„În contextul european actual, Românii din estul şi sud-estul Transilvaniei sunt datori să păstreze şi să transmită mai departe, din generaţie în generaţie, graiul, identitatea şi spiritualitatea proprii!”

Interviu cu dr. Constantin Secară, muzicolog, cercetător ştiinţific la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române

Dr. Constantin Secară (născut la Bucureşti, în 1962) este muzicolog, etnomuzicolog şi bizantinolog, cu specializare multidisciplinară şi cu preocupări ştiinţifice care vizează în egală măsură domeniul muzicii academice româneşti, etnomuzicologia şi bizantinologia muzicală. În prezent este cercetător ştiinţific gradul III la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, Bucureşti. Constantin Secară a avut contribuţii importante în mass-media românească (presa scrisă, audiovizuală şi on-line), a susţinut conferinţe şi prelegeri în cadrul unor instituţii academice de prestigiu şi a prezentat comunicări ştiinţifice la simpozioane naţionale şi internaţionale de muzicologie, etnomuzicologie şi muzică bizantină. Este autorul a două cărţi de autor: Muzica bizantină - doxologie şi înălţare spirituală (Editura Muzicală, Bucureşti, 2006) şi Situaţia actuală a folclorului muzical în comunităţile româneşti din zona Arcului Intracarpatic - valoare identitară a spiritualităţii româneşti, în contextul multietnic şi multicultural contemporan (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013). A publicat capitole în lucrări academice colective, studii şi articole în ariile tematice ale muzicologiei, etnomuzicologiei şi bizantinologiei muzicale. Este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Secţiunii Naţionale Române a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană, al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România, al International Council of Traditional Music şi al European Seminar in Ethnomusicology. Din anul 2013, dr. Constantin Secară este colaborator permanent al bilunarului „Condeiul ardelean”, semnând numeroase articole privind cultura şi spiritualitatea românilor din estul şi sud-estul Transilvaniei.
- Domnule Constantin Secară, Hristos a Înviat!
- Adevărat a Înviat! Vă doresc, atât dumneavoastră cât şi cititorilor bilunarului de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean”, ca bucuria Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să ne aducă tuturor în suflete pace şi lumină, încredere şi speranţă, iertare, bunătate şi linişte!
- Pentru început, să reamintim cititorilor noştri că numele Constantin Secară a devenit, de ceva vreme, destul de cunoscut în estul şi sud-estul Transilvaniei... Cum a început această „poveste de dragoste”, aşa cum o numeaţi dumneavoastră, cu spiritualitatea şi cultura românească din aceste zone?
- Vă rog să-mi permiteţi a începe cu o mărturisire... Această „poveste de dragoste” nu este nouă; ea a început să înmugurească în mintea şi în sufletul meu acum mai bine de două decenii în urmă, atunci când, după evenimentele regretabile din martie 1990 de la Târgu-Mureş şi după o călătorie în „secuime”, întreprinsă în vara anului 1993, am înţeles că realităţile zonei sunt cu totul diferite faţă de modul cum sunt ele percepute în restul Ţării, fie la Bucureşti sau la Constanţa sau la Craiova sau la Iaşi (ca să enumăr doar câteva dintre reperele spaţiale şi culturale ale teritoriului românesc). Pe scurt, realităţile sociale, culturale şi spirituale din judeţele Covasna, Harghita şi, parţial, Mureş sunt cu totul altele decât cele obişnuite în restul României. Ţin să reamintesc cititorilor noştri că, pe atunci, conceptul de multiculturalitate era destul de neclar (ca să nu spun aproape indefinit!), atât în ceea ce mă privea, cât şi la nivelul întregii societăţi româneşti. De aceea, acum cred şi consider că ceea ce s-a întâmplat la Târgu-Mureş în martie 1990 a constituit atât un experiment social, o încercare de destabilizare a Statului Român, cât şi un examen trecut cu bine de Poporul Român, care a dovedit toleranţă, înţelepciune şi acea „aşezare” pe care au avut-o moşii şi strămoşii lui, caracteristici care, din păcate, au fost considerate de alţii drept slăbiciuni şi exploatate în scopuri străine de natura paşnică şi îngăduitoare a românilor. Dar, să revenim la întrebarea dumneavoastră iniţială: la începutul lunii aprilie 2015 se împlinesc doi ani de când am definitivat lucrarea intitulată Situaţia actuală a folclorului muzical în comunităţile româneşti din zona Arcului Intracarpatic - valoare identitară a spiritualităţii româneşti, în contextul multietnic şi multicultural contemporan (Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013). Acest volum a constituit, practic, raportul meu de cercetare din cadrul proiectului postdoctoral „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale”, derulat între anii 2011-2013 de Academia Română, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013”. Am încercat să sintetizez, în acest volum, toate informaţiile privind cultura tradiţională şi spiritualitatea românească din zona Arcului Intracarpatic, dar şi din Depresiunea Ciucului sau din Bazinul Mureşului Superior, adunate în colecţii, arhive şi lucrări de specialitate, începând cu ultimele decenii ale veacului al XIX-lea şi până în prezent. Fără falsă modestie ţin să precizez că structura şi conţinutul volumului citat nu reprezintă decât o introducere în universul vast al culturii tradiţionale româneşti din aceste zone. Restul informaţiilor şi materialelor culese aşteaptă cuminţi, în tăcerea arhivelor, pentru a fi sistematizate şi valorificate la adevărata lor valoare. Nădăjduiesc că bunul Dumnezeu îmi va da zile suficiente şi putere de muncă pentru a realiza, măcar parţial, acest deziderat...!
- Aţi menţionat că, la începutul anilor '90, percepţia şi cunoştinţele dumneavoastră faţă de realităţile din sud-estul Transilvaniei erau sumare. Consideraţi că, după vizitele repetate din ultimii ani, ştiţi mai multe despre această zonă?
- Nu doar că le-am îmbogăţit, dar mi le-am schimbat în foarte mare măsură! Am înţeles, de pildă, că românii din aceste zone au ajuns să constituie o minoritate dintr-un complex de motive (istorice, sociale şi politice) care s-au desfăşurat pe parcursul mai multor secole, în contextul în care istoria nu a fost deloc prietenoasă cu ei, atunci când au existat momente dramatice (1848-1849; 1940; 1989-1990) care şi-au pus amprenta asupra românităţii. Am simţit că statul român îşi exercită uneori o reprezentare şi o autoritate destul de neclare, nesigure şi aproximative, mai ales în anumite contexte locale, acolo unde majoritatea maghiară încearcă să afirme şi să impună anumite drepturi suplimentare, uneori abuzive sau aflate la limita legalităţii şi a Constituţiei României. În fine, dar nu în cele din urmă, am conştientizat că singura instituţie care a lucrat pentru menţinerea şi afirmarea spiritualităţii româneşti a fost Biserica Ortodoxă Română, prin Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, înfiinţată în anul 1994 şi arhipăstorită, vreme de două decenii, de Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan, în prezent Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului. Dar, poate cea mai mare bucurie şi împlinire o consider apropierea faţă de oamenii acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu, pe care le-am cercetat „pas cu pas”, oameni dintre care mi-am făcut o mulţime de prieteni, calzi şi apropiaţi.
- Din această perspectivă, cum vedeţi spiritualitatea românească din judeţele Covasna şi Harghita, în contextul în care românii au ajuns să fie marginalizaţi şi deznaţionalizaţi în inima propriei lor Ţări?
- Aşa cum am menţionat, am înţeles că nu este deloc comod a fi român în aceste două judeţe, mai ales pentru cei care vor să-şi păstreze identitatea şi spiritualitatea proprii. În cei 20 de ani de la înfiinţarea Episcopiei, prin purtarea de grijă a IPS Ioan, în Covasna şi Harghita au fost construite şi refăcute 167 biserici şi mănăstiri, locaşuri de cult prin care s-a reînnodat firul ortodoxiei româneşti de pe aceste meleaguri. Aşa cum declara Înaltpreasfinţia Sa, în fiecare sat şi comună, în fiecare localitate din această zonă au fost lăsate, în mod simbolic, câte o candelă aprinsă şi un tricolor românesc, care să redea credincioşilor români încrederea, nădejdea şi speranţa că nu sunt singuri, că nu sunt orfani în lumea aceasta, ci se află sub ocrotirea şi sub paza lui Dumnezeu şi a Bisericii. Din acest punct de vedere, pot să dau numeroase exemple (paradoxale pentru cei care nu ştiu aceste realităţi), căci am cunoscut, în egală măsură, parohii şi comunităţi bine conturate şi structurate sub aspectul identităţii româneşti, în satele şi comunele în care românii sunt majoritari, aşa cum am avut surprinderea să aflu despre colectivităţi româneşti care şi-au pierdut limba, dar nu şi-au pierdut conştiinţa identitară şi, mai ales, nu şi-au părăsit credinţa şi apartenenţa faţă de Biserica Ortodoxă. Acest din urmă exemplu poate fi considerat de domeniul minunilor contemporane, care să ne arate modul cum lucrează Dumnezeu în lume şi în istorie, să ne întărească în credinţa noastră, măcar până la mica măsură a unei seminţe de muştar, dar care este atât de mare încât poate mişca din loc şi munţii: ai necredinţei, ai neştiinţei, ai neîncrederii, ai lipsei de nădejde şi de dragoste...
- Activitatea dumneavoastră din zonele Carpaţilor Răsăriteni şi Mureşului Superior a început să fie, afirmam la începutul discuţiei noastre, din ce în ce mai cunoscută opiniei publice. Care sunt proiectele şi direcţiile de cercetare principale pe care vi le-aţi propus, în direcţia valorificării patrimoniului cultural din aceste zone?
- Cu voia dumneavoastră, pentru edificarea cititorilor noştri, aş face o precizare suplimentară: am pornit, în această „călătorie iniţiatică”, privind cunoaşterea spiritualităţii româneşti din Covasna şi Harghita, de la premiza că lucrurile pot fi cunoscute în integralitatea lor doar dacă sunt privite global: atât secvenţial şi diacronic, cât şi din unghiuri de perspectivă sincrone. Aceasta înseamnă că nu ne putem limita doar la studiile academice (care sunt deosebit de importante şi utile, mai ales din perspectivă istorică), ci trebuie să ne lărgim aria de preocupări: fie prin colaborări multidisciplinare şi instituţionale, fie prin încercarea de acoperire a unei arii cât mai largi şi de aprofundare a tuturor domeniilor de interes. Personal, în calitate de etnomuzicolog, nu m-am limitat doar la studierea folclorului muzical, ci am optat pentru o cunoaştere integrată, care să cuprindă studii de antropologie culturală (foarte apreciate azi în lumea academică internaţională), întregite prin înţelegerea vieţii spirituale şi a legăturii oamenilor cu credinţa şi cu Biserica strămoşească. Nu în ultimul rând, trebuie să vă mărturisesc că este vorba şi despre unele proiecte prin care m-am implicat personal în activităţile unor comunităţi locale şi ale unor entităţi culturale ale românilor de aici. Vă ofer câteva exemple: colaborez foarte bine cu Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi cu Centrul European de Studii Covasna-Harghita, ambele aparţinând de Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei, dar şi cu Fundaţia „Mihai Viteazul”, mai ales din perspectiva activităţilor de consultant onorific pe care le desfăşor la solicitarea doamnei prof. ing. Maria Peligrad, preşedinta acestei fundaţii. Am avut bucuria să ofer câteva sfaturi pentru buna desfăşurare a două dintre importantele proiecte ale Fundaţiei: Festivalul de Colinde şi Obiceiuri de Iarnă „Crăciunul la Români” (care se desfăşoară în fiecare an, la jumătatea lunii decembrie) şi Festivalul Coral „George Sbârcea”, aflat, anul acesta, la cea de-a patra ediţie. Un asemenea demers cultural, de genul festivalului coral de la Sfântu-Gheorghe, este nu doar binevenit, ci şi imperios necesar, mai ales pentru formarea conştiinţelor şi cultivarea valorilor autentice româneşti, în special în rândurile tinerelor generaţii, în condiţiile în care manifestarea şi-a conturat o personalitate şi o individualitate bine determinate în peisajul cultural local şi naţional. Trebuie să mai subliniez şi valenţa duală a festivalului, care înmănunchează atât concursul coral cât şi întâlnirile cu caracter ştiinţific, şi care presupun atât lansarea unei „pieţe” a ideilor cât şi o provocare intelectuală de acută actualitate. Anul acesta, Festivalul Coral „George Sbârcea”, care, iată, a crescut şi s-a împlinit frumos, de la prima ediţie şi până în prezent, se va desfăşura la Sfântu-Gheorghe în data de 18 aprilie, fiind întregit prin dezbaterea în cadrul căreia vor fi prezentate cercetările etnomuzicologice din sud-estul Transilvaniei. Am bucuria, în acest context, să-i invit pe toţi cititorii „Condeiului ardelean” să participe la această sărbătoare a muzicii româneşti! Din păcate, trebuie să remarc, încă o dată, faptul că autorităţile locale şi judeţene (controlate de o majoritate maghiară) sunt foarte puţin sau deloc receptive la iniţiativele privind afirmarea identităţii româneşti. Or, în contextul contemporan, în care, la nivel european, se pune mare preţ pe multiculturalitate, atitudinea autorităţilor publice din Covasna (mă refer, în special, la Consiliul Judeţean) de a refuza, fără explicaţii, sprijinirea materială a proiectelor culturale româneşti, mi se pare anacronică şi retrogradă. Consider că şi minoritatea românească (ce cuprinde, totuşi, un sfert din totalul populaţiei din oraşul Sfântu-Gheorghe şi din judeţul Covasna!) are dreptul să-şi exprime plenar identitatea proprie, în spaţiul multietnic comunitar. În condiţiile în care viaţa culturală a oraşului se rezumă doar la teatrul în limba maghiară, când Teatrul „Andrei Mureşanu”, de limbă română, nu are manager, nici sală de spectacole şi nici stagiune de aproape un an, când fosta sală de cultură a sindicatelor este închisă de trei ani, din cauza unor litigii administrative mai mult sau mai puţin reale, când nu există alte săli sau perspective culturale, sunt convins că Festivalul Coral „George Sbârcea” de la Sfântu-Gheorghe îşi va croi, într-un viitor apropiat, un binemeritat drum către elita festivalurilor naţionale profesioniste şi că, mai presus de ceea ce este el azi - un festival al culturii româneşti de înaltă şi frumoasă calitate, un festival al prieteniei -, va deveni o puternică şi individuală emblemă culturală locală şi zonală.
- Domnule Constantin Secară, în urma activităţii ştiinţifice şi culturale pe care aţi desfăşurat-o printre românii din Covasna şi Harghita aţi întâlnit mulţi oameni şi diferite situaţii. Vă rog să-mi permiteţi o întrebare directă şi abruptă: aveţi motive de bucurie sau, mai degrabă, regrete şi decepţii?
- Poate cel mai mare regret al meu este că nu am avut suficient timp pentru a învăţa limba maghiară! Mai în glumă, mai în serios, dincolo de faptul că limba oficială a statului, limba română, trebuie cunoscută obligatoriu (la un nivel minimal, acceptabil şi necesar) de toţi locuitorii Ţării, indiferent de etnia lor, cunoaşterea limbii maghiare constituie un avantaj suplimentar pentru cercetătorul care intenţionează să lucreze în aceste zone, să coreleze cât mai multe date, să se informeze cât mai corect şi aprofundat şi, nu în ultimul rând, să stabilească legături cu oamenii locurilor. Mă refer aici atât la locuitorii de etnie maghiară declarată, care nu pot sau nu vor să se exprime în limba română, cât şi la românii din satele izolate în mijlocul secuimii, care şi-au pierdut limba română, exprimându-se mult mai uşor în cea maghiară, dar care nu şi-au părăsit credinţa ortodoxă şi tradiţiile strămoşeşti. Iată aici doar unul dintre paradoxurile acestei zone, prea puţin cunoscute de opinia publică românească!
- Domnule doctor, vă mulţumesc pentru acest dialog. În final, dacă ar fi să le daţi un sfat românilor din Covasna şi Harghita, ce le-aţi spune?
- Nu ştiu în ce măsură aş fi eu îndreptăţit să dau sfaturi...! În primul rând, cred că, în contextul european actual, românii din estul şi sud-estul Transilvaniei sunt datori să păstreze şi să transmită mai departe, din generaţie în generaţie, graiul, identitatea şi spiritualitatea proprii! Să aibă credinţă vie, să ţină aproape de Ortodoxia strămoşească şi de noul ierarh al locului, Preasfinţitul Andrei Moldovan, să fie mădulare vii şi active ale Bisericii, deoarece doar ea, Biserica, a fost, este şi va fi leagănul şi garantul păstrării tuturor acestora. Dumnezeu să ne ocrotească şi să ne lumineze!

Categorie: