Câteva precizări despre Perioada Triodului (5 februarie - 15 aprilie) şi Duminica Fiului Risipitor (12 februarie)

Duminică, 5 februarie, am început perioada Triodului - cea mai apropiată de suflet şi mai răscolitoare de gânduri. În fiecare an, cu 10 duminici înainte de Sfintele Paşti începem o perioadă de înaltă trăire şi simţire duhovnicească pentru a ne înfăţişa cu sufletele curate la Praznicul cel Mare al Învierii Domnului. Această perioadă de 10 săptămâni, ce a început duminica trecută, cu pilda vameşului şi fariseului, se numeşte „perioada Triodului” după cartea de cult numită Triodul - ce se foloseşte la slujbele bisericii până sâmbătă seara înainte de Sfintele Paşti (Triodul, adică trei ode, trei cântări care se adaugă în rânduiala slujbei de dimineaţă - la Utrenie).
Primele patru duminici ne pregătesc în vederea luptelor duhovniceşti ale Postului, urmând ca celelalte 6 duminici să facă parte din perioada Postului. Pentru a intra bine înarmat, credinciosul trebuie să se exercite încă de la deschiderea perioadei Triodului în cea dintâi dintre virtuţi - smerenia - şi să se recunoască în vameş, să-i imite smerenia fugind însă de păcatul său, şi să imite virtuţile fariseului fugind însă de mândria lui. Totodată, primele trei săptămâni din perioada Triodului ne pregătesc şi trupeşte pentru lupta duhovnicească a Postului celui Mare. În prima săptămână nu se posteşte deloc, în a doua săptămână postim miercurea şi vinerea, apoi în cea dinaintea Postului, numită în popor - săptămâna albă, putem consuma în fiecare zi lapte, brânză, ouă şi peşte. Iată intrarea în post se face gradual, cursiv, ca trupul să se îndestuleze şi să intre pregătit în postul iubirii de Dumnezeu - jertfa cea sfântă şi dăruitoare de atâtea bucurii duhovniceşti.
Pe 12 februarie, în a doua Duminică a Triodului, ni se prezintă pilda întoarcerii fiului risipitor, numită pentru conţinutul ei - capodoperă a învăţăturii şi iubirii divine. Primele versete ale capitolului 15 de la evanghelistul Luca, unde se află şi parabola noastră, ne spun că de Domnul se apropiau toţi vameşii şi păcătoşii ca să-l asculte. Iar fariseii şi cărturarii (cei care cunoşteau Legea Vechiului Testament) cârteau zicând că „Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei”. Deci prin fratele rămas acasă, Mântuitorul îi identifică în această pildă pe cei care cunoşteau legea, dar erau doar aparent cuminţi. Pe lângă învăţătura privitoare la căinţă, dar şi la iertarea dumnezeiască ce decurge de aici şi la restaurarea omului în demnitatea sa originară de fiu, pilda a fost rostită şi ca răspuns la cârtelile fariseilor şi cărturarilor, contrariaţi de disponibilitatea hristică faţă de cei „pierduţi” (vameşi şi păcătoşi). „Publicul” parabolei este, în fond, o sumă de „fii” mânioşi, ofensaţi în „cuminţenia” lor de comportamentul lui Iisus. Pe de altă parte, cei doi fii nu se definesc decât prin răzvrătirea lor faţă de figura tatălui, iar purtarea lui faţă de amândoi e cheia ultimă a naraţiunii. Fratele cel mare face însă şi el, în alt fel, experienţa sărăciei: e în situaţia de a-şi da în vileag puţinătatea sufletească, sărăcia interioară. Cuminţenia lui e resentimentară şi revendicativă. O foloseşte ca argument al superiorităţii sale morale, se plânge că virtutea lui n-a fost răsplătită şi îşi acuză tatăl de inechitate, de părtinire vinovată. Corolarul nemulţumirii sale e incapacitatea de a se bucura, refuzul obidit al serbării, pizma. Avem, aşadar, pe de o parte, suspensia morală a fiului risipitor şi, pe de alta, suficienţa morală a fratelui său. Aluzia la farisei şi cărturari e transparentă. Ei văd în respectarea strictă a Legii o justificare îndestulătoare pentru recompensa supremă. Îşi asumă virtutea ca pe un merit, ceea ce o anulează ca virtute. Se iubesc şi se compătimesc pe ei înşişi, sunt invidioşi pe şansa păcătoşilor iertaţi şi gândesc mântuirea ca pe o problemă de contabilitate, de negustorie îngustă: livrezi „corectitudine”, capeţi bile albe la Judecata din Urmă. Problema harului e, astfel, pusă între paranteze. Se atentează, în fond, la libertatea lui Dumnezeu, care nu e lăsat să dăruiască, ci constrâns să achite o geometrică notă de plată. În definitiv, după ei, nu mai rămâne nimic de judecat: e suficient să etalezi un portret „respectabil” pentru a fi prompt recompensat. Fariseii şi cărturarii sunt, fireşte, doar o referinţă conjuncturală. Parabola vizează orice tip de comportament care confundă viaţa credinţei cu o pură birocraţie etică şi rituală: „Ortodoxia” cu „ortopraxia”. Tema o găsim şi în Parabola vameşului şi fariseului (Luca 18, 9-14)», rostită anume „pentru unii care se credeau că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi”. Fratele cel mare este, după amuzanta formulă a lui Robert Farrar Capon (episcop din America) - Mr. Respectability, Monsieur Comptabilite, un funcţionar al „performanţei” rentabile. E de o hărnicie inerţială, de o sobrietate sterilă, şi e, în genere, prost dispus. Bombăne, strâmbă din nas, îi judecă pe toţi cei din jur şi se simte iritat de orice formă de bucurie. Pe scurt, un personaj pe care propria lui cuminţenie îl face nefericit (după Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, carte ce a obţinut Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2012). Marele nostru gânditor Constantin Noica, spunea că „sunt două feluri de a risipi. Există risipa celui care, întocmai fratelui cel mic, cheltuieşte fără să fi strâns (căci tot ceea ce avea fiul cel mic era un dar). Dar există şi risipa celui care, întocmai fratelui cel mare, strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat… La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?”. Fratele cel mare trebuia să-l primească şi el pe cel risipitor, cu dragoste fraternă, nu ca pe un străin.