24 iunie +) NAȘTEREA SFÂNTULUI PROROC IOAN BOTEZĂTORUL (Sânzienele)

Când vorbim despre Înaintemergătorul Domnului este necesar să apelăm la textul evanghelic al Sfântului Apostol Ioan, unde găsim ample lămuriri: „Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era” (Ioan 8, 58). Botezătorului i se pune întrebarea: „Cine eşti? Eşti tu Hristosul, eşti tu Ilie, eşti tu Proorocul?”. Iar el, ne spune textul evanghelic „a mărturisit şi n-a tăgăduit; a mărturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie şi nici Prorocul”. Cu deplină modestie şi potrivit adevărului, cel întrebat din nou răspunde: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: îndreptaţi căile Domnului”. Silit a spune cine este, se numeşte Glasul Celui ce strigă în pustie. Doreşte să fie uitat; se crede nedemn să se mai gândească cineva la el. Recomandă numai auditorilor săi ca să asculte de poveţele ce Dumnezeu le dă prin gura lui. Un glas este un sunet gol, un nimic. Cât de elocvenţi face umilinţa pe sfinţii care vorbesc de înjosirea lor! Un adevărat predicator al Evangheliei şi un vrednic model de urmat. Sfântul Ioan îşi pune toate puterile ca Dumnezeu să fie cunoscut, iubit, servit şi preamărit în toate şi prin toate făpturile; El este numai un glas, dar glas de tunet care deşteaptă în inimile tuturor ascultătorilor, simţirea adâncă a ticăloşiilor sufleteşti
şi dragostea de datoriile ce le au către Dumnezeu. Apoi, tot ca în celelalte referate: „Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel Care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei”. De două ori afirmă Ioan, arătându-L pe Iisus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. Iar după botezul Domnului în Iordan: „Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El”. Şi, în acelaşi mod, mai categoric însă: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmează (Ioan 3, 30) una dintre cele mai emoţionante, mai neaşteptate, mai răscolitoare şi mai ieşite din comun fraze din câte se află în Sfânta Scriptură: este declaraţia-mărturisire a nobilului Ioan: „Eu trebuie să mă micşorez, iar El trebuie să crească”. Cine oare ar mai glăsui astfel? Care dintre toţi oamenii sălăşluitori vreodată pe acest pământ ar spune despre sine că-şi doreşte să se micşoreze, că i se cade să se umilească, în vreme ce aproapelui său i se cuvine să crească, să sporească? Firesc îi este omului raţionamentul cu totul invers: să voiască a creşte şi a propăşi el pe seama şi în dauna celorlalţi. Ceilalţi? Să-l admire, să-l slujească, să-l răsfeţe, să-l ridi
ce în slăvi! Oricât de mult, de fără întrerupere, de nereticent. Sătul de laude, complimente, slujiri şi plecăciuni nu se va declara niciodată. Convins de perfecta-i superioritate nu va înceta în veac a fi. Egocentrismul şi idolatrizarea eului sunt cererile şi dorinţele sufletului omenesc obişnuit, câtuşi de puţin ştergerea şi înfrângerea sinei, recunoaşterea superiori
tăţii altuia. Ceilalţi îi sunt toţi inferiori, orbi, care nu se pricep să-i deosebească însuşirile excepţionale şi să-l aprecieze cum ar trebui. Şi, totuşi, Ioan Botezătorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normală: pe sine se vrea micşorându-se, pe Celălalt crescând, biruind, afirmându-Se, împlinindu-Se!
De aceea şi este fraza de la Ioan (3, 30) atât de nepământească, de fără de pereche, de anevoie asimilabilă minţilor noastre. În cuprinsul Scripturii - bogată în formule fascinante şi-n sentinţe vrednice a se întipări în cugetul nostru -, zicerea Botezătorului străluceşte, totuşi, cu o lumină nespusă şi ni se înfăţişează ca un giuvaer. Ea contrazice atât de făţiş tendinţa oricărei individualităţi de a se socoti centrul cercului înconjurător şi de a considera ca legitim să-şi acorde numai drepturi şi monopolul dreptăţii, încât nu poate să nu uimească aşa cum ar face mărul care, sfidând legea universală a gravitaţiei, în loc să cadă la pământ când se desprinde din pom, s-ar înălţa spre cer… Cam aşa a trăit marele Înaintemergător, şi aceste nestemate ale vieţii sale le evocăm acum la naşterea sa; cu ale cărui rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. (Bibliografie: 1. Preot profesor Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie, vol. II (1937-1941), Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, pp. 778-780; 569-578; 2. Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pp. 236-237)