Cultura încotro? De la George Enescu la muzica rock şi manele

În occident, în timp ce România se dezvolta în cincinaluri ce ţineau patru ani şi jumătate, se dezvolta o nouă mişcare numită New Age, sau, tradus din engleză, Noua Eră. În America şi apoi în Europa occidentală, numărul adepţilor acestei mişcări a crescut, în acei ani, vertiginos, iar ziarele şi revistele acelor vremuri au descris amănunţit acest fenomen. Era prima mişcare globalistă în care se propovăduia un nou mod de viaţă, noi obiceiuri, noi practici şi concepţii despre lume, despre economie, politică, tehnologie şi religie. Pe atunci, prin anii 60-70, când noi, românii, construiam socialismul, lumea se confrunta cu probleme serioase, ca: problema păcii şi războiului, a economiei de piaţă şi a foametei, a criminalităţii şi a drogurilor şi a înarmărilor nucleare.
Această mişcare, New Age, dorea o clasă universală, un guvern mondial unic şi o religie universală. David Spangler, un lider proeminent de atunci al mişcării, dorea ca „forţe întunecate” să ne aducă la lumină. În această direcţie folosea orice mijloc ca să informeze copiii şi tinerii de justeţea acestei mişcări. Mijloacele erau diverse, de la desene animate pline de drăcuşori, vampiri şi vrăjitoare, toţi simpatici, şi până la super eroi de tip Superman şi Batman, ori sărbători de tip Haloween. Însă cel mai important mijloc de-a convinge massele era (şi este şi acum) muzica. Însă nu muzica lui Bethoven, Chopin, Bach, Ceaikovski, ci o muzică ritmată, care să prindă la tineri şi pe care autorii mişcării au numit-o muzica rock. Această muzică s-a întâlnit şi se întâlneşte în ritmurile de dans ale triburilor primitive, în care sunetul tobei bubuia în urechile tinerilor. Cu 250 de ani înainte, mii de negri din Africa de Vest au fost aduşi în insulele Caraibe, dar mai ales în Haiti şi Cuba ca sclavi pentru a lucra pe plantaţiile imense de trestie de zahăr, tutun şi bumbac. Desigur că negrii au început să practice religia străbunilor lor, numită de ei Woodoo, în care ei invocă spiritele pentru a-i ajuta. Însă întotdeauna există un sacrificiu, de la animal la cel uman. Chiar astăzi, în 2021, există ţărani în Haiti care susţin că strămoşii lor au făcut aceste ceremonii. În timp ce aceste lucruri se întâmplau în America şi Occident, noi ascultam în România pe Giani Morandi, Al Bano, Adriano Celentano şi, bineînţeles, pe regele rockului Elvis Presley şi vestita formaţie The Beatles. Pe aceştia îi auzeam mai ales la Radio Europa Liberă (Şopârliţa lui Toma Caragiu) şi Radio America, de unde auzeam şi veştile din Occident. Muzica aceasta rock, o vedeam ca pe-o eliberare. Elvis Presley cânta şi muzică religioasă (Gospel), care-l conducea pe ascultător spre înălţare duhovnicească, dar cânta şi muzică dinamică cu mişcări de pelvis, inconfundabile, şi de aceea era filmat la televiziunile americane doar cu faţa, mulţi ani de zile. Din muzica rock s-a desprins apoi Ozzie Osborne, care a deviat muzica heavy metal, împreună cu formaţia sa Black Sabbath, care a creat nişte fani fanatici şi violenţi. În Europa, John Lennon, de la The Beatles, declara: „Noi suntem mai populari decât Iisus Hristos”. În acest timp, muzica rock şi heavy metal exploda în formaţii ca: Pink Floyd, Led Zeppelin, Rolling Stones, Bee Gees, Queen, Santana şi Lucifer Friends, iar noi în România, puţin feriţi totuşi, ascultam Luminiţa Dobrescu, Doina Badea, Dan Spătaru, Margareta Pâslaru şi formaţii ca Phoenix, Mondial, Sincron, Roşu şi Negru, Holograf, Cargo, Iris. Acum, reascultând această muzică a tinereţii noastre, ne dăm seama ce mari valori erau ai noştri.
A venit, apoi, aşa-zisa Revoluţie din 1989, care ne-a adus democraţia, absolut prost înţeleasă de români, care şi-au spus imediat că democraţie înseamnă că „fac ce vreau”. Şi, de aici şi până la a face paşii de la George Enescu şi Ciprian Porumbescu la infectele manele, nu a mai fost, din păcate, decât o cale atât de scurtă. Prin urmare, România a trecut rapid la manelizare, fenomen care tot o îndobitocire înseamnă, una prin care, asemenea Occidentului amintit, se influenţează populaţia mai puţin pregătită intelectual, majoritară din păcate. Acest lucru ar fi fost imposibil dacă noi ne-am fi păstrat moştenirea muzicală de calitate, folclorul nostru atât de frumos, dar acest lucru nu a mai fost posibil atunci când societatea s-a stricat până în măduva ei. Aşa se face că manelele au ajuns să fie ascultate de tot mai mulţi români, peste tot, în baruri, restaurante, la petreceri, nunţi, în maşină, la radio, în spaţiile publice de toate felurile. Intensitatea sunetului manelelor este la fel de mare ca şi la muzica heavy metal. Un mare neurolog american, William Varoll, de la Universitatea Stanford, spunea cum acţionează muzica de intensitate maximă de mii de decibeli asupra creierului uman. După ce ascultă asemenea tip de muzică, tinerii au mare înclinaţie spre alcool, violenţă, orgii sexuale şi, de ce nu, agresiuni!!! Să se înţeleagă bine, nu am nimic cu maneaua de bună calitate, care apare în secolul al XIX-lea, undeva prin 1880, ca o muzică psaltică; ea a fost cântată atunci de o mână de lăutari bătrâni pentru clienţii lor boieri. În 1949, doi folclorişti români descoperă un gen de manea turcească într-un sat dunărean - Clejani, care astăzi este vestit. În anii 60, în plină epocă a comuniştilor, câţiva celebri muzicieni bucureşteni de etnie romă aruncă pe piaţă o muzică ritmată percepută ca noua manea. Ei bine, de atunci şi până astăzi, când suntem la trei decenii după aşa-zisa Revoluţie, maneaua s-a dezvoltat tot mai submediocru şi, din păcate, a cucerit tot mai mulţi români, din aproape toate păturile sociale. Mai mult, maneaua românească a devenit în vremurile acestea „libere” atât de celebră, încât a depăşit demult hotarele ţării, ea fiind auzită peste tot (şi) prin Occident. Şi, uite aşa, ea a devenit o industrie care fabrică milioane şi milioane de euro. Pentru că - nu-i aşa? - cine n-a auzit de Florin Salam, de Guţă, de Jean de la Craiova sau de Vali Vijelie?
În concluzie, se vede clar că noile manele seamănă izbitor de tare cu rap-ul, heavy metal, hip-hop-ul occidental. Majoritatea manelelor repetă la nesfârşit că oamenii sunt răi, că se bucură de necazul tău, că te bârfesc pe la spate, că doar banii şi sexul contează. Revenind, toate acestea ne amintesc de sloganul epocii New Age şi tare mi-e că manelizarea României face parte din marele plan al globalizării; vom trăi şi vom vedea, dacă am dreptate sau nu.
Doamne ajută să trecem de pandemie şi să ne bucurăm iar de viaţă! De o viaţă, însă, în care nivelul de cultură să fie un factor determinant în societate.

Categorie: