†) 21 mai SFINȚII ÎMPĂRAȚI, ÎNTOCMAI CU APOSTOLII, CONSTANTIN ȘI MAMA SA, ELENA

Cu prilejul sărbătoririi sfinţilor de Dumnezeu încununaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena, voi prezenta un studiu ce face referire la viața bisericeasă în timpul acestor două nestemate ale creștinătății: Împăratul Constantin cel Mare (306-337) este una din personalităţile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecuţii din partea împăraţilor romani. Convertirea lui la creştinism a însemnat o mare reconfigurare, căci, prin publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milan, din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire şi propăşire, în «secolul ei de aur». Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, a dat la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de toleranţă pentru creştini, de acord cu Constantin şi Liciniu, care cuprinde permisiunea existenţei creştinilor - «ut denuo sint christiani et conventicula eorum» = «să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor» (după Lactantius, De mort. pers., 34 ; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit curând, la 3 mai 311, încât edictul său s-a aplicat doar parţial. E greu de cunoscut în intimitatea ei evoluţia religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru creştinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el şi Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din mai 337. După istoricii creştini, Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxenţiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă
deasupra soarelui cu inscripţia: in hoc signo vinces = prin acest semn vei învinge (Lactantius, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul crucii, pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Constantin a pus, așadar, monogramul lui Hristos pe un steag numit labarum. Că împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci, ne-o confirmă faptul că pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se păstrează până azi la Roma, el afirmă că a câştigat victoria asupra lui Maxenţiu: «instinctu divinitatis» = «prin inspiraţie divină». La câteva luni de la victoria asupra lui Maxenţiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, au publicat edictul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acorda libertate religioasă deplină creştinismului, care devine religia licita = religie permisă în imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate contra creştinilor şi se retrocedau Bisericii locaşurile de cult şi averile confiscate de împăraţii precedenţi. Edictul de la Milan are o importanţă epocală prin hotărârile şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulţi creştini şi a început persecutarea lor între 320-323.
În urma înfrângerii suferite de Liciniu în lupta cu Constantin în 18 septembrie 324, la Chrysopolis, azi Scutari - lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în faţa Constantinopolului şi a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu a fost condamnat la moarte şi executat la Tesalonic, în 324. De la această dată, Constantin a rămas singurul împărat al vastului Imperiu Roman până la moartea sa, în 22 mai 337. Rămas singurul stăpânitor, Constantin luă faţă de creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni, însă, păgânismul greco-roman, care avea numeroase şi puternice rădăcini. Împăratul însuşi păstră aproape tot timpul domniei demnitatea supremă păgână de pontifex maximus şi nu se lepădă de păgânism decât prin Botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte, în mai 337. Trebuie să recunoaştem, însă, că păstrarea titlului păgân de pontifex maximus îi da dreptul şi posibilitatea de a supraveghea şi ţine în frâu păgânismul, în interesul creştinismului însuşi. Dacă împăratul ar fi renunţat atunci la el, îşi ridica un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situaţia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credincioşilor lui, prin influenţa şi situaţia înaltă a senatorilor, a aristocraţilor şi funcţionarilor superiori. În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin procedă treptat şi cu mult tact. Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milan (313), alegerea unei noi reşedinţe imperiale (în Bizanț, la Constantinopol) şi convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325. Imediat după edictul din 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi-i redă tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate (dispoziții de moștenire) şi donaţiuni. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi dădu episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului. Constantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse contrare spiritului creştinismului, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu). S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi siluirea, sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi. Prin legea din 321, Constantin cel Mare a generalizat duminica, în imperiu, ca zi de repaus. Încă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monogramul creştin. În funcţiile înalte, el numea de preferinţă creştini, dar a păstrat şi păgâni. Funcţionarilor păgâni li s-a interzis să aducă sacrificii. Cultul împăratului a pierdut sensul lui religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică: cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii imperiului roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără sacrificii. În unele locuri, unde creştinii erau în majoritate, ei au luat templele păgâne şi le-au transformat în biserici, sau le-au închis. Împăratul şi membrii familiei sale - mama sa, Elena, soţia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, au dăruit episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol s-au ridicat biserici măreţe. La Constantinopol, a ridicat Catedrala Sfinţii Apostoli, care a devenit necropola împăraţilor bizantini. În cadrul unor festivităţi măreţe, s-a sfinţit, la 14 septembrie 335, Catedrala Sfântului Mormânt - Anastasis - Învierea, ridicată prin râvna şi cheltuiala lui Constantin. Cultul creştin şi pelerinajul la Locurile Sfinte au luat o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, a descoperit la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. La Roma, împăratul a cedat episcopului fostul palat impe
rial - Luteranul.Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul s-a văzut şi în alegerea unei noi capitale pe ţărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Diocleţian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică.
Roma rămăsese încă un oraş păgân, în care templele, monumentele, senatul roman, aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână. Constantin s-a hotărît să părăsească Roma păgână, spre marea nemulţumire a episcopilor Romei, şi să întemeieze un nou oraş ca reşedinţă imperială. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = oraşul lui Constantin, început în 324 şi inaugurat la 11 mai 330. Constantin a făcut din Bizanţ capitala unui imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele şi atmosfera sa. Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinţe importante în istoria Imperiului Roman şi a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit, care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al IIlea Cuceritorul (1451-1481). În Constantinopol, numit «Roma cea nouă», se ridică un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451. Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul din meritele deosebite ale împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin s-a decis să convoace pe episcopii imperiului într-un sinod general sau ecumenic
spre a defini adevărurile de credinţă și a asigura unitatea creştinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin şi-a dat seama că unitatea creştinismului şi pacea şi liniştea Bisericii constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Roman universal. În locul pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în imperiu, cea creştină, căci ea asigura şi unitatea lui politică. Este interesant de constatat că însuși Constantin, deşi nu primise încă botezul, a deschis Sinodul I ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră «împreună slujitor cu ei» (după Eusebiu, Viaţa fericitului împărat Constantin, III, 13). Tot după mărturia lui Eusebiu (ibidem, IV, 24), el a spus că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii). Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi el a făcut creştinismului, ca primul împărat creştin, cel mai mare serviciu dintre împăraţii romani, asigurîndu-i libertatea prin edictul de la Milan din 313. Convertirea sa la creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii. Îmbolnăvindu-se grav, Constantin a fost botezat în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. El a murit curând
după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor şi a fost îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite și mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinstește în chip deosebit, trecându-l alături de mama sa, Elena, în rândul Sfinţilor şi numindu-i întocmai cu Apostolii. Sunt sărbătoriți pe 21 mai, pentru că pe data de 22 mai Biserica a hotărât să amintească un eveniment ulterior, și anume - pomenirea Sfântului Sinod al doilea cel a toată lumea, care a fost în Constantinopol, în vremea împăratului Teodosie cel Mare, la anul 381, împotriva lui Macedonie, eretic şi luptător împotriva Duhului Sfânt. Sigur că unii istorici contestă așezarea împăratului Constantin în rândul sfinților; dar dacă ar fi trăit în timpul său și ar fi fost martori și la atrocitățile predecesorilor săi, nu s-ar mai fi manifestat astăzi deloc sceptic. Să nu uităm că Dumnezeu așează în balanță binele și răul, iar balanța atârnă foarte greu în favoarea binelui pe care l-a făcut marele împărat Constantin; și nu degeaba contemporanii săi l-au numit ,,cel mare”. Există oameni sfințiți de Dumnezeu care se sfințesc prin întreaga lor desăvârșită viață, și mai există o categorie: oamenii se roagă lui Dumnezeu ca o anumită persoană din rândul lor să ajungă în rândul sfinților. Harisma împăratului Constantin este una grandioasă: de mare apărător al credinței creștine. Amin. (după Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisricească Universală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biseriicii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 98-103) Pr. II Adrian Nicolae Stoian Parohia Topliţa I - Centru ROMÂNIA