deminternului tematica şi abordarea holistică a Naţiunii sunt inacceptabile fiindcă duc la apariţia unei noi realităţi în care postulatele dogmatice nu mai funcţionează.
La macro nivel, lupta cu dezagregarea sistemului dominant devine la un moment dat un obiectiv istoric în sine şi esenţa politicii oricărui regim anti-utopic. Se ajunge astfel la eclipsarea oricărui alt Viitor posibil. La ora actuală, o vădită tendinţă anti-utopică este în creştere în Rusia, SUA şi Israel. Ironia destinului! Aceste trei ţări au pornit de la proiecte utopice, creative pe care, cu timpul, le-au profanat într-o măsură sau alta, transformându-le în antipodul Utopiei.
Antiutopiştii ignoră un adevăr incontestabil: „Răsturnările politice autentice nu sunt cele a căror măreţie şi violenţă ne uimesc. Singurele schimbări importante, cele care determină reînnoirea civilizaţiilor, sunt schimbările survenite în opinii, concepţii. Evenimentele memorabile sunt efectele vizibile ale schimbărilor invizibile suferite de sentimentele oamenilor” (Gustave Le Bon). Toate marile revoluţii care au schimbat lumea n-au făcut decât să transpună în viaţă o evoluţie deja realizată subiacent în mintea oamenilor. Etnoevoluţia nu înseamnă doar alternanţa regimurilor şi a guvernaţilor, sau tragerea la răspundere a corporaţiilor transnaţionale pentru consecinţele acţiunilor lor. Chiar astăzi, în văzul nostru, al tuturor, se realizează o „societate utopică”. Căci lumea nu este condusă de bani, corporaţii, partide sau imagini, ci de proiectele utopice aflate în spatele lor. Proiecte care schimbă lumea din interior.
Indiferent de soarta Proiectului, Paradigma Etnosistemică este cântecul lebedei sau testamentul autorului. Bineînţeles, nu mă las dominat de prea mari iluzii. Cugetarea Etnosistemică este axată şi pe distanţarea conştientă de modul tradiţional de a face politică. De iluzia Revoluţiei, care nu este niciodată salvatoare; de iluzia Progresului, niciodată atât de mare precum se afirmă; de iluzia Perfecţiunii, care nu exista şi nu poate fi atinsă; de iluzia Adevărului, care este totdeauna parţial; de iluzia Absolutului, care nu există şi nu poate fi atins.
Realizarea Etnoutopiei, fie şi într-o singură ţară europeană, va învolbura îmbătrânitul continent ca un ciclon evoluţionist transcendental şi benefic. Un prim model de Stat-Etnosistem ar putea apărea drept rezultat al iminentei Întoarceri a românilor în paradisul pierdut Dacia Felix. Însăşi denumirea reflectă sensul Întoarcerii. În viziunea mea Etnosistemică, evoluţia României contemporane însemnă apariţia noului şi repetarea vechiului. Concomitent, Viitorul şi Trecutul, se transformă în Prezent. Istoria începe un nou ciclu. După înăbuşirea ultimei revolte iudaice, Imperiul, zguduit de o mare criză financiară, curăţă catacombele capitalei de tâlhari şi creştini. Dintre aceştia recrutează mii de mercenari fără soldă, ca să-şi completeze cohortele secătuite. Le promite libertate confesională şi căpătuire. Condiţia: să abandoneze Roma, sufocată de refugiaţii din colonii, să migreze cu toţii în Dacia Felix, odată cu legiunile. Astfel, Imperiul sancţionează primul genocid din istoria Europei - convertirea forţată a dacilor la o nouă religie. O diversiune transpusă în practică de către creştinii persecutaţi în Iudeea lor natala şi în celelalte colonii. De data aceasta, însă, aurul şi argintul Carpaţilor nu mai poate amâna, ca atunci, colapsul Imperiului. Astăzi, după două milenii, nucleul structural traco-dacic germinează, sămânţa dacilor liberi încolţeşte. Dacii liberi trăiesc în Prezent şi se gândesc la urmaşi, nu la strămoşi. Acum Dacia Phoenix - Dacia Felix simbolizează intenţia divină de a realiza în spaţiul carpato-danubiano-pontic primul proiect-pilot de istorie nouă a omenirii.

Categorie: