20 iunie (+) POGORÂREA SFÂNTULUI DUH (Cincizecimea sau Rusaliile)

Rusaliile reprezintă sărbătoarea Duhului Sfânt, Care S-a pogorât şi Se pogoară peste lume şi în sufletele ce aderă la Hristos. Nu a Duhului Sfânt privit în existenţa Sa pretemporală şi intertrinitară, căci în cazul acesta ar fi o sărbătoare filosofică, dedicată gândirii la ceva de dincolo de viaţa noastră concretă, ci a Duhului Sfânt sălăşluit în noi, a Celui ce ne mângâie şi ne curăţă de toată necurăţia, a Celui ce ne trece în starea de mântuire. Nu este, aşadar, nici numai o sărbătoare comemorativă, ci şi una prin care se exprimă în accentele bucuriei festive o permanentă actualitate, ceea ce de altfel este propriu tuturor sărbătorilor creştine. Duhul Sfânt este Dumnezeu în cea mai intimă apropiere de noi. Poate din pricina acestei intimităţi, a acestei coborâri în centrul subiectului nostru, Îl vedem mai puţin clar ca persoană ce stă deosebit şi în afară de noi. Poate tocmai fiindcă acoperă oarecum subiectul nostru, se substituie lui, pentru a-l face în stare să înţeleagă şi să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, suntem atât de aplecaţi de a-L considera mai mult o putere iscată din cuprinsurile fiinţei noastre. Duhul Sfânt este ochiul spiritual, care ni se face nouă ochi spiritual capabil să vadă că Iisus Hristos nu este numai om, ci şi Dumnezeu. Duhul Sfânt ni se face organ receptiv al tuturor darurilor cereşti. Prin Duhul Sfânt pricepem, înţelegem, primim cele cereşti. Unde este omul în calitatea lui de om simplu, nu este în stare să primească cele dumnezeieşti. În toată lucrarea de însuşire personală a mântuirii suntem şi nu suntem noi subiectul primitor şi ascultător. Suntem, întrucât Duhul Sfânt fuzionând cu puterile noastre de percepţie şi de obedienţă, nu suspendă subiectivitatea noastră şi nici conştiinţa ei. Nu suntem, întrucât dacă nu S-ar aşeza în noi, dacă nu ne-ar da ochiul Său, înţelegerea Sa, ascultarea Sa, bucuria Sa, n-am fi în stare, noi de noi, să ne deschidem cuvântului dumnezeiesc şi să urmăm lui.
Sfântul Grigorie Palama a stăruit îndelung asupra faptului că în procesul acesta, al însuşirii personale a mântuirii, Dumnezeu lucrează cu Sine însuşi, fiind şi primitor în noi, şi dăruitor în afară de noi şi faţa noastră. Arcul de lumină care leagă sufletul nostru de Dumnezeu, care sudează aceste două realităţi nu s-ar putea produce dacă n-ar fi aşezată şi în sufletul nostru, prin Duhul Sfânt, o lumină dumnezeiască. În raportul nostru viu cu Dumnezeu, în raportul de iubire, oarecum se continuă veşnicul raport de iubire între cele trei persoane dumnezeieşti, noi suntem ridicaţi şi aşezaţi pe raza de iubire prin care comunică persoanele divine între ele. Numai prezenţa Duhului Sfânt în noi stabileşte relaţia de comuniune între noi şi Dumnezeu. Şi întrucât în această relaţie stă viaţa noastră, numai unde S-a sălăşluit Duhul Sfânt s-a născut viaţa cea adevărată, plină, fericită, înţelegătoare, puternică, iubitoare. Numai Duhul Sfânt face pe om capabil de comuniune, fie cu Dumnezeu, fie cu semenii, dacă prin comuniune înţelegem o legătură între persoană şi persoană lipsită de orice egoism şi interes, constând numai din iubire, din uitare de sine. Toate relaţiile naturale dintre oameni, oricât ar fi de necesare pentru fiinţa şi existenţa omului, sunt dominate de egoism. Cineva spune, nu fără dreptate, că orice comuniune în afară de Duhul Sfânt este: 1. din poftă; 2. din necesitatea impusă de primejdii; 3. din egalitate, din potrivire de simţire (Otto-Henning Nebe). În toate omul urmăreşte cu ajutorul semenului interesele sale, în toate se are în vedere pe sine. Uneori pe sine ca specie, de cele mai multe ori, însă, ca individ. În orice caz, comuniune adevărată, desăvârşit curată şi iubitoare nu se poate crea între oameni decât în Duhul Sfânt. Însăşi ideea de comuniune, care este specific creştină, s-a descoperit azi tuturor oamenilor că este singura soluţie posibilă pentru toate suferinţele sociale. Dar comuniunea nu este o stare care să poată fi creată cu legi, cu arme şi cu speculaţii orgolioase. Ea nu poate fi realizată decât prin darul Duhului Sfânt, pentru primirea căruia omul nu se poate pregăti altfel decât prin credinţă şi smerenie. Mândria este nu numai începutul păcatului, ci şi susţinătoarea lui în continuare. Ea este cea mai uriaşă piedică în calea Duhului Sfânt şi în calea înlăturării crizelor sociale.