Zece ani de la trecerea la Hristos Domnul a IPS Antonie Plămădeală, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

- Frânturi de gânduri şi impresii despre marea sa trecere… -

De două milenii încoace, de la întemeierea credinţei creştine, prăznuim, în fiecare an, la 29 august, mutarea la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari mărturisitori ai lui Iisus Hristos - Sfântul Ioan Botezătorul. În anul mântuirii 2005, în această zi de luni spre seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor şi apologet al dreptei credinţe creştine - Înaltpreasfinţitul Părinte Antonie Plămădeală, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului (foto), după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea suferinţei vreme de mai mulţi ani. De aceea, noi, din acest an, vom comemora cel puţin aceste două evenimente, aceste două treceri.
Noi, creştinii ortodocşi români, şi nu numai, am petrecut joi, 1 septembrie, în Catedrala Mitropolitană din Sibiu, şi apoi, vineri, 2 septembrie, la Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov, acolo unde vor aştepta osemintele sale pământeşti până la obşteasca înviere, pe unul dintre cei mai mari cărturari, teologi, ierarhi şi ctitori de cuget, spiritualitate şi simţire românească ai veacului al XX-lea, cu o largă deschidere şi recunoaştere internaţională.
Născut la 17 noiembrie 1926, la Stolniceni-Lăpuşna, în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chişinău şi din 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, pe care îl absolvă în 1945, după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, până în 1948, când, datorită hărţuielii la care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice româneşti, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la Sibiu, iar examenele şi lucrarea de Licenţă să le susţină la Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj-Napoca. În toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adăpostească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui veac care au fost comuniştii, în viziunea cărora tânărul Leonida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa politică de atunci şi, mai ales, pentru clasa muncitoare, ce se afla în plină dezvoltare.
A fost prigonit aşa cum au fost atâţia alţii, contemporani ai săi - mari şi autentice personalităţi ale vieţii politice, religioase şi culturale, şi care aşa au rămas şi vor rămâne în conştiinţa urmaşilor şi a posterităţii.
În acelaşi an, 1949, va fi tuns în monahism la Mănăstirea Prislop de către marele duhovnic Arsenie Boca, naş de călugărie fiindu-i Monahul Daniil, Sandu Tudor, iniţiatorul şi conducătorul mişcării spirituale „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, grupare din care a făcut şi el parte, aceasta fiind ultimul bastion duhovnicesc ce a mai rezistat câţiva ani împotriva ideologiei atee comuniste. După cum se ştie însă, gruparea a fost distrusă de către comunişti, iar toţi membrii ei închişi pe motiv că ar fi constituit o mişcare conspirativă şi subversivă împotriva noului stat român muncitoresc.
Şi Mitropolitul Antonie a împărtăşit aceeaşi soartă, fiind judecat în contumacie la şapte ani de temniţă grea, prins şi arestat în 1954, la 14 octombrie, la Iaşi. Până atunci s-a ascuns pe unde a putut, ştiind că este urmărit de securitate, a peregrinat la mănăstirile Crasna, judeţul Gorj, şi Slatina, judeţul Suceava, unde a fost hirotonit preot în 1953, acolo cunoscând câţiva dintre marii duhovnici ai Bisericii noastre, ca arhimandriţii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase.
Între timp se înscrie la Cursurile de Doctorat ale Institutului Teologic din Bucureşti, dar va veni cumplitul an 1959, când, din cauza Decretului 410, va fi scos şi din monahism, din cler şi exmatriculat de la doctorat.
După aceea, a fost o perioadă, de mai mulţi ani, muncitor necalificat la o întreprindere de mase plastice din Bucureşti, căci era o persoană vizată spre „recuperarea ei”, deoarece avea „tinichele de coadă”. Iată, însă, că va veni izbăvitorul an anul 1968, când Patriarhul de atunci al Bisericii, de pie memorie, Iustinian Marina, îl va lua sub ocrotirea sa angajându-l secretar la Institutul Teologic din Bucureşti. Mai mult, în toamna aceluiaşi an, Patriarhul Iustinian îi va procura o bursă de studii pentru „Heytropp College” de la Oxford, Londra, unde, în 1971, va fi declarat Doctor în Teologie, pentru ca un an mai târziu să-i fie echivalat şi recunoscut doctoratul şi la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti.
La sfârşitul lui 1970 şi la începutul lui 1971, va fi numit, respectiv hirotonit, de către acelaşi vrednic Patriarh, Episcop Vicar Patriarhal, cu titlul de Antonie Ploieşteanul, fiind însărcinat a conduce departamentul relaţii externe bisericeşti. A participat, în această calitate, la foarte multe conferinţe şi simpozioane în străinătate, fiind membru a numeroase delegaţii ale Bisericii şi făcând parte din diferite comisii şi organisme internaţionale bisericeşti, căci a fost un pionier al dialogului şi al mişcării ecumenice autentice. Totodată, între 1971-1974, a fost rectorul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti.
După doi ani de episcopat la Buzău, între 1980-1982, la 7 februarie 1982, este întronizat Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei, unde a păstorit duhovniceşte timp de peste 23 de ani, perioadă în care a scris foarte multe studii, articole şi, mai ales, cărţi de o nepreţuită valoare, a organizat şi a dezvoltat învăţământul teologic, a ctitorit şi rectitorit foarte multe biserici şi mănăstiri. Aici, la loc de frunte, trebuie amintită mănăstirea dragă inimii sale de la Sâmbăta de Sus, a cărei cel de-al treilea ctitor este, după Domnitorul şi Sfântul Constantin Brâncoveanu şi după vrednicul înaintaş al său pe scaunul de la Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan, de la a cărui moarte s-au împlinit ieri, 6 august 2015, 55 de ani.
În toată această perioadă a fost foarte activ pe plan teologic şi ecumenic, contribuind mult la dezvoltarea relaţiilor interbisericeşti, interconfesionale şi interreligioase. Datorită tuturor acestor calităţi şi merite, din 1992 a fost membru al Academiei Române şi al Academiei Republicii Moldova. De asemenea, la 12 octombrie 1998 a primit titlul academic de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea, iar în 2002 pe cel al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Nu pot să omit faptul că, în mare parte, i se datorează reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, la 12 decembrie 1992, neuitând, astfel, nicio clipă, locurile sale natale încărcate de istorie, cultură şi spiritualitate… tot românească.
Spicuind doar frânturi, la toate acestea şi la multe altele mă gândeam în timpul slujbei înmormântării acestui mare ierarh, teolog şi cărturar, promotor şi apărător al valorilor culturii şi spiritualităţii noastre, atât în Ţară, cât şi dincolo de graniţele ei, şi mă uitam cum jumătate din membrii Sfântului Sinod, în frunte cu preşedintele acestui înalt for bisericesc, din vremea aceea, în persoana Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, au venit să-l prohodească, alături de marea mulţime de credincioşi, oameni de cultură, reprezentanţi ai celorlalte culte şi, de asemenea, a autorităţilor civile şi militare, centrale şi locale. Unii dintre ierarhi i-au fost colegi şi colaboratori în diferitele comisii şi structuri ale Bisericii, cum ar fi chiar Părintele Patriarh Teoctist; Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; Mitropolitul Teofan al Olteniei, actualul Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei; Mitropolitul Serafim al Europei Centrale şi de Nord - care a plecat, în 1994, de la Sibiu, şi care i-a fost timp de patru ani, Episcop Vicar; Mitropolitul Bartolomeu Anania al Vadului, Feleacului şi Clujului - şi el mare cărturar; Mitropolitul Nifon al Târgoviştei - urmaşul său în structurile ecumenice internaţionale; Arhiepiscopul Andrei al Alba-Iuliei - în prezent Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului; Mitropolitul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor; Arhiepiscopul Epifanie - urmaşul său în scaunul Episcopiei Buzăului şi Vrancei; Episcopul Laurenţiu al Caransebeşului - profesor de Teologie Liturgică la Sibiu şi, deci, un apropiat şi bun colaborator al răposatului, în prezent Decanul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” şi succesor al său la scaunul de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului; Episcopul Ioan al Covasnei şi Harghitei, acum Mitropolit al Banatului - pe care l-a susţinut încă de la începutul activităţii sale pastorale şi misionare în acest minunat ţinut carpatic al României; şi mulţi alţii ierarhi şi profesori de teologie, precum şi decanii Facultăţilor de Teologie de la Sibiu, Cluj-Napoca şi Oradea, foarte mulţi preoţi, monahi şi monahii, stareţi şi stareţe de mănăstiri, şi lista ar putea continua…
Am constatat că poporul dreptcredincios, dimpreună cu slujitorii sfintelor altare, a ştiut să-şi conducă şi să-şi cinstească Păstorul duhovnicesc, care le-a purtat grija celor sufleteşti în aceste ţinuturi transilvane, vreme de peste 23 de ani.
Am mai constatat, pe parcursul acelor zile, faptul că slujba de înmormântare nu a fost atât de mediatizată ca alte evenimente, deşi poate că bunul nostru Mitropolit ar fi meritat; dar poate că e mai bine aşa. Am văzut multă lume, şi clericală şi laică, plângându-l pe Părintele lor, simţindu-se, de acum încolo, văduviţi, dar convinşi că Arhiereul Antonie a plecat să se întâlnească cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos - Arhiereul Cel Veşnic - pe Care l-a slujit cu atât dragoste şi devotament în întreaga sa viaţă.
Am fost foarte impresionat de liniştea şi starea de reculegere în care s-a desfăşurat întreaga slujbă şi, îndeosebi, momentul procesiunii şi al punerii sale în mormântul anume pregătit dinainte, unde va fi de acum încolo alături de mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin, toţi mari înaintaşi ai săi în scaunul istoric şi duhovnicesc al Ardealului.
Am mai constatat că lumea realizează faptul că nu poate fi scrisă istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române fără Mitropolitul Dr. Antonie Plămădeală, care este o adevărată piatră de hotar pentru cultura şi spiritualitatea Bisericii şi a Poporului Român.
Nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine, deşi în aceste vremuri preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali! Şi, totuşi, suntem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne, iar ce este ieftin, apune!
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!