21 iunie (+) SFÂNTA TREIME

Sfânta Treime este dogma de temelie a creştinismului, este realitatea fundamentală a existenţei. Creştinismul a valorificat, însă, prea puţin această piatră unghiulară a concepţiei sale în viaţa concretă. Şi totuşi, fără Sfânta Treime nimic nu se poate explica din creştinism. Nici venirea lui Iisus Hristos pe pământ, nici opera îndeplinită de El, nici viaţa creştină mai înaltă care se reduce în mare parte la lucrarea Duhului Sfânt. Iisus Hristos stă în fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti cu faţa către oameni, dar şi către Tatăl, a Cărui voie a venit
s-o facă. Ceea ce am vrea să arătăm în acest articol este nu că Tatăl, sau Fiul, sau Duhul Sfânt luaţi câte unul au mare însemnătate în viaţa omenească, ci în solidaritate, ca Sfânta Treime nedespărţită. Suntem îndreptăţiţi să afirmăm cu tărie că Sfânta Treime, ca solidaritate nedespărţită a persoanelor divine, nu este o realitate în cer fără eficienţă asupra vieţii omeneşti, ci că în ea se cuprinde modelul şi puterea pentru singura organizare dreaptă şi firească a vieţii sociale. Fericirea lui Dumnezeu nu stă într-o contemplaţie a propriului eu, ci în ceea ce constă
peste tot fericirea, în comuniunea interpersonală, în bucuria de altul, în mulţumirea de a fi cu altul. Dumnezeu nu se plictisea înainte de a fi lumea; nici n-a avut nevoie de ea pentru a câştiga fericirea comuniunii, ci ea s-a produs tocmai din voinţa lui Dumnezeu de-a face ca şi o altă categorie de existenţe să experieze fericirea de care Se bucura El din veci, de-a crea şi alte subiecte ale fericirii prin comuniune, prin comuniune cu Sine şi între ele. Căci în dragoste şi comuniune este totul: credinţă, fericire, mântuire, moralitate, personalitate.
Fără comuniune toate acestea sunt teorii, şi fiinţa este bolnavă de moarte. Dacă realitatea ultimă ce stă la temelia întregii existenţe este o comuniune cum nu se poate mai intimă între mai multe persoane, dacă ea ne arată astfel că personalitatea şi comunitatea nu se exclud, ci dimpotrivă se promovează reciproc, atunci desigur că şi omul, creat după chipul lui Dumnezeu, numai străduindu-se în direcţia unei astfel de organizări a relaţiilor sociale, va găsi mulţumire şi va vedea împuţinându-se tulburările şi crizele grave care întreţin o febră atât de cumplită în societate. Ceea ce poate armoniza real personalitatea cu colectivitatea sunt iubirea şi preocuparea de idealurile spirituale înţelese în sensul moral-creştinesc. Căci numai insul în care este iubire dacă este liber nu va folosi libertatea spre scopuri egoiste, spre ruperea din solidaritatea colectivităţii, ci în slujba ei. Singură iubirea leagă pe un ins de semenii săi,
rămânând în acelaşi timp liber. Şi insul îşi dă seama că libertatea singură nu-i suficientă pentru a-i promova personalitatea, ci pentru acest scop îi mai este necesară şi iubirea faţă de semenii săi. Sfânta Treime este modelul după care trebuie să se organizeze viaţa între oameni, dar Sfânta Treime este viaţă în iubire. Nu poţi lua ca model relaţiile dintre Persoanele Sfintei Treimi, dacă nu iei ca model ceea ce le însufleţeşte: iubirea întreolaltă. Nu poţi adânci în tine şi în relaţiile tale sociale chipul dumnezeiesc printr-o cunoaştere teoretică a lui şi printr-un plan de lucru stabilit numai pe baza minţii. Ca să-ţi apropii făptura de Dumnezeu, trebuie mai ales să-L rogi să-ţi dea şi ţie puterea iubirii care este în El. Creştinismul nu este simplă colecţie de doctrine pentru diferitele ramuri ale vieţii pământeşti, pe care să le poţi împrumuta şi aplica la trebuinţă fără nicio greutate. Aplicarea doctrinelor creştinismului este în funcţie de iubire, de credinţă. Mintea laicizată nu poate face nimic cu doctrinele creştine. Ele nu dau roade decât celui ce le seamănă cu credinţă în inimi pregătite de credinţă. Credinţa şi iubirea sunt cheia, sunt acel „Sesam, deschide-te”, care face religia creştină săşi desfacă comorile, pe care laicul nici nu le bănuieşte. Va şti omenirea să valorifice creştinismul pentru a ieşi din zbuciumul social? De asta depinde soarta ei...