25 aprilie (†) INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM (Floriile)

Atunci când a venit vremea să pătimească pentru neamul omenesc, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a intrat în Ierusalim, unde iudeii i-au pregătit o primire triumfală. Această primire a fost cauzată de minunea Învierii lui Lazăr, care fusese mort vreme de patru zile şi îngropat în mormânt. Dezamăgiţi de starea socială şi nădăjduind în venirea lui Mesia, iudeii credeau că El era stăpânul lui Israel pe care Îl aşteptau. Trebuie să spunem că aceste aşteptări mesianice ale lor erau indisolubil legate de luptele pentru eliberarea poporului şi pentru dobândirea libertăţilor etnice.

Intrarea lui Iisus în Ierusalim cu smerenie

În ciuda osanalelor datorate învierii lui Lazăr şi a aşteptărilor poporului, adică a „primirii împărăteşti”, intrarea Împăratului Hristos în Ierusalim s-a făcut în smerenie deplină.
Prezenţa lui Hristos înseamnă prezenţa iubirii de oameni şi a îngăduinţei, nu a dreptei judecăţi sau a osândei. Hristos S-a întrupat şi a venit în Ierusalim în chip de rob, ca mire şi ca miel neprihănit care se dă pe sine spre jertfire, smerit ca picătura de ploaie ce cade pe lână fără să facă zgomot, iar prin acest chip umil El i-a răsturnat de pe tronuri pe cei puternici şi i-a ridicat pe cei smeriţi (Sfântul Chiril al Alexandriei). Hristos a venit către oameni aşa cum vine mirele la nuntă, adică plin de dragoste şi de smerenie, nu ca un stăpânitor. De altfel, dragostea nu poate fi legată de stăpânire şi de tiranie.
Hristos este împăratul noului Israel al harului lui Dumnezeu, însă împărăţia Sa nu are legătură cu gândirea şi cu slava lumească, pentru că este o împărăţie a iubirii şi a smereniei. Hristos a intrat în Ierusalim şi în istorie în chip diferit faţă de ceilalţi împăraţi şi stăpânitori. El nu era un tiran înconjurat de acoliţi şi de aghiotanţi şi nici nu ducea după Sine o mulţime de ostaşi care trăiau în belşug, cereau biruri sau îi puneau pe oameni la munci înjositoare şi vătămătoare. Steagul lui Hristos era smerenia, sărăcia şi simplitatea (Sfântul Grigorie Palama).
Atunci când comentează intrarea lui Hristos în Ierusalim, Sfinţii Părinţi au în vedere şi atmosfera obişnuită a acelei epoci, când împăraţii şi conducătorii militari intrau în oraşe cu multă autoritate şi putere. Însă Hristos nu manifesta o asemenea putere şi nici nu voia să Se impună oamenilor în acest fel. De aceea, Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune că Hristos nu avea sceptru şi trâmbiţe, ci a venit într-o sărăcie desăvârşită; nu era însoţit de săbii, de arme şi de suliţe, aşa cum, în semn de cinste, se însoţeau stăpânii pământeşti, ci Se purta cu smerenie deplină; nu avea oameni înarmaţi, scuturi, blazoane încrustate în aur, coifuri şi platoşe, ci numai blândeţe fără margini, bunătate nemăsurată şi cumpătare desăvârşită.
Smerenia lui Hristos este expresia iubirii şi simplităţii Sale, nu o virtute exterioară prefăcută. Omul simplu din fire, şi iubitor este neapărat un om smerit. Smerenia lui Hristos, împletită cu simplitatea şi cu dragostea Sa, reprezintă în realitate energia Sa necreată, care provine din firea simplă a Dumnezeirii. De aceea, atunci când sfinţii se învrednicesc să îl vadă pe Hristos în slavă, ei sunt copleşiţi de dragostea şi de smerenia Sa. Hristos este blând şi smerit cu inima, după cum El Însuşi a spus-o.

Imnul copiilor

Chiar dacă întregul popor îl slăvea pe Hristos strigând pe cale „osana”, când El a intrat în templu, de unde i-a scos pe cei care vindeau şi cumpărau şi i-a vindecat pe orbii şi pe şchiopii care se găseau acolo, arhiereii şi cărturarii au fost indignaţi. Indignarea lor a crescut atunci când i-au auzit pe copii strigând Osana Fiului lui David. Arhiereii şi cărturarii au protestat înaintea lui Hristos, dar El le-a răspuns: „Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 15-16).
Aşa cum aminteşte şi Hristos, imnele de slavă cântate de copii au fost proorocite în Vechiul Testament de Profetul David: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător” (Psalmul 8, 2). Fiind curaţi, copiii L-au slăvit pe Hristos în templu, nu pe cale.
Aceşti copii s-au arătat mari teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar dacă ei erau needucaţi şi neînvăţaţi (Sfântul Grigorie Palama). Priveliştea era străină şi peste fire pentru că pruncii de lapte stăteau în braţele mamelor lor şi cu o mână ţineau pieptul mamei, iar cu cealaltă ramura de finic, în vreme ce aceleaşi guri care sugeau laptele matern rosteau dogmă împărătească (Sfântul Chirii al Alexandriei). Limba şi buzele pruncilor erau mişcate de harul şi de puterea Sfântului Duh, pentru că altfel acest lucru nu ar fi fost cu putinţă.
Un fapt şi mai ieşit din comun a fost acela că pruncii îl slăveau pe Hristos ca Dumnezeu, în vreme ce părinţii lor, arhiereii şi cărturarii îl huleau. Sfântul Chiril al Alexandriei face o serie de observaţii deosebite, subliniind această diferenţă. El spune că pruncii L-au recunoscut pe Împăratul zidirii aşa cum Acesta S-a înfăţişat, în vreme ce părinţii lor s-au arătat neştiutori; copiii L-au slăvit ca Dumnezeu, însă părinţii lor L-au răstignit ca vrăjmaş; copiii cântau osana, iar părinţii strigau răstigniţi-L;vârsta fragedă şi nepricepută s-a înţelepţit, în vreme ce înţelepţii s-au întunecat; copiii şi-au aşternut veşmintele ca să treacă peste ele Hristos, iar părinţii lor I-au împărţit hainele; pruncii L-au întâmpinat pe Hristos cu ramuri de finic, iar părinţii blestemau; copiii L-au primit pe Păstor ca nişte miei, în vreme ce părinţii lor au sfâşiat Mielul ca nişte lupi.
Diferenţa dintre copii şi părinţi izvorăşte din starea sufletească diferită a acestora, deoarece Duhul Sfânt lucrează numai asupra inimilor curate şi nemurdărite de mândrie. El nu poate sălăşlui în inimile atinse de nepăsare.
Imnul pruncilor de lapte este imnul noului popor al Domnului, care are inimă de prunc. Sfântul Apostol Pavel le spune creştinilor din Corint: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte însă, fiţi desăvârşiţi” (I Corinteni 14, 20). Există o vârstă de prunc şi de copil la minte şi o vârstă de prunc şi de copil la inimă. Creştinii nu trebuie să fie prunci cu mintea. Ei trebuie să fie prunci cu inima, în vreme ce la minte, ei trebuie să fie desăvârşiţi şi împliniţi. Starea de pruncie a inimii este legată de curăţirea şi de îndepărtarea de acolo a tuturor gândurilor.
Sfântul Grigorie Palama le spune creştinilor pe care îi păstorea: „Fraţilor, bătrâni sau tineri, luaţi răutatea pruncilor ca să fiţi laolaltă cu împăraţii şi cu căpeteniile”. Atunci când omul are răutate de prunc, el este întărit de Dumnezeu pentru a putea ţine semnele biruinţei şi ale triumfului nu numai asupra patimilor viclene, ci şi asupra vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, după care omul primeşte harul de a grăi de fiecare dată când este nevoie.
Prin milostivirea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, fă-ne biruitori asupra patimilor noastre dobitoceşti, şi învredniceşte-ne să vedem şi biruinţa Ta cea luminată asupra morţii, precum şi Învierea Ta cea strălucitoare şi de viaţă făcătoare, şi ne miluieşte pe noi. Amin.
(Bibliografie: 1. Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, pp. 154, 167-168, 177-178; 2. Sinaxarele Triodului, îngrijirea ediţiei şi note de preot Eugen Drăgoi, Galaţi, 1992, p. 57)