10 iunie - ÎNĂLŢAREA DOMNULUI (Ispasul; Ziua Eroilor)

Înălţarea este ridicarea omenităţii lui Iisus în intimitatea ultimă a Sfintei Treimi şi la starea de cinste, putere şi suveranitate deplină. „Dogma înălţării cuprinde ideea că natura omenească preamărită a lui Hristos, înălţată la cer, a intrat în sânul însuşi al Sfintei Treimi. Dumnezeu-Omul s-a aşezat la dreapta Tatălui nu numai cu natura dumnezeiască a Sa, ci şi cu natura omenească, constătătoare din suflet şi trup, din corporalitate însufleţită şi înduhovnicită.”
Pe lângă toată înălţarea, Iisus rămâne în legătură cu noi, iar aceasta înseamnă că rămâne om deplin. Îl leagă aceleaşi fire de noi, aceeaşi deplinătate a naturii omeneşti. Numai fiindcă Iisus îşi păstrează întreaga omenitate, asemenea nouă, înălţarea Lui, fiind o ridicare supremă a omenităţii în reşedinţa divină, la dreapta Tatălui, este, în acelaşi timp, o apropiere supremă cu eficacitate divină de om, căci omenitatea Sa ne poate transmite acum toată puterea divină.
Dumnezeirea fără omenitate e prezentă altfel. Nu e aproape ca eficienţă mântuitoare, ca intimitate accesibilă omenităţii noastre, ca putere ce ne convinge dinăuntrul nostru. Altfel nu s-ar fi întrupat Fiul lui Dumnezeu. Numai rămânând om, Dumnezeu ne e aproape ca unul dintre noi, ca putere ce face parte, în acelaşi timp, din regiunea ontică a omenităţii. Înălţându-Se ca om în sânul dumnezeirii, Iisus a înălţat făptura, în genere, la Dumnezeu, a introdus-o în intimitatea Sfintei Treimi; întrucât El rămâne într-o comunicare, sporită la maximum, cu toată creaţia şi Sfânta Treime, în sânul căreia şi-a înălţat omenitatea Sa, îşi revarsă prin aceasta puterea asupra întregii lumi.
Apropierea aceasta e cu atât mai posibilă cu cât Domnul a rămas în plenitudinea ontică a naturii umane. Prin această apropiere, coborând intim în fiecare om, lucrează nu numai de sus asupra oamenilor, ci şi dinăuntrul lor, făcându-şi corp al Său în înţeles mai larg, constituind Biserica. Precum un om îşi pune pecetea influenţei sale, a persoanei sale, pe tot ce-i stă aproape şi pe toate persoanele pe care le iubeşte şi pentru care se jertfeşte, făcându-le să cugete ca el, să simtă ca el, să-i urmeze lui şi, prin aceasta, să devină un corp al lui, purtat de sufletul lui, la fel, Iisus, dar într-o măsură neasemănat mai mare, pătrunzând în intimitatea tuturor, îi face corpul Său mistic sau Biserica. „Domnul stăpâneşte nu numai de sus, ca Dumnezeu, Creator şi Providenţiator, ci şi dinăuntru, ca Dumnezeu-om, în baza nedespărţirii Sale de lume şi această legătură lăuntrică este viaţa Lui în Biserică. El rămâne unit cu lumea, nu numai euharistic, prin mâncarea tainică a Trupului şi Sângelui Său în Sfânta Împărtăşanie, ci şi prin puterea Sa care lucrează în lume. Aceasta este prezenţa Lui duhovnicească în lume şi participarea la viaţa umană, prezenţă nesacramentală, dar tainică, duhovnicească şi invizibilă… Aceasta nu e atotprezenţă panteistă, luterică, ci, dacă se poate spune aşa, un panhristism autentic, dinamic, adică viaţa lui Hristos în oameni şi viaţa oamenilor în Hristos, într-o apropiere care, prin intimitatea ei lăuntrică, depăşeşte orice altă apropiere.”
Tocmai pentru că Iisus şi-a ridicat, prin înălţare, omenitatea în ultima intimitate a Sfintei Treimi, păstrând şi adâncind, în proporţia înălţării, apropierea de toată omenirea, coboară la scurt timp după înălţare Duhul Sfânt peste cei ce sunt ai lui Hristos, realizând Biserica. Duhul Sfânt, ca iubire supremă a Tatălui, ca manifestare a intimităţii Lui, a coborât peste lume, întrucât S-a aşezat întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos, ridicată în ultima intimitate divină. Întrucât omenitatea lui Hristos, înălţată în acea intimitate a Duhului Sfânt, asemenea dumnezeirii Lui, se află în acelaşi timp în cea mai adâncă intimitate a oamenilor care îşi deschid poarta interiorului lor prin credinţă, Duhul Sfânt îi învăluie şi pe aceştia, ca pe purtătorii de Hristos. Biserica, mistica omenitate a lui Hristos, primeşte pe Duhul Sfânt, în calitatea ei de trup al lui Hristos. „Duhul Sfânt, odihnindu-Se deasupra lui Hristos, se revarsă peste omenitatea pământească a Lui în persoana Apostolilor şi, prin aceasta, se săvârşeşte lucrul lui Hristos pe pământ.”
Iisus este, prin această aşezare a Lui în suprema intimitate a Treimii, dar şi a omenirii, un continuu absorbitor al omenirii în zona dumnezeirii. „El conduce omenirea către Dumnezeu, o introduce în intimitatea vieţii Sfintei Treimi. El apare astfel nu numai ca împăciuitorul creaturii păcătoase cu Dumnezeu, ci şi ca Mijlocitorul între creaturitatea însăşi şi dumnezeire.” Este Dumnezeu, ca să fie capabil de-o dragoste divină faţă de om, şi om, ca să fie capabil de dragostea omului faţă de Dumnezeu. Dar dragostea lui Dumnezeu către om trebuie să se arate omului prin faţă omenească, în formă omenească, din intimitate omenească, iar dragostea omului către Dumnezeu trebuie să se manifeste cu putere şi cu intimitate dumnezeiască. Trebuie să fie Dumnezeu cu faţă de Om omului şi Om cu putere dumnezeiască lui Dumnezeu (prin faptul că persoana lui Iisus Hristos întruneşte natura dumnezeiască şi omenească, actele Lui sunt şi istorice şi supraistorice; ceea ce manifestă către noi vine din înălţimile cerului şi ceea ce manifestă către Tatăl se înalţă din inima omenească. După înălţare în transcendenţa cerească, Iisus, rămânând om, ne comunică din transcendenţă bunurile).
Dar nu simplu ca împreunare de naturi, ci ca persoană iubitoare şi suferitoare, ca Arhiereul prin excelenţă.
După Epistola către Evrei (capitolele 7-10), Iisus, ca adevăratul Arhiereu, a intrat în Sfânta Sfintelor, adică în cer, cu sângele Său vărsat pe Golgota, aşa cum intra arhiereul Testamentului Vechi cu sângele de ţap în imaginea Sfintei Sfintelor (9, 12; 10, 4). Dar cine intră în cer intră în veşnicie. Actul sau înfăţişarea cu care intră acolo câştigă o actualitate netrecătoare. Numai în baza acestei permanente actualităţi a jertfei Sale, este Iisus arhiereu în veci. Actualitatea aceasta nu înseamnă numai memoria obiectivă a jertfei adusă odată, ci o anumită prezenţă subiectivă a ei în Iisus Hristos. El se află, până mai este de mântuit un om pe pământ, în starea de voinţă mântuitoare şi de iubire suferitoare în care se afla când a adus jertfa pe Golgota. Prin această stare se manifestă suprema iubire şi apropiere a lui Iisus faţă de oameni şi faţă de Tatăl. Prin ea apropie pe oameni de Dumnezeu, prin ea e Mijlocitorul şi Arhiereul, nu prin simpla împreunare în fiinţa Sa a celor două laturi ale realităţii.
Hristos Nu S-a înălţat îndată după înviere, pentru a con¬vinge pe oameni despre învierea Sa adevărată şi pentru a arăta legătura Sa reală cu oamenii în viaţa lor de pe pământ (mai mult însă, nu putea să rămână pe pământ după înviere, dacă nu voia să creadă oamenii că viaţa cu trupul înviat nu e decât o întoarcere momentană în lumea pământească şi nu o existenţă care se cere după un alt cosmos). Iisus Şi-a încetinit manifestarea efectelor jertfei de pe Golgota de dragul oamenilor.
Astfel, nici apropierea Lui supremă n-au simţit-o oamenii dintr-o dată după răstignire. Nici nu puteau suporta năvala simultană a întregii apropieri a lui Iisus şi, prin aceasta, a Duhului Sfânt. Apostolii trebuiau să se obişnuiască întâi cu faptul învierii lui Iisus Hristos şi trebuia să sape în ei un oa¬recare timp gândul uluitor şi de-o etică semnificaţie cople¬şitoare că însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit pentru oameni. O anumită credinţă, deci o anumită apropiere a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos era şi aceasta. Întreaga apro¬piere prin Duhul Sfânt o puteau primi însă numai după un timp de obişnuire cu mai puţin.
Dar această apropiere permanentă şi supremă a lui Iisus de oameni are la bază continuu tensiunea Lui spirituală, prin care s-a şi întemeiat: iubirea până la jertfă. Aceasta n-a dispărut din Iisus prin înălţarea la cer, altfel apropierea ar avea un caracter ontologic, de înrudire substanţială, nu un caracter personal. Iubirea până la jertfă, starea de spirit care L-a făcut pe Iisus să primească moartea pentru oameni, nu numai că rămâne şi după aceea, ci - întrucât toate puterile sufleteşti ale Lui prin îndumnezeire se înalţă şi se intensi¬fică, atingând o negrăită eficienţă - creşte şi ea până la pro¬porţii ce nu ni le putem închipui. Iisus nu uită în cer de jertfa ce-a adus-o pentru oameni şi nu se ruşinează de ea, ci afir¬mă cu referire la ei ceea ce a făcut pentru ei. Iisus şi pe tronul dumnezeiesc, în starea de slavă, e Mielul care apare „ca în¬junghiat” (Apocalipsa 5, 6). Mântuirea lumii se lucrează, în toată continuarea ei, nu prin poruncă împărătească, ci prin Mielul care, deşi a învins moartea, rămâne înjunghiat. Marea şi înălţătoarea putere care dă viaţă sufletelor omeneşti, care mântuie lumea, care o susţine, destinând-o veşniciei, este nu o autoritate magnifică exterioară, nu o desfăşurare de forţă prestigioasă, ci iubirea suferitoare a Fiului lui Dum¬nezeu făcut om. Mielul înjunghiat este temelia lumii în curs de mântuire, în El este forţa care întreţine dinamismul lumii spre desăvârşire, spre creştere în spirit. Numai El ne des¬chide tainele cele mari ale cărţii misterioase, care cuprinde desfăşurarea vieţii istorice. Jertfa pentru cele mici din lume a Celui mai mare, iubirea Lui dusă până la suferinţă, adică până la maxima concentrare, este ultima explicaţie a tot ce se arată nobil pe lume. „Mielul este făclia cetăţii”, adică a lumii mântuite şi veşnice (Apocalipsa 21, 22), „din tronul Lui izvorăşte râul şi apa vieţii” (22, 1).
Ceea ce s-a schimbat de la înălţarea lui Iisus la cer este că, începând de atunci, nu mai stă pe tronul suprem, de unde se conduc şi se susţin toate, numai Dumnezeu ca Atotputer¬nicul, care judecă pe oameni după norma inflexibilă a drep¬tăţii şi-i face să simtă puterea Lui majestuoasă, ci pe acel tron e ridicat şi Mielul, Acela care priveşte lumea cu ochii Celui ce-a suportat moartea din iubire pentru ea. Alături de Atotputernicia ce impune prin majestatea care înspăimântă sau trezeşte admiraţia, stă la dreapta, aşadar la loc chiar mai de cinste - dar numai pentru că aşa este voia Atotputerniciei divine - duioşia iubitoare, care pătrunde înăuntrul sufletelor, pentru ca să le câştige prin dragoste. De aceea spune Iisus în momentul în care avea să Se înalţe: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18). Din momentul înălţării şi aşezării la dreapta Măririi, un nou regim s-a in¬staurat la conducerea lumii, ca să zicem aşa. Este investită cu toată autoritatea şi puterea o nouă metodă de tratare a oamenilor. De aceea poate Iisus să trimită acum pe Apostoli să înveţe şi să boteze toate popoarele lumii. Are autoritatea să o facă şi le va da şi puterea. Deşi va lucra printr-o nouă metodă, întrucât ea este ridicată pe tronul dumnezeiesc, Iisus, care o reprezintă, va putea să fie, ca Acela ce are autori¬tate şi însuşiri dumnezeieşti, în orice loc şi în toate zilele cu cei ce activează în numele Lui (Matei 28, 19-20). Omenitatea desăvârşită, în supremă apropiere faţă de oameni, transmi¬ţând prin sine puterea dumnezeiască în forma care nu înfri¬coşează pe oameni, este înălţată pe tronul autorităţii divine. Evenimentul acesta nu are importanţă numai pentru Iisus, ci pentru întreaga omenire. De unde înainte omenitatea stă¬tea la distanţă, ferecată sub păcat şi sub mânia divină, acum ea este ridicată pe tronul lui Dumnezeu, ca să poată lucra cu puterea Lui, dar cu apropiere şi ardoare frăţească pentru mântuirea subiectelor omeneşti. Dumnezeu îl ridică pe om lângă sine şi-I spune: Mântuieşte-Ţi singur fraţii, spre aceasta ai la dispoziţie de acum toată puterea Mea. Mai bine-zis, îşi face pe Fiul Său însuşi Om adevărat, născut pe pământ şi în¬frăţit cu oamenii în toate afară de păcat, şi apoi îl aşează în această calitate de-a dreapta Sa spre a lucra cu putere dumneze¬iască şi intimitate omenească, pentru mântuirea fraţilor Săi.
Ameţitor este acest fapt: natura noastră, nu de sine stă¬tătoare, dar în orice caz natura noastră reală, stă pe scaunul dumnezeiesc, la conducerea lumii. Desigur, nu s-a schimbat prin aceasta fiinţa dumnezeirii, dar de aici înainte participă şi natura noastră, şi se ţine seama şi de ea, la atotputernica chivernisire a lumii. Fiul lui Dumnezeu Se colorează de sim¬ţire omenească în tot ceea ce face. La conducerea lumii se află o minte, o simţire, un suflet ca al nostru şi prin intimitatea ce există între toate subiectele ce trăiesc, simt şi activează prin natura omenească, există o comunicare adâncă, o soli¬daritate tainică, între Cel ce ţine cârma Universului şi oameni, oarecum întreaga omenire participând la această conducere a lumii. Cel puţin prin rugăciune şi dragoste către Iisus Hristos, toţi avem o parte la conducerea lumii prin bună¬voinţa lui Dumnezeu de-a Se fi decis să ridice omenitatea noastră pe tronul ceresc. La cârma lumii sunt nu numai înţelepciunea şi atotputernicia divine, ci şi o inimă omenească, ce participă în acelaşi timp la soarta de suferinţă a omenirii, uşurându-i-o. Amin.
(Articolul conţine fragmente din lucrarea Iisus Hristos sau Restaurarea omului, a Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, pp. 442-459)
Pr. II Adrian Nicolae Stoian
Parohia Topliţa I - Centru
ROMÂNIA