VREDNIC ESTE!

„Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, la 11 ianuarie 1994, înfi inţarea unei noi eparhii a Bisericii Ortodoxe Române pentru teritoriile judeţelor Covasna şi Harghita. Pe baza hotărârilor din zilele de 22 şi 23 martie, acelaşi an, ale Adunărilor Eparhiale ale Arhiepiscopiei Sibiului şi Episcopiei de Alba-Iulia, Sfântul Sinod a aprobat organizarea Episcopiei de Covasna şi Harghita, cu sediul la Miercurea-Ciuc. La 31 mai 1994, s-a constituit Adunarea Eparhială a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, iar la 12 iulie, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales pe Arhimandritul Ioan Selejan, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan, ca întâistătător al nou-înfi inţatei Episcopii. A fost hirotonit, la 20 iulie, la praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, la Mănăstirea «Sfântul Ilie» din Topliţa. PS Ioan a fost instalat în scaunul episcopal duminică, 25 iulie 1994, Sfânta Liturghie fi ind săvârşită de PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi PF Partenie al Alexandriei, cu un mare sobor de mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, preoţi şi diaconi. Adică, «toţi cei care au fost prezenţi astăzi aici, pentru ca, şi cei care stau în tribună, şi cei care stau jos, la umbra copacilor, rămân în sfânta istorie». La 19 iulie 2009, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca PS Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, să primească rangul de Arhiepiscop onorifi c «ad personam», Episcopia foarte tânără fi ind «titlul este dat persoanei, nu şi scaunului episcopal».”
„În cei 15 ani de păstorire, PS Ioan Selejan a crescut numărul parohiilor de la 99 la 132, a hirotonit 78 de preoţi, s-au construit 24 de biserici, şase mănăstiri şi schituri, patru capele militare, 20 de case parohiale, au fost reparate 86 de biserici şi 57 de case parohiale, au fost restaurate şi repictate 39 de biserici.”
„Duminică, 23 august 2009, s-a mai scris o dată de aur în hronicul Ortodoxiei de pe aceste bătrâne şi vitregite meleaguri: cu prilejul împlinirii a 15 ani de existenţă a Episcopiei Covasnei şi Harghitei, întâistătătorul acesteia, PS Ioan Selejan, a fost înălţat în treapta arhierească de Arhiepiscop” (Mihail Groza, redactor- şef al „Informaţiei Harghitei”).
În Catedrala Episcopală din Miercurea- Ciuc, la Sfânta Liturghie arhierească, ofi ciată de către Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, însoţit de doi mitropoliţi, doi înalţi preasfi nţiţi arhiepiscopi şi zece episcopi, la care au participat Emil Boc, primul ministru al Guvernului, Mircea Geoană, preşedintele Senatului, miniştri, parlamentari, lideri de partide, prefecţi, ofi cialităţi judeţene, primari, au fost prezenţi mii de credincioşi din cele două judeţe, precum şi din cele din jur, din tot Ardealul. În cadrul ceremoniei de înălţare, după acel „Cuvânt de înţelepciune”, invocate fi ind datoria, iertarea şi milostivenia, după citirea „Gramatei Patriarhale” de către Mitropolitul Ardealului, IPS Laurenţiu, Preafericitul Părinte Daniel spunea, referindu-se la „multele şi îndelungatele stăruinţe” întru slujirea lui Dumnezeu, spre folosul şi binele sfi ntei noastre Biserici, pe „ogorul Ortodoxiei străbune, în lumina rânduielilor canonice şi în temeiul statornicirilor bisericeşti” ale Episcopului Ioan Selejan: „Preasfi nţia Sa s-a remarcat prin activitate ierarhică pilduitoare, slujire chiriarhală deosebită a Bisericii noastre, vreme de 15 ani, constând în lucrări misionar-pastorale şi administrative de excepţie, în sensul consolidării vieţii bisericeşti, în creşterea numărului unităţilor bisericeşti, în edifi carea de noi lăcaşuri de cult (...), restaurarea şi întărirea vieţii monahale, a activităţii educative, culturalreligioase şi editoriale, în sprijinul întăririi prezenţei ortodoxe şi româneşti în acest ţinut străbun”.
Primind însemnele noii trepte arhiereşti, după ceremonialul tradiţional al momentului, IPS Ioan Selejan spunea, referindu- se la cuvântul episcop, conceput cândva, când era la Seminar, într-o accepţiune simplă: supraveghetor. „Cercetând alte sensuri, de adâncime, ale acestui cuvânt, am văzut că înseamnă şi ocrotire, păzitor, purtător de grijă. (...) Îmi dau lacrimile când îmi dau seama că rangul de Arhiepiscop l-a purtat Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi mă gândesc cât de sus, cât de strălucitor pe bolta Ortodoxiei noastre se afl ă Ioan Gură de Aur, Arhiepiscop al Constantinopolului. Şi eu, astăzi, am fost aşezat lângă acest sfânt. Mă cutremur şi-l rog pe Bunul Dumnezeu să mă întărească în misiunea mea pastorală din această parte de ţară, şi-l rog pe Sfântul Ioan Gură de Aur să-mi dea din darurile sale: darul grăirii, darul iubirii, darul iertării şi darul mângâierii.”
Am recurs la acest „scurt istoric”, tocmai pentru a ilustra meritele extraordinare ale Înaltpreasfi nţiei Sale, ale hărniciei şi dăruirii într-o viaţă închinată Bisericii Neamului, credincioşilor şi iubirii aproapelui. Am avut rarul privilegiu să mă afl u, în acea duminică de 25 iulie 1994, la acel moment sărbătoresc, emoţionant, de aleasă şi înălţătoare trăire, de reţinut pentru totdeauna, din viaţa unui om, alături de mai mulţi deputaţi şi senatori, cu precădere din Ardeal, la instalarea vrednicului nou episcop, venit de la Ierusalim, şi să particip la Sfânta Liturghie a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, însoţit de PF Partenie al Alexandriei. Moment înălţător, de neuitat. De atunci, ca parlamentar, am avut prilejul să-l întâlnesc, în repetate rânduri, cunoscându-i râvna aleasă, rar întâlnită, pentru ridicare întru veşnicie şi statornică credinţă a mănăstirii de la Izvorul Mureşului.
Aş vrea ca, în rândurile care urmează, să mă aplec asupra altui har, dat de Dumnezeu celui înconjurat de multă iubire, credinţă şi hărnicie, sub veghea Celui de Sus, din partea - cum spunea PF Daniel - „românilor numeric inferiori din această zonă, cu o mare putere de a se jertfi ”. „Patriotul înţelept, omul de pace, de dialog, care a clădit, pe lângă biserici şi mănăstiri, şi relaţii umane profunde, interetnice şi interconfesionale”, este un mare luptător.
Un luptător pentru integritate statală, pentru siguranţa naţională, pentru demnitate şi verticalitate românească. Omul cu o înaltă cultură românească şi europeană, „ziditor de relaţii umane profunde”, interetnice şi interconfesionale, cu o vastă „experienţă la Ierusalim”, pe aceste meleaguri unde „s-a născut primul Patriarh al României, Elie Miron Cristea”, care spune că bucuros „a venit la românii care trăiesc în «România Carpaţilor»”, este un mare şi bun patriot.
L-am întâlnit pe IPS Ioan Selejan, subsemnatul prezent fiind la sfinţirea mănăstirii cu hramul „Adormirii Maicii Domnului” de la Izvorul Mureşului, în ziua sărbătorii Sfintei Mării, din anul 2000, unul din istoricele, marile evenimente, care au jalonat, prin semnificaţia lor aparte, existenţa contemporană a românilor din acel „miez” de ţară. Ţin minte că puţini au fost atunci membri ai Parlamentului şi ai Guvernului României, care s-au învrednicit să ia parte la un eveniment istoric! Am reţinut atunci, încă o dată, arhicunoscuta modestie, smerenie proverbială, aşa cum stă bine unui ierarh, ale Preasfinţitului, de atunci, Ioan Selejan, Episcop al Covasnei şi Harghitei, în ruga lui, exprimată prin acel mesaj simbolic, al ducerii, de către doi preoţi, a apei sfinţite la izvoarele Mureşului şi Oltului. Pe o parte şi pe cealaltă ale Hăşmaşului Mare, apa sfinţită a fost încredinţată cursului râurilor, pentru a duce în cele două părţi de ţară dorinţa de bine, mesajul de împăcare, de linişte şi prosperitate ale acestui neam. Apa sfinţită, vărsată în izvoarele abia înfiripatelor firişoare ale Mureşului şi Oltului, înseamnă un mesaj clar, creştin, atât de necesar azi! Nu departe de locurile sfinte ale Topliţei Române, de unde s-a ivit pe lume primul Patriarh al României, Elie Miron Cristea, frumuseţea de mănăstire de la Izvorul Mureşului, de pe fermecătorul picior de plai românesc, lăcaş de rugă şi pomenire al românilor, înseamnă enorm de mult pentru Preasfinţia Sa. În realitatea locului, înseamnă şi bucurie a unui urcuş, şi drum greu, şi lupta cu toate opreliştile locului, multe iscate de ură şi intoleranţă. Urcuş anevoios pentru a ajunge sus, acolo de unde se văd limpede toate! Uşor nu i-a fost!
Sosit de la Mormântul Sfânt, de pe meleagurile Ierusalimului, la rugămintea creştinilor români ortodocşi de a fi înălţat în scaunul meritelor sale, nu o dată a fost ţinta unor atacuri imunde. Conducerea udemeristă a Ciucului, care, prea des şi nepermis, confundă, din păcate, meleagurile Daciei Felix cu „inima Pământului Secuiesc”, pe care-l vor ţinut autonom, au protestat, cu ştiuta aroganţă, tocmai pentru a demonstra cât de „toleranţi” şi de „europeni” sunt ei, liderii UDMR, ai PCM, CNS, CNMT, ai „Gărzii Maghiare”, sfidând, pur şi simplu, sărbătoarea fraţilor ortodocşi, ale căror biserici au fost dărâmate pe vremea în care Nordul Ardealului a fost cedat, prin Diktatul de la Viena, Ungariei horthyste. Ce reproşa atunci obrăznicia udemeristă? Cică înaltul ierarh, ridicat în meritatul cin bisericesc ortodox, n-ar fi cerut, „cu smerenie şi îngăduinţă”, voie de la „reprezentanţii autoguvernării judeţene”! Ce obrăznicie! „Smerenie” şi „îngăduinţă”? De ce? Şi, mai ales, în faţa cui? Adică, după căpăţâna lor seacă, înaltul ierarh ar fi trebuit să facă sluj, apoi o „cerere” scrisă, pentru aprobarea unei episcopii şi înscăunarea unui episcop ortodox pe pământul nostru românesc şi strămoşesc? Oare românii nu-şi pot numi, în propria lor ţară, nici episcop, fără voia şi aprobarea lor? S-au opus până şi la ridicarea unei troiţe în memoria ostaşilor români, căzuţi pe câmpurile de luptă pentru dăinuirea credinţei străbune şi a Patriei nemuritoare. Obişnuiţi mereu să ţipe „Nem!” prin locurile unde este fluturată, alături de steagul Ungariei, ideea „dreptului la autonomii totale”, echivalente cu federalizarea României, ei privesc cu ură „bisericile cu turlele în formă de ceapă”. Atunci, la sfinţirea mănăstirii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de la Izvorul Mureşului, în faţa Preafericitului Teoctist, a mitropolitului Petru al Basarabiei, îmbrăcat în hainele lui călugăreşti, Episcopul Ioan Selejan confirma că există adevăruri şi fapte esenţiale, situate dincolo de calculele şi algoritmul Puterii: credinţa, smerenia, speranţa, lumina!
Aici, în miez de ţară, IPS Ioan Selejan, omul de aleasă modestie, simţire şi trăire naţională, neliniştitul şi gospodarul ardelean care s-a zbătut şi se zbate pentru neamul lui, pentru Episcopia Covasnei şi Harghitei, se identifi că, întru totul, cu salvarea Bisericii Ortodoxe, a românilor şi a românismului pe aceste meleaguri. Nu o dată a tras clopotul de alarmă. „Dacă nu vom fi susţinuţi - spunea -, teritoriul se pustieşte!” Vorbea despre o „Insulă a Şerpilor” nu în Marea Neagră, ci în inima României, întrebându-se: „O vom pierde şi pe aceasta?”. „Statul român - scria, în anul 2006, în „Cuvântul înainte” al culegerii de interviuri şi reportaje publicate în revista „Formula AS”, adunate în cartea „O Insulă a Şerpilor în inima României” a scriitorului Ion Longin Popescu - nu are nicio strategie pentru acest spaţiu şi pentru românii din Harghita şi Covasna. Nu am văzut o strategie de integrare totală a acestor judeţe în România! Mai bine zis, statul are o strategie zero în acest sens. Judeţele Harghita şi Covasna sunt o Insulă a Şerpilor în centrul României, care nu reprezintă niciun interes pentru Bucureşti. Nu, pentru că suntem numai 100.000 de români în cele două judeţe şi oferim voturi cam puţine! Când am pierdut adevărata Insulă a Şerpilor, în jurul căreia musteşte petrolul, Statul Român n-a făcut nimic, că n-a putut! (...) De aceea, mă întreb: oare politicienii români nu au învăţat nimic din pierderea Insulei Şerpilor? Nu au învăţat din pierderea altor teritorii, care nu mai sunt, la ora actuală, în România? Oare nu ştiu că orice palmă de pământ al ţării are, la un moment dat, o valoare inestimabilă?” Cuvinte - prevestitoare! Cuvinte - protest! Cuvinte - revoltă! Cuvinte - reproş! Cuvinte demne de luat în seamă, ale unui mare patriot român. Guvernanţii postdecembrişti, loviţi de amnezie şi de orbul găinilor, ar trebui să bage la cap. Indiferenţa, dorinţa măririlor, interesele personale, înguste, au fost aşezate mai presus de ideea naţională! O mărturie cutremurătoare despre soarta românilor din cele două judeţe! Despre „consecinţele perverse ale unor minoritari, în răspăr cu democraţia de tip european”, împotriva românilor de aici. Un semnal de alarmă, dat clasei politice, despre ameninţările la adresa românilor, despre pericolele reale privind chiar integritatea teritoriului naţional, „prin crearea unei enclave etnice în mijlocul României”. Cei care, cu încăpăţânare, refuză să vadă schimbările profunde din trecuta jumătate de secol, cu acea cunoscută intoleranţă, refuză recunoaşterea unei realităţi.
Arhiepiscopul - luptător pentru cauză românească, Vlădica Ioan Selejan, „omul de care se leagă renaşterea Ortodoxiei în cele două judeţe” - nu-i cruţă pe cei care „au orbul găinilor” şi nu văd, nici acum, situaţia de „deportat în Siberia” a românilor harghiteni şi covăsneni. Acolo pe unde - cum spunea prietenul şi colegul ziarist Mihail Groza, redactor-şef la „Informaţia Harghitei” - „cea mai mare parte a legislaţiei, care-i vizează pe românii din Harghita şi Covasna, pare a fi elaborată la Budapesta, în 1940, nu la Bucureşti, în anii 2000”, referindu- se la proiectul Legii statutului minorităţilor, IPS Ioan Selejan consideră, cu îndestulătoare argumente, logice şi reale, că zona a ajuns, aşa cum spuneam, „o Insulă a Şerpilor în centrul României”. Mereu între două lacrimi - Biserica şi Crucea -, viaţa românilor este privită prin „ochelarii etnici” ai doritorilor unei alte Regiuni Autonome Maghiare, realizată după dorinţa unora, dacă ar fi cazul, chiar prin „diktat”-ul unor forţe străine. Dacă ar fi după voinţa lor, „în următorii 20-25 de ani nu va mai fi urmă de român în Miercurea-Ciuc”.
Recunoscut pentru fermitatea sa în apărarea drepturilor românilor din Harghita şi Covasna, pentru atitudinea fermă, manifestă, împotriva pretenţiilor absurde şi a privilegiilor iredentiştilor, extremiştilor şi şovinilor, IPS Ioan Selejan cere guvernanţilor să vadă această realitate dureroasă, alarmantă, îngrijorătoare, sfi dătoare, când sunt negate actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Tratatul de Pace de la Trianon, Statul Naţional Unitar Român.
IPS Ioan Selejan se identifi că, întru totul, în aceste vremuri tulburi, cu aceia pe care îi păstoreşte, trăgând clopotul alarmei, pentru o intervenţie urgentă, atât a politicienilor, a guvernanţilor, cât şi a societăţii civile româneşti, pentru „stoparea proiectelor separatiste ale celor pentru care ceasul istoriei s-a oprit la începutul secolului XX, care poate fi înfăptuită doar prin măsuri de salvgardare a identităţii naţionale a românilor din Harghita şi Covasna”.