Prezenţa cărţii religioase româneşti, mai cu seamă în sud-estul Transilvaniei, a contribuit, în mare măsură, la păstrarea fi inţei de neam şi a limbii la românii, supuşi permanent proceselor de secuizare şi catolicizare sau calvinizare. Legăturile cele mai viguroase ale parohiilor din interiorul Arcului Carpatic au fost cu episcopiile de la Roman şi Suceava, unde „pe la schiturile şi mânăstirile Neamţului îşi câştigau preoţii cunoştinţele de lipsă”. Chiar unele parohii aparţineau episcopiilor moldave.
Otto von Habsburg, ca „partener de nădejde“, va iniţia la intervenţia Budapestei şi a UDMR, în iulie 1995, „Rezoluţia asupra protecţiei drepturilor minorităţilor şi a drepturilor omului în România”, îndreptată împotriva Legii învăţământului, pe care Parlamentul European o va adopta, deşi s-a dovedit că semnatarii Rezoluţiei nu cunoşteau această lege. Camera Deputaţilor trimite un protest preşedintelui Parlamentului European.
„Ungurii au găsit la venirea lor în Europa o seamă de naţiuni. Acestea s-au bucurat de o vitalitate atât de puternică, corespondenţa între pământul locuit de ele şi caracterul lor naţional era atât de intimă, încât ungurii nu au reuşit să-i asimileze prin deznaţionalizare. A contribuit, desigur, la crearea prăpastiei între unguri şi popoarele nemaghiare şi concepţia exclusivistă de guvernare a maghiarilor: naţia - castă nobiliară - cu excluderea maselor fără blazon, adică a quasiunanimităţii românilor, slovacilor şi sârbilor.
Dacă acela e preţul păcii europene, ca să fi e o ordine europeană, şi dacă acela e preţul bunăstării, al securităţii, ca - s-o spunem cu sinceritate - din „cele furate” (teritoriile - nota trad.) ceva trebuie restituit, atunci el (românul - nota trad.) ar fi dispus să o facă. Din păcate, sunt foarte puţini din aceştia. În privinţa poziţiei noastre europene, aceasta e în mod deosebit valabil, pentru că trebuie să fi e la sfârşitul unui foarte, foarte dur proces de învăţare.
De-a lungul timpului, autorităţile voievodatului şi apoi ale principatului au dat legi şi au luat măsuri drastice împotriva „schismaticilor” ortodocşi, interzicând legăturile cu fraţii lor de peste munţi. „Astfel, hotărârea Dietei de la Leţ (azi, sat aparţinător al comunei Boroşneu-Mare, judeţul Covasna), ţinută în 25 octombrie 1600, după înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău, prevedea persecuţia călugărilor români «fi indcă stricăciunea şi pericolul nostru de acum a venit din cele două ţări române..., de aceea niciun popă românesc să nu poată intra niciodată din cele două ţări române, iar călugării de tot să fi e proscrişi din toată ţara. De se va afl a vreunul că a intrat sau va intra contra hotărârii ţării, pe acela să-l prindă şi să-l despoaie ori şi unde», se spunea în hotărârea dietală.”
Guvernarea lui Desider Banffy „Sub guvernarea baronului Desider Banffy, care a prezidat Consiliul de Miniştri timp de patru ani, din ianuarie 1895 până în februarie 1889, politica de maghiarizare prin violenţă a atins apogeul. Banffy nu făcea niciun secret din principiile sale ultraşovine. „Politica mea şovină, clama el, este o năzuinţă irezistibilă către un scop determinat şi către atingerea lui cu orice preţ. Acest scop este crearea unui stat unguresc unitar şi cu o singură limbă (Das Aufau des einheitlichen, einsprachigen ungarischen Staates).”
Din această perspectivă, este mai greu să fi e imaginat chipul lui Mihai Eminescu (foto) decât a multor altor personalităţi, chiar dacă avem cele câteva fotografi i şi mărturiile contemporanilor. Chipul lui Eminescu se recreează continuu „în câteva feluri sunt ca înfăţişare cei care-i înţeleg opera, cei care-i adaugă monada cu propria lor monadă […]. El nu putea să fi e nici înalt şi nici scund, nici gras şi nici slab, nici brunet şi nici blond, pentru că partea lui de timp sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise şi rămase nouă”.
În zilele minciunii universale, a spune adevărul e un act de dizidenţă. Practic, putem transpune scrisoarea Eroului Neamului Românesc situaţiei zilelor noastre, doar cu schimbări de nume.
«Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fi indcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fi indcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.
Pe baza datelor oferite de Kossuth, care în anii exilului a stabilit ariile etnice ale naţionalităţilor din Ungaria şi Transilvania, publicistul şi sociologul maghiar Oskar Jaszi a întocmit o hartă, publicată de revista americană „Foreign Offi ce“ din New York, trasând frontierele etnice ale Ungariei. În această hartă, „teritoriul etnic românesc, care cuprindea la nord aproape tot Maramureşul şi la vest aproape întreg Banatul, depăşeşte spre vest linia frontierei fi xată prin tratatul de la Trianon” (M. G. Lehrer, după R. Seişanu, în op. cit., p. 354).
Astăzi nu se mai îndoieşte nimeni că religia creştină s-a înfi ripat în spaţiul geto-dac în perioada stăpânirii romane, prin intermediul soldaţilor şi familiilor acestora, coloniştilor şi negustorilor veniţi aici, după cum afi rma Eutropius, în „Breviarum ab urbe conditia”, „din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor”, atât din provinciile mai apropiate, Macedonia, Moesia, Iliria şi Pannonia, cât şi mai depărtate, ale Asiei Mici, Siriei, Egiptului şi Iudeei, recunoscute ca focare de răspândire ale învăţăturii creştine.
FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ
Comentarii recente