Valea-Mare, proiect de supravieţuire

O băbuţă îmbrobodită trece agale, potrivindu- şi paşii. În spatele ei, un grup gălăgios de copii. Nişte câini latră, să rupă gardul. Altfel, e o linişte pâcloasă, s-o tai cu cuţitul. Iarna pe uliţă, în Valea-Mare. În centrul comunei, o Primărie făloasă. E cea mai impozantă clădire din comună, dacă nu punem la socoteală venerabila Biserică Ortodoxă, construită pe la 1793, şi splendida mănăstire ridicată recent. Biroul primarului e o mică expoziţie. Gheorghe Avram (foto stânga, sus) e, după ştiinţa mea, singurul primar pictor de icoane din România.
Ce e Valea-Mare? Pe Wikipedia, scrie doar că e o localitate la 26 de kilometri de Sfântu- Gheorghe, pe drumul ce face legătura între Boroşneu-Mare şi Covasna. Şi că a fost constituită, în secolul XVIII, de iobagii şi jelerii români aduşi de grofi i din Boroşneu să lucreze la câmp sau la pădure. Până în 1936, Valea-Mare a fost sat aparţinător de Boroşneu- Mic. În 1952, a devenit comună, dar din 1968 a fost lipită la Barcani. Din 1999, a redevenit comună. Nu puteau să nu lase urme aceste permutări. Valea-Mare a rămas o localitate mai degrabă săracă, fără forţă economică. Dar, să-l ascultăm pe primar: „Sunt cam 1.200 de sufl ete în Valea-Mare, 480 de fumuri. Aici de bază e agricultura şi creşterea animalelor. Nu avem pe raza comunei nicio fi rmă, doar nişte asociaţii de creştere a animalelor şi nişte mici magazine. Nu avem nici măcar păduri, ca vecinii noştri de peste munte. Cum s-a tot trambalat comuna, s-a pierdut şi arhiva. A fost aici o clădire veche, era o arhivă acolo, dar ăia care lucrau la demolare au ars tot. Cred că acolo erau şi acte de proprietate. Am eu, aşa, o părere, că au fost unii care nu doreau să facem comună aici. În 2000, când am fost ales prima dată primar, am luat-o de la zero cu organizarea. Primăria era la Căminul Cultural, în nişte anexe. În 2001, am început construcţia sediului Primăriei (foto dreapta), pe care l-am terminat în 2004. Între timp, am mai făcut o grădiniţă, un post de poliţie, un cabinet medical, o farmacie. Am luat-o uşurel, pas cu pas. Eu nu mă las uşor. Sunt de aici, am casa părintească în Valea-Mare, şi ţin mult să facem ceva pentru oamenii locului. Dar e al naibii de greu. Bugetul propriu e foarte subţire. Dacă nu am avea bani de la judeţ, ne-am desfi inţa. De unde să scoţi bani aici? Uite, sunt 80 de familii de refugiaţi. Descendenţii lor sunt scutiţi de impozite. Eram o localitate de graniţă pe vremuri, spre România. O mare parte din pământul arabil a rămas la Boroşneu-Mare. Sunt unii de aici, proprietari de terenuri, care plătesc impozit acolo! Mai mult de o treime din localnici sunt în situaţia asta!”.
Sărim peste „economia de subzistenţă” din Vale şi ajungem la povestea mănăstirii. E tare mândru primarul de Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, mai ales că sufl etul acesteia, stareţul, cel care s-a luptat s-o ridice, e vărul său, tot Gheorghe Avram pe nume! Ne putem lesne imagina că n-a fost deloc uşor să construieşti o mănăstire impozantă într-o zonă săracă, să cauţi donatori peste tot, să obţii sprijinul Episcopiei, să convingi pe unul şi pe altul... Valea-Mare se mai mândreşte cu vechea Biserică Ortodoxă, din secolul XVIII, cu hramul „Arhanghelii Mihail şi Gavril”, păstorită de părintele Nicolae Floroiu. E cel mai important obiectiv turistic al comunei, datorită stilului arhitectonic deosebit, dar şi pentru că deţine icoane vechi. Chiar şi clopotul bisericii e de la 1763! Să nu uit, am văzut o biserică baptistă, proaspăt construită. „Fraţii” au bani şi fac prozelitism pe unde pot. Deocamdată, fără succes, dacă ne gândim că 99 la sută din văleni sunt ortodocşi.
Ce fac oamenii, în afară de agricultură? Mulţi fac naveta, la Braşov sau la Sfântu- Gheorghe, pe unde mai găsesc de lucru. Peste hotare nu au plecat decât câteva familii. Localnicii sunt prea legaţi de pământ, ca să lase totul şi să-şi piardă urma în lume, cum se întâmplă prin alte părţi. Gheorghe Avram are, însă, proiecte ambiţioase: „Am început - zice primarul - fi nisarea sălii multifuncţionale, o s-o vedeţi, va fi ceva deosebit. Jos se va putea face sport şi se vor ţine activităţi culturale, iar la etaj amenajăm săli de clasă. Sigur, va aparţine de Şcoala Generală „Mihai Eminescu”. Poate ne ajută Dumnezeu s-o terminăm anul ăsta. Mai avem de făcut fi nisajele, la interior şi exterior, şi încălzirea. Va fi o centrală pe lemne. De unde lemne? Primăria nu are păduri, dar oamenii mai au câte ceva. Şi mai sunt composesorate care vând lemne. Apoi, am reuşit să intrăm în programul (Programul de Refacere a Infrastructurii Şcolare), să facem reparaţii capitale la şcoala veche. Licitaţia e făcută, proiectul e gata. Trebuia să înceapă anul trecut, dar s-a amânat pentru anul ăsta. Din economiile noastre, cum putem, construim şi un dispensar stomatologic. Am găsit şi un medic, va veni de două ori pe săptămână. Numai aparatura ne costă cam 20.000 de lei. Altfel, am avut grijă să facem un dispensar medical şi o farmacie, o bijuterie. Avem gata studiul de fezabilitate pentru apă şi canalizare. Să vedem cum facem cu banii. Sper să ne lipim la un program guvernamental. Mai avem două proiecte pe Lunca Pâraielor, lângă mănăstire, de îmbunătăţiri funciare desecare). Sunt fâneţe ale oamenilor acolo. Avem promişi nişte bani de la Ministerul Agriculturii”. Se opreşte, suspină, trage aer în piept, şi continuă: „Să vă mai spun? Suntem prinşi la SGA cu un proiect de decolmatare a pârâului Valea-Mare. Că aici zona e cam mlăştinoasă. Drumurile comunale o să le amenajăm din banii noştri. Pe rând, cum vom putea. Că bugetul pe 2010 e cam la nivelul celui din 2008. Am tot stat cu contabila zile- n şir şi am socotit, am împărţit, am disecat... Asta e, facem ce putem, e austeritate. Chiar şi în aceste condiţii, suntem tare mândri că nu avem datorii! Una peste alta, supravieţuim, şi mai şi facem câte ceva. Nu ne lăsăm!”.