ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC ( - CXXVII - )


Autor: 

prof. Vasile Stancu

„Departe de a se gândi să satisfacă aspiraţiile culturale ale românilor, pătura conducătoare ungurească nu ştia ce măsuri să mai inventeze pentru a înăbuşi aceste aspiraţii. Întreaga opinie publică maghiară supraexcitată de o presă şovină şi de o întreagă literatură pătimaşă, îmbrăţişa cu frenezie măsurile de deznaţionalizare pe care le luase Apponyi, văzând în ele un pas hotărâtor pe calea înfăptuirii idealului Ungariei unitare şi omogene.
Lovind în şcoala românească, ungurii ştiau, de altfel, că dau românilor o lovitură de graţie. Într-adevăr, în scurtul interval de timp de la înăbuşirea revoluţiei kossuthiste şi până la inaugurarea erei dualiste, românii au dat dovadă cu prisosinţă de modul în care au ştiut să se folosească de fărâma de libertate pe care monarhul Austriei le-o oferise în dar, pentru a zăgăzui forţa ameninţătoare pentru Coroană, a ungurilor revoluţionari.
În regiunile în care administraţia ungurească n-a putut deveni tiranică din cauza preponderenţei elementului saxon în funcţiile publice şi din cauza imediatei vecinătăţi cu regatul României, românii s-au dedat cu adevărată frenezie studiului în limba maternă, care le fusese refuzat pe o scară întinsă până atunci.
„Atât de puternic a fost acest curent către luminile instrucţiei, spune profesorul Silviu Dragomir, încât nu se găseşte exemplu analog în istoria niciunui alt popor.”
La Sibiu, de pildă, în această epocă, din numărul total al elevilor, 50 la sută erau români, iar la Lugoj, în Banat, între 1860 şi 1867, românii se clasau într-o proporţie de 70 la sută în raport cu celelalte naţionalităţi.

Cauzele analfabetismului ţăranului român

Experienţa era de natură a îngrijora pe unguri. Românii erau un popor de analfabeţi, atâta timp cât le era refuzat învăţământul în limba maternă (până la începutul secolului al XIX-lea, românii transilvăneni n-au avut aproape nicio şcoală în limba românească). Liberi de a se lumina în limba strămoşilor lor, ţăranii transilvăneni depăşeau toate celelalte naţii conlocuitoare, în dorinţa lor de a se instrui şi, deci, de a se emancipa de sub jugul robiei milenare.
Aceasta este raţiunea pentru care casta magnaţilor a ţinut ca ţăranul român să trăiască în întuneric, iar atunci când, împotriva voinţei ungurilor, poporul român a început să întrezărească binefacerile luminii, conducătorii maghiari s-au străduit din răsputeri să facă să pătrundă această lumină în conştiinţele românilor, deformată de legile maghiarizante ale contelui Apponyi.
Istoriograful ungur Acsady nu se sfi eşte să recunoască această împrejurare.
„Nobilimea Transilvaniei , spune el, nu încetează să tremure de frica pe care le-o inspiră şerbii români. Ea a fost extrem de iritată când, în urma unirii cu catolicii, s-au clădit şcoli pentru români. Nobilii se temeau că românii vor refuza să suporte sclavia lor în ziua în care vor începe să se instruiască şi când vor avea şefi mai cultivaţi. De aceea, ei nu au admis funcţionarea şcolilor pentru săraci (iată aspectul real al mult lăudatei democraţii ungureşti - n.n.). Vechiul sistem economic a devenit astfel un factor cu totul anticultural: pentru a salva interesele imaginare ale câtorva sute de familii de mari latifundiari, un popor întreg a fost condamnat să suporte ignoranţa perpetuă, întunericul spiritului, mizeria materială şi spirituală”.
Paralel cu măsurile şcolare ale contelui Apponyi, alţi politicieni, maghiarizanţi a outrance, preconizau începerea unei ofensive de maghiarizare în toate compartimentele vieţii sociale şi economice.” (va urma)

Categorie: