Valea Timocului - valea plângerii românesti

Duminica, 1 septembrie 2013, ne-am aşternut la drum lung pe traseul Rupea, Valea Bogăţii, Braşov, Bran, Câmpu-Lung şi mai departe spre Serbia, având ca ţel Valea Timocului. Ca de fiecare dată, în prezenţa părintelui Nicolae, călătoria a început cu rugăciune şi pregătire sufletească pentru întâlnirea cu frumuseţile oferite nouă în dar de la Dumnezeu.
Un prim popas, după trecerea pe versantul sudic al Carpaţilor, a fost la Mănăstirea Nămăeşti. După un urcuş abrupt, pe scări de piatră, mărginite de mulţime de trandafiri şi alte flori, se ajunge la o bisericuţă săpată în stâncă. Este o mărturie a evlaviei înaintaşilor. Tot în Nămăeşti se poate vizita Casa Memorială a talentatului scriitor George Topârceanu. După mulţi alţi kilometri parcurşi, am ajuns la Mănăstirea Clocociov, una din cele mai vechi din ţară. Am intrat apoi în Craiova, capitala Băniei. Seara târziu ne-am tras la odihnă la Hotelul Traian din Drobeta Turnu-Severin, cei mai vârstnici frânţi de oboseală. Dimineaţa, înainte de a părăsi România, am intrat la Mănăstirea Vodiţa, aşezată lângă Pârâul cu același nume. Datează din anul 1372 şi e ctitoria lui Vlaicu Vodă, egumen fiind Sfântul Nicodim. Călugărul Nicodim a păstrat legături cu ţinuturile din sudul Dunării. Conform tradiţiei, ar fi ridicat două biserici, la Vradna şi Manastiriţa, pe care doream să le vedem şi noi.
La Porţile de Fier Unu, punct de frontieră, am avut de aşteptat timp preţios până ce ni s-au verificat actele. Am început urcuşul pe malul sârbesc al Dunării spre Cazane. Dunărea la Cazane, privită de pe povârnişul munţilor, din partea sârbească spre România, este de o măreţie greu de descris. De la acea înălţime ameţitoare, se văd frumuseţile creaţiei lui Dumnezeu şi aşezările zidite de mâna omului. Înaintând în amonte, printre stânci se zăreşte capul lui Decebal, sculptat în stânca cu înălţimea de 55 de metri (foto). Este darul oferit României de Iosif Constantin Drăgan, opera a doisprezece sculptori care au lucrat zece ani. Decebal, viteazul nostru străbun stă şi acum, după aproape 2000 de ani, de pază, pentru a apăra de nenumăraţii duşmani acest sfânt pământ al Daciei. Nu şi-au potolit foamea lupii hrăpăreţi şi continuă să poftească la bogăţiile în care ne-a aşezat Dumnezeu neamul. Herodot, istoricul antichităţii, spunea despre Daci: „cei mai drepţi şi mai viteji dintre Traci”. Tot el spune că se socoteau nemuritori şi erau convinşi că după ce-şi sfârşesc viaţa aici pe pământ, încep alta, veşnică, alături de Zalmoxis. Dacii nu se temeau de moarte, luptau în războaie cu un curaj extraordinar, cu o vitejie nebună. Preoţii lor locuiau sus în munţi, cât mai aproape de cer, şi duceau viaţă ascetică. Însuşirile religiei lor, credinţa puternică în viaţa veşnică şi în Zalmoxis, puterea de sacrificiu, precum şi trăirea ascetică a preoţilor sunt valori asemănătoare cu ale credinţei ortodoxe apostolice. Toată această zestre a contribuit la dăinuirea peste veacuri a poporului român, cu toate năvălirile din afară şi a trădărilor din interior. Mihail Eminescu, citat în „Pagini din istoria Neamului Românesc”, autor Ioan Vlăducă, deplânge slăbirea conştiinţei de neam: „Am fost meniţi să ajungem zilele acestea de ticăloşie, în care ţara se înstrăinează, pe zi ce trece, în gândire şi în avutul ei şi când toţi se fălesc de a fi români fără a mai fi”. Despre cei născuţi români, dar fără cuget românesc, aceştia încetează de a mai fi români. Cât de actuale sunt aceste cugetări. Părintele Dumitru Stăniloae găseşte remediul pentru această stare întorcându-ne la unitatea dinainte. „Unitatea noastră era perfectă pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei, pentru că numai prin ea ne putem iubi ca să ne refacem şi unitatea noastră care este azi în suferinţă”. Purtând această simţire în suflete, ne îndreptam spre fraţii noştri în credinţă şi neam din Valea Timocului. Până acolo doream să cunoaştem Belgradul, capitala vecinilor noştri sârbi, cu istorie zbuciumată, asemănătoare, într-o oarecare măsură, cu a noastră. Intrând în legătură cu singurul ghid sârb bun cunoscător al limbii române, om cu o bogată cultură, acesta ne-a prezentat locuri reprezentative din capitala Serbiei. În primul rând, ne-a prezentat monumentala Catedrală „Sfântul Sava”, a treia ca mărime din lumea ortodoxă, în curs de finisări interioare. Aşezată pe o colină în apropierea martiriului Sfântului Sava, catedrala este placată în întregime cu marmură albă. Strălucea ca o imensă oglindă în bătaia soarelui. În jurul ei sunt aşezate importante edificii cultural-religioase. De pe colina unei vechi cetăţi ni s-au prezentat vestigii numeroase şi construcţii mai noi, urmele ultimelor bombardamente din anii războiului recent. De asemenea, ni s-a arătat locul de martiriu, Mitroviţa, al sfinţilor Montanus şi soţia Maxima. Conform actelor martirice ale timpului, Montanus era preot daco-roman. Au fost aruncaţi în Dunăre pe vremea persecuţiei lui Dioclitian. […] După un scurt tur al capitalei cu autocarul, am pornit spre Niş, Naissus, oraş important în sudul Serbiei, unde am înnoptat. Seara târziu am intrat la Lazaroviţa, veche mănăstire încărcată de istorie şi eroism. În acest oraş s-a născut împăratul Constantin cel Mare, care a dat libertate creştinilor de a-şi mărturisi credinţa, prin Edictul de la Milan din anul 313.
Să nu-i mai părăsim pe fraţii români! Ne-am îndreptat, a doua zi, spre Valea Timocului, principalul obiectiv al pelerinajului nostru. Ştiam câte ceva despre suferinţele fraţilor noştri de acelaşi neam şi credinţă cu noi, iar acum aveam prilejul să-i vedem acasă faţă către faţă. În orăşelul Negotin, unde am poposit să-l aşteptăm pe părintele Alexandru Boian, cu care părintele Nicolae era în legătură, am auzit vorbă românească. Intrând în prăvălii, oameni amabili ne-au ieşit în întâmpinare, vorbindu-ne româneşte. Erau oameni cu priviri calde, priviri de fraţi, faţă de care mă simţeam vinovat că mama lor România, i-a abandonat de atâta vreme. Întâlnindu-ne cu părintele Boian, un preot tânăr şi înalt, cu aspect de călugăr, însoţit de un alt preot tânăr, am aflat despre lipsa totală de drepturi pentru manifestarea identităţii lor de neam şi de credinţă. La o populaţie de aproximativ 300.000 de suflete, aşezată aici de pe vremea daco-romanilor, răspândită acum pe o distanţă de 200 de km, aşezată în 128 de localităţi de etnie românească - ei se numesc rumâni, nu vlahi cum îi numesc sârbii -, nu există nicio şcoală românească, nu se predă nici măcar o oră de limbă română! Nu au biserici în care să li se propovăduiască în limba lor maternă. Se duce o luptă evidentă de asimilare în masa de populaţie sârbească. M-am întrebat unde este mult trâmbiţata frăţietate a sârbilor când realitatea este total alta. Lucrurile care se petrec sunt nedreptăţi strigătoare la cer. Această intoleranţă faţă de cei care sunt de alt neam a dus la atâta violenţă şi la dezmembrarea fostei Iugoslavii. Părintele Alexandru Boian, om al locului, fără să fi învăţat măcar o oră la o şcoală românească, datorită educaţiei primite de la bunica lui, poartă în el un mare suflet de român şi creştin adevărat. A urmat teologia în limba sârbă şi a fost hirotonit clandestin la Prislop, în România. Biserica sârbească nu permite să se slujească româneşte. Cu dragoste de credinţă şi neam, curaj ca al înaintaşilor daci şi ai primilor martiri, părintele a pornit la renaşterea identităţii românilor din Serbia. Împotriva ameninţărilor de tot felul, târât prin tribunal pentru vina de a fi român, cu riscul pierderii libertăţii, părintele a reuşit să ridice primul lăcaş de rugăciune în limba strămoşilor, după o lungă perioadă de totală interdicţie. Pe un teren izolat, printre păduri şi coline, ce-l are în proprietate, la Malainiţa, a ridicat o bisericuţă cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”. Acum lucrează pentru ridicarea unei mănăstiri ce va fi o oază de spiritualitate românească şi ortodoxă, în timp ce, în paralel, prin casele particulare ale rumânilor se ridică paraclise şi troiţe. Cât timp acea zonă era sub ocupaţie otomană, românii aveau mai multe drepturi decât acum, în secolul XXI, în ţări cu pretenţii democratice! Aveau preoţii lor, şcolile lor, ziarele lor, erau sub jurisdicţia mitropoliţilor din Ţara Românească. Ca o dovadă de dragoste pentru fraţii din Valea Timocului este să-i ajutăm, să nu-i mai părăsim, să facem cunoscută suferinţa lor tuturor celor ce simt româneşte.

Categorie: