Cugetarea la moarte

Cuvânt uluitor despre moarte l-am întâlnit la Sfântul Isaac Sirul, care spune aşa: „Dorul celui ce se linişteşte este aşteptarea neîncetată a morţii. Cel ce intră fără acest gând pe calea liniştirii, nu poate purta cele ce trebuie să le suportăm şi să le răbdăm în tot felul”.

Iubiţilor, ne aşteaptă mormântul - gazda noastră -, la care negreşit vom ajunge. Dacă o să concentrăm mintea la venirea iminentă a morţii, atunci o să simţim câtuşi de puţin că Cineva trimite „Lumină lină” spre acel loc pentru a-i vedea preafrumoasa-i Faţă. „Unde sunt cei ce nu mai sunt?”, întrebă cu profundă simţire duhovnicească poetul. Din când în când, ne cuprinde dorul pentru fraţii noştri plecaţi în cetatea nevăzută a liniştii.
Încă de la naştere, moartea ne însoţeşte; e prezentă în fiinţa noastră plăpândă - chiar vizibil! -, şi mai târziu înţelegem că fii ai pulberii vom ajunge. Călătorim pe calea morţii şi refuzăm să recunoaştem, să acceptăm cu bărbăţie acest adevăr. Moartea este Crucea creştinilor, înţeleasă ca jertfă, care ne va salva prin suferinţă de chinurile pe care le-am pricinuit noi oamenilor şi creaţiei în ansamblu, dar în primul rând Ziditorului.
Cu toţii am citit în Scriptura Vechiului Testament că toţi şi toate, în lume şi pe pământ, sunt deşertăciuni. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”, aflăm din constatarea devastator de gravă şi plină de amărăciune, până la lacrimi, a Ecclesiastului. Dar nu trebuie să disperăm, fiindcă la sfârşitul cărţii - autorul uneia din cele mai tulburătoate cărţi ale Bibliei, - ne dă cheia mântuirii şi a salvării: „Iată pe scurt; tot ceea ce ai auzit aceasta este: «Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui! Acesta este lucru cuvenit fiecărui om»” (Ecclesiastul 12, 13).
Prin moarte se anulează otrava păcatului. Înălţător se exprimă pe această temă părintele Ioan de la Rarău, inspirat de Sfântul Apostol Pavel: „Nepătimirea adevărată este purtarea în trup a omorârii celei dătătoare de viaţă a lui Iisus Hristos (II Corinteni 4, 10) - «moartea de viaţă făcătoare a Domnului în mădularele şi în cugetările noastre. O astfel de lucrare nu se mai poate săvârşi decât prin Duhul Sfânt»”.
Şi fiindcă nu de foarte multă vreme am trecut de ziua de 15 ianuarie, se cuvine să aducem în atenţie şi două versuri ale lui Eminescu, în care, deşi nu-l numeşte pe Hristos direct, arată magistral că Poetul Naţional a fost foarte frământat de tema morţii şi prin aceste versuri spulberă orice afirmaţie tendenţioasă că opera sa nu ar fi de inspiraţie creştină: „El este moartea morţii / Şi învierea vieţii”.
Cuvânt adânc despre moarte l-am aflat de la Sfântul Macarie cel Mare în Cuvânt despre paza minţii: „Moartea cea adevărată înlăuntru se ascunde, în inimă, iar omul moare (cu adevărat) înlăuntrul lui. Deci, dacă cineva întru cele ascunse ale sale s-a mutat din moarte la viaţă; acela trăieşte în veac şi nu moare, iar dacă trupurile unora ca aceştia se descompun pentru un timp oarecare, ele nu sunt mai puţin sfinte şi se vor scula întru slavă. De aceea moartea sfinţilor adormire şi somn se numeşte”.
Şi acum, dragilor, se cuvine să ne potolim setea despre cugetarea la moarte din Psaltire, care cutremură acel bine tainic pe care toţi creştinii şi toţi oamenii de pe faţa pământului îl avem sădit în inimă. „Nimeni însă nu poate să scape de moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului e prea scumpă şi niciodată nu se va putea face ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea” (Psalm 48, 7-9).
Scriem şi alcătuim aceste rânduri inspirate din Cartea Revelaţiei cu gândul bun că vor mişca o inimă sau mai multe pentru întoarcerea la Domnul nostru Iisus Hristos. Aducerea aminte de moarte este un botez curăţitor pentru suflet, ne învaţă Sfântul Isaac Sirul.

Categorie: